Generatia Zdrobita

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice şi religioase, I, nr. 1-2 (2007)/ Editor Radu Preda, Cluj-Napoca – Sibiu – Craiova – Bucureşti – Chişinău, 530 p.
Revista, la care s-a lucrat timp de un an de zile, începe cu un Argumentum (pp. 10-19) în limbile engleză şi română, semnat de editorii volumului. Aceştia constată că ,,aşa-zisa renaştere religioasă contemporană este acompaniată fidel de renaşterea prejudecăţilor şi a imaginarului nega-tiv”. Un posibil răspuns la aceasta ar putea fi Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confe-sionale şi Inter-religioase (INTER) apărut în 2005 (la Cluj), care e o iniţiativă academică şi civică. ,,Revista INTER îşi propune să promoveze conştiinţa vie exprimată prin scrisul limpede, clar, proaspăt, autentic, înrădăcinat în Tradiţie, atent la valorile celorlalţi şi la semnele vremii” (p. 17).
Revista este împărţită în mai multe secţiuni. Prima din acestea poartă genericul de Fragmentarium (pp. 21-56). Cătălin Buciumeanu în studiul Biserica în societate. O provocare şi o misiune (pp. 23-25) lunecă la limita înţelesurilor dintre cuvinte, fără a formula nimic concret. O astfel de frază e - ,,Libertăţile câştigate au creat o nouă serie de provocări la care nici măcar nu ştim că trebuie să dăm un răspuns” (p. 25). Acest enunţ e suspendat între totul şi nimic. Care-s libertăţile? Cine le-a cîştigat? Care-s provocările? Cine speculează de pe urma lor? Şi de ce nu ştim să dăm răspuns şi de ce răspunsul nu e cel patristic (dacă ni se propune să spunem lucrurilor pe nume)? Pe de altă parte acest răspuns într-adevăr ,,depinde esenţial de reluarea dialogului dintre misiunea clerului şi cea a laicilor” (p. 25).
Răzvan Bucuroiu se înscrie în acelaşi stil ca şi C. Buciumeanu, în studiul No news? Good news? (pp. 25-27) despre starea postmodernă a cărei condiţie sine qua non pentru a funcţion e starea de criză sau clamarea acesteea. Evenimentele sunt prezentate gata preluate cu un accent pu-ternic pe imagini. Consideră că după 1989 Biserica Ortodoxă ,,a păşit timorată în lumea liberei exprimări”. Biserica Greco-Catolică din contra a devenit ,,expertă în comunicare”, presiunea ei mediatică fiind ca a unei Biserici clar majoritare. Propune ca Biserica Ortodoxă să comunice cu oamenii şi prin presă, abolind principiul no news? good news! (p. 27)
Iulian Capsali, Atenţie! Între Marx şi noi cad pietre! (pp. 28-30) – remarcă implicaţia largă a Bisericii în plan social şi faptul că i se fac o multitudine de obiecţii, mai ales de către cei care calcă pragul ei foarte rar (şi au ,,o atitudine ostilă clerului şi ierarhiei în general”). În ziua de azi o minoritate mediatică influentă încearcă să impună majorităţii punctul său de vedere. Aceştia sunt apreciaţi ca faliţi şi falite ale lui Marx. Pe de altă parte Biserica ar trebui să se adapteze la mij-loacele de comunicare (emisiuni TV, reviste, internet), altfel îi va fi greu să iasă din crize cum a fost cea de la Tanacu, isterizată cu dibăcie de mijloacele media.
Florin Frunză în studiul Abel şi Cain sau despre odihnă şi neodihnă (pp. 30-32) medi-tează asupra condiţiilor lui Cain (a cărui faptă va dura în veac) şi Abel (care petrece veacul).
Robert Lazu, E posibil dialogul? (pp. 32-34) - porneşte de la definiţia termenului ,,inter” care presupune o funcţie mediatoare. Face cîteva excursuri istorice vage. Consideră că ,,profilul identitar clar (al grupului care reclamă respingerea oricărei pluralităţi în domeniul credinţei religioa-se) face posibil dialogul inter-religios” (p. 34).
Marius Lazăr şi Luc Bărbulesco analizează Scandalul caricaturilor (pp. 34-37) şi constată că viaţa socială şi publică occidentală este axată în mod structural pe un model laic, iar presa se bazează pe un principiu al libertăţii de exprimare echivalent cu o dogmă imuabilă care trece peste oricare alte sensibilităţi şi norme cultural-religioase. Pe de altă parte în ţările musulmane exis-tă un set clar de principii şi norme consecvent urmate atît de oameni, cît şi de instituţii (p. 35)! Ei se identifică existenţial sau chiar mistic cu propriile lor repere. În acest context acţiunea presei occidentale cu caricaturile a fost ,,o sfidare, o provocare adusă populaţiei musulmane” (p. 36). Presa franceză, apărînd principiul libertăţii absolute, a uitat de cel al respectului credinţei şi al credincio-şilor (p. 37).
