Generatia Zdrobita

Continuare recenzie la INTER

Urmează subsecţiunea – Misiunea internă a Bisericii (pp. 113-214), inaugurată de stu-diul lui Daniel Benga – Misiunea Bisericii - “liturghia” după Sfânta Liturghie (pp. 113-124). Stra-nie e ideea autorului că N. Cabasila în comentariile sale a reprimat caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii (p. 114). Explicaţiile lui N. Cabasila au fost preluate ulterior de alţi teologi ortodocşi, dar aceasta nu a dus la schimbarea textului Sfintei Liturghii. Nimeni nu poate arăta că un credincios din secolul VII ar fi avut şi o percepţie eshatologică asupra Liturghiei, iar după comentariile N. Cabasila, credincioşii ortodocşi au devenit brusc văduviţi de perspectiva eshatologică. În acest sens ni se par neinspirate pp. 114-115 din studiu. Citarea părerii Părintelui A. Schmemman cu privire la discuţiile despre simboluri (p. 114) nu poate ţine loc de argument, cu atît mai mult că e exprimată într-un jurnal, or dacă ţinea aşa de mult la această părere, putea să o argumenteze în public.
E o frumoasă formulare următoarea frază - ,,…fiecare Sfântă Liturghie Duminicală este un Paşte care urcă Biserica neîncetat de pe pămînt la cer.. este o icoană a împărăţiei veşnice a lui Hristos, purtînd în ea chipul veacului ce va să fie” (p. 118). Concluzia e că Sfînta Liturghia ,,nu ră-mîne locul exclusiv al unei sfinţiri individuale, ci transformă membrii Bisericii în martori şi mărtu-risitori ai împărăţiei lui Hristos şi împreună lucrători la mântuirea lumii” (p. 121).
Constantin Jinga, Valenţele primare ale Sfintei Scripturi astăzi (pp. 125-134) – pole-mizează cu Steve Taylor (pp. 127-128) şi cu cei care fac metanaraţiuni biblice, ajungînd să ilusteze principiul - ,,ochiul strâmb strâmbă totul” (p. 128). Autorul alunecă pe alocuri în semantica postmo-dernă care mai bine să fi fost evitată – ex. - ,,remix mântuitor” (p. 134). Pe de altă parte, linia medi-ană pe care încearcă să o traseze între postmodernism şi Biblie, poate fi discutată, dar nu avem sufi-cient spaţiu pentru a o face aici. Ideea de marginalitate consacratoare a Bibliei, nu reuşeşte să aco-pere realitatea.
Sursa de inspiraţie a Bibliei ne creditează să înscriem contestaţiile postmoderne într-un lung şir de contestaţii apărute de-a lungul timpului – fie eretice şi/sau sectare, fie pur şi simplu anti-creştine. ,,Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost: şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut” (Ec-lesiastul 3, 15).
Constantin Preda, Condiţia ucenicului şi exigenţele misiunii. O lectură lucanică (pp. 135-147). Autorul se opreşte asupra condiţiei ucenicului în scrierile Sf. Luca – credinţei (ca proces al devenirii creştine), pocăinţei şi convertirii, botezului (în numele lui Iisus) (pp. 136-141); dimen-siunii ecleziologice a misiunii – ucenicii trebuie să-şi asume un mod de viaţă creştină, modelat după Mîntuitorul Hristos (p. 143), condiţia ucenicului este caracterizată de 4 experienţe fundamentale: în-văţătura Apostolilor (p. 144), comuniunea interpersonală (pp. 144-145), frîngerea pîinii şi rugăciu-nile (pp. 145-146) şi mărturia înaintea lumii (pp. 146-147).
