Generatia Zdrobita

Ziare ce tin de cultura

În societatea moldovenească există foarte puţine ziare care se adresează unui public real (din mediul învăţătorilor, sătenilor) avînd implicaţii culturale şi educative. Marile ziare se pierd în dispute politice şi în mare parte corespund unui format subcultural tipic în care apare şi fata de la pagina X, horoscopul de la pagina Y, publicitatea stranie şi uneori dubioasă, povestioare depre viaţa personală a nu ştiu cui de nu ştiu unde, anunţuri de genul facem cunoştinţă ş.a.m.d.
În continuare ne vom referi la ziarele care încearcă să aducă lumină şi cultură în casele noastre, ele fiind departe de lumea senzaţionalului şi abordînd probleme cotidiene, ce ţin de învăţămînt, pedagogie şi de interesele adolescenţilor.
Un prim astfel de ziar apare sub egida Ministerului Educaţiei – Univers Pedagogic Pro, în fiecare joi. Un alt ziar e Făclia. Săptămînal de informaţie, opinie şi cultură pedagogică, apare în fiecare sîmbătă. Din ziarele pentru tineri sînt de menţionat – Florile Dalbe. Săptămînal instructiv-cognitiv şi literar-artistic pentru copii şi adolescenţi, apare joi, şi Revista pentru adolescenţi - Noi.

Făclia, nr. 43-44, din 1 decembrie 2007
Văd altfel, şi cu mult mai bine, ochii care au plîns…, de A. Cibotaru (la p. 9). Atinge problema părinţilor care au rămas singuri acasă, copiii fiind plecaţi în străinătate. Cine să înţeleagă şi să simtă astfel de dureri şi suferinţe ce conduc spre disperare? Ce să facă ammele ale căror copii sînt plecaţi cu anii peste mări şi ţări?
Un dialog imaginat cu Sf. Apostol Andrei - Cel dintîi chemat la apostolat a fost un creştin umanist, de V. Mîndîcanu (p. 10). Iar mai un articol despre cărţile Educaţie. Credinţă. Umanism de V. Mîndîcanu şi Calitatea în educaţie de Vasile Gh. Cojocaru – Doi savanţi, autori de cărţi în fiecare an.
Abandonul şcolar - o problemă mai gravă decît pare de Iuliana Boguşevschi (p. 12).
Un articol cu tentă polemică – Sîntem români şi virgulă, de Giovanna Ionescu.

În numărul din 8 decembrie mai multe aricole vor fi interesante pentru cititor.
Şcoala care a cam uitat de bunul simţ (p. 1).
Asociaţiile de părinţi ar putea fi şi altceva (p. 3) – Cu cît rămîn mai puţini acasă, în ţară, cu atît pedagogii trebuie să-i atragă şi mai insistent (pe copii) de partea lor. Nu poţi admite ca exigenţele şcolii să scadă direct proporţional cu mărimea exodului.
Credinţa, puternică pîrghie educativă de Gh. Valuţă (p. 7).
Pasărea ce trebuie eliberată din colivia sufletului de R. Gavriliţă (p. 12).
Urmează o recenzie la cartea lui V. Gh. Cojocaru – Calitate în educaţie de L. Sănduţă-Pleşca (p. 14). În sfîrşit, despre calitatea în educaţie, un studiud e o veritabilă calitate.
Şi pe ultima pagină – O carte ca o nestemată – despre cartea lui I. Musteaţă despre voievodul M. Barnovschi, de Valentina Stoica şi Critica criticii. Ceea ce se declară inutil, este foarte necesar de Nelea Iucol.

Univers Pedagogic Pro, nr. 41 din 8 noiembrie.
Articolul Mitocanii din şcoli de I. Iachim (p. 4) e dedicat elevilor care vorbesc vulgar; iar în ce priveşte teelfonul mobil interesant e articolul Nataliei Pîslaru – Telefonul celular şi spaţiul şcolar (p. 5).

aparitii

De notat apariţia Revistei Interstitio. East European Review of Historical Anthropology, June 2007, Volume I, Number I, 136 p. Echipa editorială fiind constituită din Virgil Bîrlădeanu, Tomasz Pawelec, Marin Dolinta şi Gabriela Popa. A aparut la Chisinau in luna octombrie.

anunturi

În atenţia celor interesaţi, în anul 2006 au apărut următoarele două cărţi – Virgil Mândâcanu, Pedagogia creştină: Manual recomandat pentru învăţămîntul preuniversitar şi universitar laic şi spiritual, Chişinău, Gazeta SRL, 2006, 408 p. şi romanul lui Ion Vicol, Noaptea Sfântului Andrei, Chişinău, Pontos, 648 p.