Vlad Mureşan meditează asupra Biseririi în lumea contemporană în studiul ,,Biserica” postmodernă versus Biserica eternă (pp. 38-40). ,,Postmodernitatea, lăsând Biserica să subziste, sau invitând-o la dialog, îi negociază permanent adevărurile” (p. 38). Autorul se întreabă, dacă postmo-dernitatea neagă eternitatea Bisericii acceptându-i istoricitatea, de ce teologia neagă postmoderni-tăţii eternitatea, acceptîndu-i istoricitatea (p. 38). Constată că ceea ce nu a reuşit agresiunea moder-nă (în confruntarea frontală cu Biserica), a reuşit subversiunea postmodernă (printr-un soi de amiciţie). Cea mai dură armă pe care o foloseşte postmodernitatea e deconstrucţia (,,Este doctrina pură a neadevărului de principiu” - p. 39). Deconstrucţia e ireconciliabilă cu opera constructivă şi retsauratoarea Bisericii.
Biserica nu poate fi postmodernă, pentru că e transistorică, iar orice mediere a acesteea cu postmodernitatea e imposibilă.
Costion Nicolescu, O mitropolie, două mitropolii… (pp. 40-46) – constată cu surprindere - ,,Cele două tabere, de la Sibiu şi de la Cluj, s-au pus în ordine de bătaie… au scotocit şi au scos de prin istorii şi manuale argumente incotestabile… în fiecare dintre tabere a existat unanimi-tate, fără vreo nuanţă, fără vreo reţinere… fără cea mai mică îndoială” (p. 41). Consideră că ,,se im-punea ca mai întâi să fie explicat convingător, discutat şi numai după aceea să se treacă la înfăptuirea lui” (p. 44). Propune ca Adunarea Naţională Bisericească şi Conferinţa laicatului, să fie desfiinţate, ori regîndite, ca să devină funcţionale şi responsabile (pp. 45-46). Ceea ce e de făcut e - ,,măcar noi (laicii – n.n.) să păstrăm rînduiala bisericească şi să nu ne cantonăm în contestare şi vorbe grele. Măcar noi să dăm pildă de ascultare duhovnicească. Poate că aşa a fost să fie” (p. 46).
La Ovidiu Pecican – Intelighenţia şi problema minorităţilor (pp. 47-50), denumirea studiului (de fapt eseu) e improprie deoarece nu se fac decît cîteva referiri vagi la intelighenţie, iar în ce priveşte minorităţile, e luată în vedere doar minoritatea maghiară. În fond eseul punctează unele din momentele relaţiei dintre comunitatea maghiară şi guvernul central între anii 1989-2006.
Remus Rădulescu în Dreptul ipocrit de a-L caricaturiza pe Dumnezeu (pp. 50-51) se referă al ofensa adusă musulmanilor şi nerespectarea codului pe care se bazează identitatea celuilalt. La fel în România, o scriitoare fără talent a făcut o piesă blasfemiatoare - ,,Evangheliştii”, or nimeni nu i-a dat dreptul ,,de a ofensa pe cel care crede” (p. 51). Din păcate, toleranţa e ,,o altă valoare europeană, de care europenii mai uită uneori”.
Alin Tat, Confesiunea cuvintelor (pp. 51-52) – se opreşte asupra diferenţelor semantice ale formulelor sacrale ortodoxe şi greco-catolice.
Marius Vasileanu, A te ruga cu mintea în inima turmei (52-56). Autorul constată că din 1989 pînă în anul 2006 populaţia de credinţă ortodoxă a scăzut; au apărut formule pseudoreligioase (ca MISA) şi diverse produse New Age. Acestea se conjugă cu vizibilitatea tot mai bruiată a Bisericii Ortodoxe Române (în continuare B.O.R.) în spaţiul public.
Consideră că B.O.R. are nevoie de purtători de cuvînt care să fi făcut jurnalismul (p. 55). Autorul fiind jurnalist, nu reuşeşte să scape de unele clişee şi emite mai multe păreri eronate. Unele din vocile lucide ce le trece în revistă (p. 54), ,,adecvarea inteligentă”, ,,exemplificările jenante” (p. 54), ideea cu site-urile creştine (p. 55) şi strategia bazată pe tineri ,,racordaţi la nou” sunt discutabile sau cel puţin interpretabile. Autorul evită să includă în formula sa legată de problemele Bisericii şi realitatea că împotriva B.O.R. au fost suficiente campanii bine dirijate, neobiective şi intenţionat denigratoare, în presă. Pe de altă parte, tot aşa cum unii clerici ar fi fost poate bine să fi făcut şi jurnalismul deoarece au funcţia de purtător de cuvînt, ne întrebăm cîte zeci de facultăţi de Istorie, Teologie, Lingvistică, Literatură, Psihologie etc. ar fi trebuit să facă colegii de breaslă a lui M. Vasileanu, odată ce îşi arogă dreptul de a se exprima practic cu privire la aproape orice sferă a vieţii umane?