Radu Preda îşi focalizează atenţia pe Rolul catehetic al laicilor în Biserică. Paradigma istorică şi provocare profetică (pp. 148-164). Dintru început ţine să puncteze că comunicarea nu poate fi distribuită prin asumarea totală a comunicării doar de cler (p. 148). Se opreşte asupra cate-hezei, comunicării şi catehetului (pp. 149-152). De aici reţinem că Apostolicitatea este, la rîndul ei, garanţia autenticităţii comuniunii. Fără ea, orice comunitate de credinţă mimează datele ecleziale, dar nu este Biserica (p. 151). Iar ,,drumul catehetic, concretizat în şi prin cateheză, are deopotrivă o funcţie iniţiatică şi una anamnetică” (p. 152).
Apoi autorul trece ,,de la cateheza prebaptismală la cateheza permanentă” (pp. 152-157). Menţionează că ,,cu riscul repetiţiei, trebuie mereu readusă în centrul atenţiei noastre ecleziale realitatea pedagogică pe care o presupune credinţa în Hristos” (p. 155). În acest sens ar trebui reac-tualizate şcolile catehetice duminicale (p. 156), catehumenatul permanent redevenind realitate ecle-zială coridiană.
Ultima parte a studiului se referă la rolul laicilor în cateheza permanentă a Bisericii (pp. 157-164). Aici cateheza nu este un ritual de iniţiere în sine şi pentru sine, un mecanism ezoteric, ci şcoala de pregătire pentru mărturia în creaţie. Cateheţii, fără a fi concurenţii profesorilor de religie, ar putea proveni din laicat ca şi cîntăreţii de la strană. Ne pare însă discutabil că ei ar adapta limba-jul bisericesc la urechea şi mintea omului de secol XXI (p. 163). Păcatele sînt aceleaşi dintotdeauna, iar omul din secolul XXI le percepe la fel ca cel din secolul IV, iar pe de altă parte adevărurile mari sînt simple şi nu necesită, pentru a fi transmise publicului, un limbaj postmodern.
Dar e categoric că, indiferent de formă, cateheţii ar putea întări considerabil disciplina socială şi etica laicilor.
Jean Nicolae, Cuvânt misionar pentru o altfel de cateheză (pp. 165-180). Începe cu cultura catehetică la ceasul crizei solidarităţilor de tip organic (pp. 165-167) de după 1989, tip orga-nic care pînă de curînd era bazat pe evlavia populară, acum sub presiunea cotidiană a secularizării ideologice şi a globalizării economice (p. 166).
Să înţelegem că adaptarea la zi a B.O.R. ar presupune folosirea unui limbaj ca - ,,o restartare evanghelică în acest tîrziu de istorie, reîncălzirea unei mîncări expirate sau chiar o ipocrită şi inutilă “frecţie la piciorul de lemn” al creştinismului declarat de mulţi defunct (p. 167, italicul ne aparţine). E o frază vulgară (cu o semantică marginală) care nu are ce comunica. O altă mostră e - ,,poate fertiliza humus-ul postmodern” (p. 164). După cum remarca mai sus un alt autor, Biserica nu are ce negocia cu postmodernitatea.
În a doua parte a studiului - ,,convertire vs. pervertire” (pp. 168-171) e curios că se vor-beşte de ,,pervertire” (ca şi în cazul altor studii din volum) fără ca să se spună concret în ce constă aceasta şi cine o promovează. Apar mai multe expresii ce lasă de dorit - ,,bazar mistic”, ,,petele con-sistente”, ,,ispita fundamentalismului identitar…” (p. 168), ,,imperialismul clericalist” (p. 169) (au-torul parcă ar uita că trăim într-o societate în care mass-media dictează imperialist în toate dome-niile fără a avea deloc vreo competenţă în vreunul din acestea!). În orice caz, dacă tot se vorbeşte de cateheză, ea nu ar putea fi făcută în satele şi orăşele noastre cu o asemenea semnatică de bazar postmodern. Iar în ce priveşte preluarea unui fragment din Sf. Chiril al Ierusalimului şi contextu-alizarea greşită a acestuia (p. 169), nu reuşeşte să convingă cu nimic.