Domnitor ucis de otomani - 1777

Domnitorul Grigore Ghica al III-lea a condus Moldova între 18 martie 1764-23 ianuarie 1767 şi 28 septembrie 1774-1 octombrie 1777. A fost un adept al alianţei cu Rusia; a fost asasinat de un capugiu trimis de Poartă. De notat că a protestat vehement la ocuparea nord-vestului Moldovei (Cernăuţi-Suceava) de către armatele austriece în anul 1775, protestînd la Poartă, fiind susţinut de un grup de boieri. Au cerut ca măcar Hotinul şi Chilia (raiale turceşti atunci) să fie retrocedate Moldovei.

,,Este o datorie sacră a aduce o pioasă amintire acestor bărbaţĭ patrioţĭ, prea mult lăsaţĭ uĭtăriĭ. Eată-ĭ precum îĭ vedem iscăliţĭ: Gavriil (Calimah), Mitropolit Moldoveĭ; Constantin Sturza, Vel Vornic; Costache Konaki, Vel Vornic; Ştefan Sturza, Vel Vornic; Vasile Kostaki, Vel Vornic; Vasile Roznovanu, Vel Hatman; Ioan Cantacuzino (Cronicarul), Visternic; Neculai Roset, Vel Vornic. Este un titlu de glorie strămoşească şi o pildă neuĭtată pentru urmaşiĭ lor şi totodată un respuns la nevrednicele ocărĭ ce pasiunea şi ignoranţa aruncă vechilor Boierĭ”.

(Logofetul Costachi Konaki, 1888, p. 21).

,,Stihuri asupra domnului Grigore Ghica”.
(de Enache Kogălniceanu (1729-1795))

Vrînd s’arăt şi să vorbesc,
De mirare mă uimesc,
Aş grăi, nu mă pricep,
Nu ştiu de unde s’ăncep;
Să fac o jalnică vorbă
Pentru domnul Ghica vodă,
Cel puternic şi vestit
La ce sfîrşit au venit!
…………………….. (1777)

aparitie editoriala

A apărut cartea ,,Tratat de protocol şi comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ” de conf. dr. Orest Tărîţă; Chişinău, 2007, 324 p. Lucrarea este constituită din următoarele capitole – Protocolul oficial moldovenesc şi practica protocolară în unele ţări străine (pp. 21-82), Administraţia de stat (pp. 83-96), Protocolul neoficial (pp. 97-127), Ceremonii, structuri protocolare şi decor vestimentar (pp. 128-140), Recepţii şi banchete (pp. 141-166), Protocolul internaţional (pp. 167-211), Reguli de comportament pentru toate zilele (pp. 212-260). În încheiere cartea cuprinde 31 de anexe (pp. 261-311) utile pentru cititorul interesat.

Usile si Gheorghita

În numărul 7 (octombrie) pe 2007 al ziarului studenţesc republican STUD-M (editat la Chişinău) au fost publicate textele ,,Uşile” şi ,,Gheorghiţă” în limba română şi varianta rusă cu denumirile – ,,Двери” şi ,,Георгицэ”. Ziarul se găseşte în reţeaua de distribuţie aparţinînd Moldpresa.

Generatia Zdrobita

De ce generaţia zdrobită?
Unii colegi deja şi-au exprimat dezacordul…
Aceste două cuvinte se referă la cei care au venit la Facultate ca să studieze, cu dragoste pentru materia aleasă şi cu credinţă. Normal că nu se referă la tocilari, la cei cu închinatu’ în faţa unor profesori, şi nici la parveniţi.

Pe de altă parte, toţi cei pasionaţi normal că nu au fost zdrobiţi. Fiecare îşi duce viaţa mai departe fără probleme, dar cel mai des în alt domeniu decît în cel al Istoriei, Arheologiei, Istoriei Artei etc.

Zdrobirea însă se referă la ceea ce am fost noi cînd am venit în Facultăţi, la credinţa care am avut-o, la parcursul pe care vroiam si eram hotărîţi să îl construim. Şi iată că nu a fost posibil…

Uneori mă întreb dacă acest fenomen nu există de doar 150 de ani, odată cu societatea modernă care oferă un prilej propice pentru afirmarea (scuzaţi nu afirmarea) mediocrităţilor. Şi atunci e clar, că sistemul nou-format va descuraja orice formă de pasiune şi va stimula din răsputeri pe cei cam şterşi.

Generaţia zdrobită nu înseamnă resemnare. Generaţia zdrobită înseamnă că ne asumăm să mergem mai departe.