A doua secţiune a volumului poartă genericul Focus şi subtitlul Misiunea Bisericii. Actualitatea unui imperativ (pp. 57-395). Prima subsecţiune e întitulată Coordonatele lumeşti ale misiunii bisericeşti şi e inaugurată de studiul lui Ioan Ică jr. întitulat – Perspectivele comparate asupra reformei Bisericii în Europa secolului XX (59-87). În prima parte a acestuia – În Răsărit: reforma iniţiată şi amînată – am avea de făcut cîteva precizări. Dezavuăm punctul de vedere con-form căruia după 1453 doar Biserica Rusă şi cea a Georgiei au rămas independente (p. 60) în ce-i priveşte pe enoriaşi. Moldova nu a fost la propriu sub ocupaţie turcă şi nici nu a fost administrată de turci, astfel încît putem spune că enoriaşii Mitropoliei Molodvei nu erau supuşi ai Imperiului Otoman! Neinspirată ni se pare formularea - ,,revirimentul naţionalismelor” în Balcani (p. 61). Iar ideea că Soborul de la Stoglav (1551) ,,întreţine aceeaşi atmosferă autoflatantă” e un clişeu. E sinodul la care Biserica a întreprins o inventariere minuţioasă a infuziilor păgîne (care mai persistau din fondul pre-creştin) în obiceiurile laicilor ortodocşi şi încearcă să lupte cu ele.
Autorul face o greşeală specifică multor autori români atunci când scrie numele ruseşti - le încadrează semanticii foneticii limbii engleze. Ne vom opri doar asupra cîtorva exemple – Tichon trebuie scris Tihon, Chomjakov – Homiakov (p. 63), Pobedonoscev – Pobedonosţev (p. 63), Chrapovickij - Hrapoviţchii (p. 64). E o înscriere în tiparele marxiste faptul de a-l eticheta pe K.P. Pobedonosţev ca ,,reacţionar” (p. 63). Dincolo de aceste inexactităţi, autorul tratează cu o pertinenţă deosebită istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în anii 1917-1918 (pp. 64-68). Subliniază că la Sobor-ul din anii 1917-1918 nu s-a propus o restaurare, ci o reformă, o regîndire şi o redimensionare crea-toare a instituţiei Bisericii în lumina unei aplicări consecvente a principiului conciliarităţii (pp. 68-69).
Partea a doua a studiului se întitulează – În Occident: reforma întârziată şi neterminată (pp. 73-83), fiind urmată de – Spre o reformă împreună (pp. 83-86). Discursul autorului e filosofic şi foarte bine argumentat, doar că eşuează în final, la concluzii, pentru că e o analiză parţială, la nivelul macroevoluţiei istorice, la nivel global, uitîndu-se nivelul micro-, local, regional cu o multitu-dine de particularităţi de care nu se poate de făcut abstracţie.
Florin Frunză se ocupă de Misiunea Bisericii şi instituţiile Statului (pp. 88-92). La în-ceput interpretează datele recensămintelor din anii 1992 şi 2002. În anul 2002, 86,7% din populaţie erau ortodocşi, ceea ce înseamnă o scădere cu 955.707 credincioşi. Procentual aceasta a fost o scădere de 0,14%. Cele mai îngrijorătoare date s-au înregistrat în judeţele Botoşani (1,14%) şi Suceava (2,45%) (p. 88). În ce priveşte relaţia dintre Biserică şi stat, distinge următoarele paliere pentru parteneriate: 1) stat-Biserică în ce priveşte asistenţa socială; 2) instituţiile educaţionale teologice finanţate de Ministerul Educaţiei; 3) patrimoniului exclezial; 4) asistenţei religioase în instituţiile statului.
Radu Carp discută Strategia Lisabona între solidaritatea socială şi actorii religioşi (pp. 93-111) - în prima parte se opreşte asupra Dimensiunii sociale a Strategiei Lisabona de la lansare până în prezent (pp. 98-103) (identificînd în total 8 dimensiuni). Trece în revistă Raportul Sapir din iulie 2003 şi Raportul Wim Kok din martie 2004, care constata că punerea în aplicare a obiectivelor Lisabona a eşuat. Consideră că ,,noua atitudine faţă de muncă este cheia oricărei încer-cări de a face mai competitiv sistemul european, dar acest lucru nu se poate realiza fără o implicare activă în această direcţie a cultelor religioase, parteneri sociali alături de sindicate şi patronate” (p. 102).
Urmează Politicile şi poziţia României în contextul Strategiei Lisabona (pp. 103-105). Pînă în prezent au fost scrise 3 studii pe această temă, dar nici unul din ele ,,nu încearcă să analizeze care sunt partenerii sociali ce ar putea să contribuie la o mai bună concordanţă între Strategia Lisabona şi modul acesteia de reflectare în politicile de la nivel naţional” (p. 105).
La urmă se opreşte asupra reacţiei ecleziastice – Poziţii ale Bisericilor faţă de Strategia Lisabona (pp. 105-111). Cea mai consistentă luare de poziţie a fost cea a Conferinţelor Episcopale din UE - ,,Politicile UE trebuie să promoveze mai puternic ideea unei familii stabile” (p. 107). Autorul e naiv cînd afirmă - ,,aceste instituţii nu au consultat până acum Bisericile de fiecare dată când s-a decis ajustarea obiectivelor Strategiei Lisabona, probabil datorită unor reflexe birocratice” (p. 111).