Cea mai mare parte a studiului e dedicată ,,revirimentului catehetic, catehizării parohi-ale, nucleului catehetic, neocatehumenatului duhovnicesc” (pp. 171-180). Concluzia autorului e că ,,deschiderea ferestrelor Bisericii spre cultura contemporană poate face ca ecourile cultice să ferti-lizeze humusul cultural” (p. 179). În final formulează cîteva necesităţi urgente ale unei pastorale ca-tehetice – p. 180.
Constantin Necula, Catehizarea adulţilor. O necesitate pastorală (pp. 181-192). În ce priveşte condiţia omului contemporan, citează din Michel Henry - ,,cu adorarea unor noi idoli, a u-nor maşini subumane… cu reducerea acestuia la biologic (a omului – n.n.)… zarva neîncetată a ac-tualităţii cu evenimentele ei senzaţionale şi măscăricii ei de bâlci acoperă pentru totdeauna trecerea în care vorbeşte cuvântul pe care nu-l mai auzim” (p. 183). Reaminteşte următorul fapt - ,,cateheza adulţilor s-a născut odată cu Biserica, fiind în deplină osmoză, parte integrantă a planului misionar centrat pe Ierusalim” (p. 185). Pentru aceasta, aduce următoarele motive: de ordin socio-cultural, de ordin psihologic-antropolgic şi de ordin teologico-pastoral” (pp. 186-187).
Referindu-se la pregătirea catehumenală, se opreşte asupra metodologiei catehumenale, planului practic-formal, în planul limbajului şi al conţinutului, în planul metodei şi tehnicii de reali-zare. Ca fundament consideră că ,,dimensiunea vieţii creştinului nu poate fi ruptă de esenţa sa liturgică” (p. 192).
Radu Mureşan, Misiunea misiologiei. Câteva consideraţii despre misiunea ortodoxă actuală (pp. 193-202). Începe cu o premisă contestabilă - ,,B.O.R. trebuie să se raporteze pozitiv faţă de idelogia europeană actuală, în maniera în care s-au raportat Părinţii Bisericii faţă de civili-zaţia Imperiului Roman din vremea lor”. Sfinţii Părinţi nu au luat orice din civilizaţia romană şi ori-cum au luat după 323. Spre deosebire de Imperiul Roman din secolele IV-V în fruntea UE nu e un conducător ortodox care să şi recroiască ,,imperiul” la exigenţele religioase.
Un compartiment e dedicat Bisericii Ortodoxe şi provocărilor societăţii contemporane (pp. 194-195) – consideră că mesajul ortodox trebuie adoptat la contextul post-modern în ceea ce priveşte limbajul şi metodele de abordare; motivaţiei misionare şi misiologiei (pp. 195-196); misiolo-giei ca disciplină teologică (principiilor ei), redimensionării rolului ei (contextualizării) (pp. 196-201), structurilor de punere în aplicare (un Institut Misionar Pastoral Central, iar la nivelul fiecărei eparhii – centre misionar-pastorale), inclusiv misionarilor laici, dar şi a monahilor (pp. 201-202). În final, programul misionar nu se poate realiza decît prin colaborarea tuturor mădularelor Bisericii (p. 202).
Teofil Tia, Criza pastoralei ca disciplină teologică (pp. 204-214). Porneşte de la constatarea că Pastorala a devenit ,,o cenuşăreasă” a învăţămîntului teologic românesc contempo-ran, deşi e o dimensiune a Teologiei în general (cu statut de ,,artă a convertirii” perpetue – p. 207), se opreşte asupra aculturării culturii contemporane prin pastorala creştină (pp. 208-210) şi abilităţii acomodării perpetue. Trebuie luat în considerare că ,,creştinul european s-a trezit cu ,,un înalt nivel de viaţă (care a degenerat în consumism)”, iar cadrul de valori etico-religioase s-a prăbuşit (p. 211). Propune un ,,traseu curricular” (15 puncte) pentru Pastorală (pp. 212-213) şi în concluzii apreciază că micile colectivităţi trebuie să propună tuturor o luptă continuă împotriva masificării modurilor contra-culturale şi anti-religioase de a gîndi (p. 214).