Nichita

Relaţiile comerciale româno-belgiene (1880-1906) – partea I

de Vele Ana-Maria (UBB, CLuj-Napoca, studiu aparut in numarul 5-6 al revistei Charta Studiorum)

Epoca modernă, una dintre cele mai importante perioade din istoria poporului român, a fost dominată de idei şi de fapte care au constituit un proces relativ unitar, guvernat însă de diferite legi caracterizate prin diversitatea şi varietatea de particularităţi şi contradicţii ce au dat un colorit special şi specific perioadei, marcate de eforturi permanente de înscriere a ţării în contextul general european al dezvoltării economice, sociale şi politice. România a încercat, prin demersuri nenumărate şi prin intermediul personalităţilor strălucite cu care a fost dăruită, să-şi câştige locul cuvenit pe continentul european. Aceste eforturi au fost impulsionate şi stimulate în împrejurări interne şi externe, care, într-un fel sau altul, au influenţat şi şi-au pus amprenta asupra vieţii economice, inclusiv asupra legăturilor comerciale externe.
Ţările Române, încă de la sfârşitul Evului Mediu, realizaseră economiile lor naţionale, chiar înaintea multor state europene. Ele aveau teritorii vamale deosebite şi, în acelaşi timp, unitare. Hotarul lor politic era hotarul lor vamal, nu aveau seniori cu privilegii care să lovească trecerea mărfurilor, aşa cum erau în ţările Europei centrale şi apusene. La intrarea în Ţările Române, mărfurile erau supuse aceluiaşi tratament, iar taxele vamale erau cunoscute dinainte. Măsurile economice şi vamale se luau în cancelaria domnească, nici boierii, nici oraşele nu erau îndreptăţite să ia asemenea măsuri. Visteria domnului era visteria statului, acolo se adunau veniturile şi de acolo se acopereau cheltuielile publice.1
Istoria comerţului nostru – spunea Nicolae Iorga – e o condiţie necesară pentru a înţelege sub toate raporturile, în originea ca şi în dezvoltarea sa, istoria neamului nostru însuşi.2
România avea o bogată producţie agricolă destinată exportului, însă comerţul nostru extern a reflectat instabilităţile şi discontinuităţile condiţionate şi impuse de recolte şi de perioadele de vegetaţie. Deşi oferta era bogată şi variată, însoţită de insuficienţa mijloacelor de depozitare şi de nesatisfăcătoarea şi defectuoasa finanţare, aducea de nenumărate ori în situaţii grele şi nesigure atât pe producătorul, cât şi pe comerciantul de cereale.
Producţia e un fenomen de prim ordin al vieţii economice, dar nu unicul. Producând, omul transformă elementele naturii pe care şi le apropie în vederea satisfacerii nevoilor lui. Producţia nu e un scop în sine, deoarece nu se produce decât pentru a consuma; între producţie şi consum se stabileşte cu timpul un echilibru.3
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România îşi întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale, pe forţa de muncă rezultată şi înregistrată din creşterea demografică şi pe mijloacele financiare şi tehnice, în majoritate externe, investiţiile străine dobândind un rol important. Nu existau procese de dezvoltare intensivă, bazate pe tehnici industriale, pe productivitate şi eficienţă ridicate (caracteristicile economiilor avansate), ţara noastră debutând pe făgaşul unei economii moderne, fiind în măsură a-şi organiza relaţiile sale externe în condiţiile unei Europe moderne.
Unirea Principatelor şi apoi independenţa au integrat efectiv România, ca stat suveran, în politica europeană şi au făcut posibilă elaborarea şi aplicarea unei politici economice şi de comerţ exterior corespunzătoare intereselor mari ale ţării, posibilităţilor ei de export şi nevoilor ei de import.4
Această perioadă s-a remarcat prin includerea tot mai adâncă a economiei româneşti în schimburile pieţei europene, în primul rând datorită intereselor vitale de dezvoltare ale României, astfel, pe pieţele externe europene, se desfăceau până la 50% din producţia agricolă, pâna la ⅔ din producţia petrolieră şi ¼ din cea a lemnului – toate reprezentând materii prime şi combustibil, de altfel România se situa pe locul 1 în exportul de porumb şi pe locul 2-3 în exportul de grâu şi orz.5
Industrializarea, care putea să ridice productivitatea muncii naţionale şi să mărească gradul de competitivitate a produselor româneşti, era abia la începutul desfăşurării sale şi îşi manifesta în măsură încă slabă, efectele pozitive.6
Activitatea cea mai importantă şi cea mai eficientă în cadrul economiei româneşti, rămânea comerţul efectuat cu beneficii mari, iniţial organizat din iniţiativa şi conform intereselor particulare, ulterior statul arătându-se interesat în măsură tot mai mare de comerţul exterior, construind căi ferate, organizând vămile şi stabilind tarife vamale. Totodată, a dobândit importanţă dezvoltarea şi îmbunătăţirea aparatului diplomatic, care avea drept responsabilităţi tot mai multe interese economice naţionale, s-au modernizat şi utilat porturile, au fost date legi, conforme cu interesele politicii economice şi s–au creat instituţii auxiliare care să faciliteze desfăşurarea schimburilor comerciale.
Permanent, în exporturile României, au predominat cerealele. Această dominare covârşitoare a cerealelor prezintă marele neajuns al dependenţei balanţei comerciale şi, deci, a întregii vieţi economice româneşti, de recolte agricole, de vreme, de ploaie, de secetă. Pentru România, recoltele rele au însemnat criză, dificultăţi bugetare, stagnare.7 Se dorea diversificarea şi intensificarea agriculturii şi a zootehniei precum şi industrializarea materiilor prime agricole.
Comerţul extern se făcea în mare parte prin porturile Galaţi şi Brăila. Portul Galaţi a reprezentat centrul tranzacţiilor comerciale pe Dunărea Inferioară. Dacă Brăila trecea drept portul principal la export, depăşind însă Galaţii cu valori nu întodeauna categorice, acesta din urmă îşi asigura cota cea mai mare la importul României pe calea apei, întrecând Brăila cu valori de două sau de trei ori mai mari.8
La 13 ianuarie 1836, prin ordinul domnesc, Brăila este declarată ,,antrepo” ceea ce în limbajul de atunci semnifica port liber. În aceste condiţii puteau fi importate şi depozitate într-un perimetru delimitat de bariere al oraşului Brăila, mărfuri de orice fel şi de orice provenienţă, fără plata taxelor vamale sau a oricăror taxe, cu excepţia a patru articole: tutun, tabac, vin şi rachiu.9
La 1 iunie 1873 intră în vigoare acelaşi ordin domnesc şi pentru portul Galaţi. Privilegiul de porto franco a conferit portului Galaţi un rol foarte important în export şi mai ales în import, dar şi de intermediar în cadrul relaţiilor de schimb între ţările occidentale şi întreaga zona de la Dunărea de Jos, escală pentru Serbia, Bulgaria şi în oarecare măsură piaţă de valorificare a produselor acestor provincii sau ţări.10
La sfârşitul secolului al XIX-lea, mecanismele economice s-au pus în mişcare într-un rapid proces de dezvoltare, iar societatea românească îşi modifică structura, trecând de la statul tradiţional la cel modern, trecere facilitată de mutaţiile care au avut loc atât în principalele sectoare ale economiei (industrie, agricultură, cultură, transport, sistemul bancar, comerţ) cât şi în planul psihologiei sociale şi a mentalităţilor, acestea din urmă schimbându-se cel mai greu.
Sosită cu o întârziere de unu-două secole faţă de Occidentul european la creaţia economico-industrială ţara noastră, în virtutea legilor sociale ale progresului, asimilează totuşi prin importul de maşini şi utilaje, tehnicieni şi conducători ai producţiei şi schimbului, sistemele de producţie şi organizare moderne, recuperând astfel parţial, rămânerea în urmă în multe domenii ale producţiei şi organizării activităţii economice.11