A treia secţiune a volumul e întitulată Misiunea şi structurile ecleziale (pp. 215-395). Picu Ocoleanu în Dimensiunea diaconală a rânduielii ecleziale. Pentru rearticularea teologică a misiunii Bisericii (pp. 215-221) e dur, categoric şi fără drept de apel. Consideră că misiunea B.O.R. a fost mai curînd rezultatul anumitor circumstanţe şi mai puţin al unei intenţii misionare clare (p. 220). Trebuie întreprins un demers de elaborare şi de amendare a statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., urmat de o dezbatere teologică reală, spirit critic şi realist, dialogul real, redescoperirea vocaţiei diaconale (p. 221). Aprecierile lui P. Ocoleanu arată că acesta vede totul dintr-un unghi sumbru şi că nu încearcă să se detaşeze. Printre termeni care ni se par inoportuni, vom enumera doar cîţiva – ,,unei maladii” (p. 217), ,,anomalie ecleziologică” (p. 219), ,,religia paralelă”, ,,haos general”, ,,baricadarea în birouri” (p. 221) etc.
Paul Brusanowski, Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Repere istorice (pp. 222-259). Autorul se raportează la Constituţia şaguniană – principiile statului organic: autonomia bisericească, cel constituţional şi cel al participării mirenilor la administrarea chestiunilor şcolare; eficacitatea vieţii constituţionale a Bisericii ardelene; apoi asupra tratativelor pentru unificarea bisericească de după 1918 (pp. 243-245), unde se opreşte şi asupra ingerinţelor statului în chestiunile material-administrative şi spirituale ale Bisericii din regat. În încheiere se opreşte asupra ,,Statutului de Organizare a BOR din 1948 şi principiilor şaguniene” (pp. 254-257). Concluzia e că din ,,principiile şaguniene nu au rămas azi decît umbre” (p. 257). Pledează pentru instaurarea autonomiei depline a părţilor constitutive din Biserică; respectarea principiului constituţionalităţii; principiul implicării mai active a mirenilor în viaţa Bisericii, prin reintroducerea terţialităţii la toate nivelele ş.a. (p. 259).
Acelaşi autor semnează şi studiul Actualitatea Statutului Organic din Ardeal (260-272). Punctează că aserţiunea predată în toate şcolile româneşti, precum că principiile şaguniene au fost extinse şi menţinute pînă în zilele noastre, e un mare mit. Redactarea studiului i-a fost prilejuită de procedura pentru înfiinţarea noii Mitropolii a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (p. 272). Studiul e urmat de textul Statutului Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, 1878, (pp. 273-301).
George Enache analizează Problema autonomiei în dezbaterile parlamentare din 1925, privitoare la Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (pp. 302-311). Consideră că un subiect important azi, ar trebui să fie discuţia despre autonomia Bisericii şi nu disputa dintre ,,tradiţionalişti” şi ,,ecumenişti” (p. 303).
În epocă, proiectul liberal a fost criticat de personalităţi ca Aurel Lazăr, Ioan Lupaş, Ion Mihalache, Arhiepiscopul Chişinăului Gurie, Nicolae Iorga. Autorul enumeră opiniile elogiatoare şi apoi pe cele de mediere în legătură cu proiectul. ,,Bisericii i s-au luat o mare parte din funcţiile pe care le avea înainte (dreptul de a ţine şcoli confesionale, spitale) pe considerentul extrem de contestabil că înainte Biserica îşi asumase atribuţiile unui Stat slăbit sau absent (p. 311). Astăzi, ,,trebuie stabilit un principiu electiv care să ţină seama în primul rînd de credinţa şi smerenia persoanei care va face parte din structurile de conducere, indiferent dacă este vorba de cleric sau mirean” (p. 313).
Studiul e urmat de un document, un text al Arhimandritului Dionisie I. Udişteanu din 1947, apărut în ,,Cronica Romanului” - Ogor înţelenit. Întărirea Bisericii Ortodoxe Române (sugestii la modificarea Legii din 1925) (pp. 314-319).
Constantin Mihai, Relaţiile dintre intelectualitatea interbelică şi Biserică. Problema pascală (1928-1929) (pp. 320-329). Presa e una din formele prin care intelectualii laici şi religioşi îşi fac mai simţită prezenţa în societate. ,,În perioada interbelică, tabloul presei religioase confirmă o gravă dezorientare a celor chemaţi să gestioneze problemele bisericeşti, excepţii erau ziarul Cuvântul, revistele Gândirea, Predania (p. 320).
Personalitatea care a declanşat mai multe campanii în presă a fost Nae Ionescu. Prima a fost pentru a demonstra imposibilitatea Patriarhiei de a fi în Regenţă domnească (în anul 1927), iar a doua a ţinut de data prăznuirii Paştilor în anul 1929, ca urmare a unei încălcări canonice (p. 321). B.O.R. a stabilit data Paştilor la 31 martie, deşi toată lumea ortodoxă a sărbătorit la 5 mai. N. Ionescu a fost susţinut în demersul său de Sandu Tudor, George Racoveanu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu (în acest sens ei manifestîndu-se ca adevăraţi păstrători ai învăţăturii creştine). În anul 1930 B.O.R. a restabilit ecumenicitatea în ce privea sărbătorirea Paştilor. Astfel intelectualitatea interbelică criterionistă s-a dovedit păstrătoare atentă şi lucidă a Tradiţiei (p. 328).
Ionuţ Corduneanu în studiul Statutul Bisericii Ortodoxe Române comentat şi adnotat (I) (pp. 330-346), analizează articolul 1 din Statutul B.O.R. Raportat la canoanele Bisericii univer-sale, la tradiţiile române, la Bisericile ortodoxe autocefale sau autonome, la lucrările româneşti apă-rute referitor la acest subiect. Îl interesează teritorialitatea şi misiunea în Biserica Ortodoxă; Statul, etnia şi confesiunea ortodoxă; Corespondenţele canonice; istoricul; corespondenţele interortodoxe, doctrina. Face referiri la Statutele Bisericii Greciei, B.O. Ruse, B.O. Sîrbe ş.a. La sfîrşit apreciază - ,,dacă măcar jumătate din energia irosită în tot felul de întruniri ecumenice ar fi utilizată pentru so-luţionarea la nivel inter-ortodox a unor probleme, soluţiile nu ar întârzia să apară” (p. 346). Studiul e urmat de Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (din 25 februarie 1949) (pp. 347-381) însoţit de adnotările ce specifică schimbările ce s-au făcut între timp.
Paul M. Popovici, Alegerea laicilor în forurile bisericeşti (pp. 382-395). Autorul evi-denţiază ,,criteriile pentru alegerea laicilor în forurile bisericeşti” şi ,,procedurii desfăşurării alege-rilor”.
Urmează secţiunea Studia varia, inaugurată de lucrarea lui Florin-Cătălin Ghiţ, Aga-pe vs. Eros or the Fragility of a Simplification. New Challenges and Older Ones (pp. 399-419), ca-re se opreşte asupra: 1) Semnificaţiilor dragostei în contextul social şi cultural contemporan (pp. 399-402); 2) Perspectivei asupra Iubirii Agape şi Iubirii Eros (pp. 402-405); 3) Concepţiei teologice asupra iubirii la Ander Nygren (1890-1978) (pp. 405-410); 4) Respingerii teoriei lui A. Nygren (pp. 410-418) şi încheie cu Concluziile (pp. 418-419). Ideea la care ajunge autorul e că pentru a deveni sinonim cu agape, eros are nevoie de crucificare, iar pasiunea egoistă necesită transformarea în iu-birea carismatică agape (p. 418). Studiul merită să fie tradus în română şi publicat pentru un cerc mult mai larg de cititori, tema fiind una de interes şi foarte importantă, raportată la percepţiile co-mune de azi (de după 1989-1991).
Dietmar W. Winkler, Vatican II and Ecumenism after Forty Years: Whence Have We Come – Where Are We Going? (pp. 420-433). Studiul are cinci părţi: 1) Pe calea celui de-al II-lea Conciliu Vatican (1962-1965) (pp. 420-423); 2) Decretul despre Ecumenism (Unitatis Redinteg-ratio) (pp. 423-424); 3) Teologia Decretului Ecumenismului (pp. 424-427); 4) Progresul ecumenic şi după Vatican II (pp. 427-431); 5) Blocurile de poticneală şi perspectivele ecumenice (pp. 431-433).
Dragoş Mârşanu, The Bible as a Multicultural Phenomenon: Saul’s Conversion on the Way of Damascus (pp. 434-439). ,,Dumnezeul lui Saul e acelaşi cu al lui Pavel. Unicul lucru pe care Apostolul Pavel l-a primit, e o nouă viziune Mesianică,… iar timpul Mesianic a început” (p. 438).
Grigorios Papathomas în Solidarity and Justice in the Baltic Countries (pp. 440-449) analizează ideea de ,,multipolaritate” a B.O. Ruse la nivel ecleziastic (compară jurisdicţiile B.O. Cipriote şi B.O. Ruse) şi la nivel politic (cazul Bisericii Ortodoxe Autonome din Estonia şi al Patriarhiei Ruse).
Michaela Puzicha, Werte der Bendiktusregel für Europa (pp. 450-457).
Mihai Săsăujan, Discursul istoric şi reconcilierea inter-confesională (pp. 458-460).
Urmează secţiunea Annales cu textele lui Iulian Nistea - La 9-ème Assemblée du Con-seil oecuménique des Églises marque-t-elle le début d’une nouvelle ère de l’oecuménisme? Un point de vue orthodoxe (pp. 463-475), Ionuţ-Alexandru Tudorie - A IX-a Adunare generală a Consi-liului Mondial al Bisericilor (Porto Alegre – Brazilia, 14-23 februarie 2006), şi traducerea aceluiaşi I-A. Tudorie – Chemaţi să fim Biserica Una (pp. 481-486).
Penultima secţiune a volumului e întitulată Recensiones şi cuprinde 18 recenzii. La cărţi în română, germană, italiană şi engleză (pp. 489-525) Revista se încheie cu secţiunea Autores care conţine un şir de fereriri pentru fiecare autor (funcţia, instituţia, studiile anterioare etc.).
În concluzie putem spune că revista e o apariţie îmbucurătoare, atît prin tematica consis-tentă, cît şi prin numărul serios de intelectuali conectaţi cu lumea religioasă a Ortodoxiei, pe care i-a grupat în jurul său. Rămîne în puterea colegiului redacţional continuarea drumului ales, dar şi implicarea unor grupuri cît mai largi de intelectuali (inclusiv masteranzi şi doctoranzi), care să fie voci serioase din oraşe ca Iaşi, Cernăuţi şi Chişinău.
Dincolo de faptul că e uşor a formula critici, reţinem că în cazul unor articole autorii au alunecat în scheme discursive postmoderne (nouzeciste şi două-miiste), care pe alocuri poate că şi pot fi adaptate realităţilor ortodoxe contemporane (dar nu şi celor patristice!) şi pot fi decriptate de cititori iniţiaţi în schemele postmoderne, dar rămîn inaccesibile cercului larg de cititori.