Datele demarajului economic pentru o serie
de ţări europene şi non-europene

Anglia
1783 - 1802
Franţa
1830 - 1860
Belgia
1833 - 1860
SUA
1843 - 1860
Germania
1868 - 1873
Suedia
1868 - 1890
Japonia
1878 - 1900
Rusia
1890 - 1914
Canada
1896 - 191412

În cadrul comerţului românesc, un rol important este ocupat de exportul de cereale. Tradiţionalul debuşeu pentru grânele româneşti a fost reprezentat de Anglia, însă sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat scăderea ponderii Angliei, locul său fiind luat de Belgia.

Orientarea geografică a exportului românesc de cereale şi derivate în perioada 1881-190013

1881-1885

1886-1890
1891-1895
1896-1900

Valoare absolută (mil. lei)

Pondere în total export (%)

Mil. lei

%

Mil. lei

%

Mil. lei

%
Anglia
77,34
45,30
133,48
62,30
90,51
35,7
41,42
21,4
Austro-Ungaria
49,98
29,3
6,65
3,10
21,48
8,6
29,1
15
Belgia
2,54
1,5
26,65
12,4
54,49
21,5
84,21
43,5
Franţa
15,18
8,3
10,45
4,9
7,13
2,8
5,04
2
Germania
2,53
1,5
7,04
3,3
52,29
20,7
8,16
4,2

Import

1886-1890

1891-1900

Milioane lei
%
Milioane lei
%
Anglia
88,56
26,8
75,53
20,93
Austro-Ungaria
59,98
18,15
93,54
25,92
Belgia
17,14
5,18
15,53
4,3
Franţa
28,01
8,48
28,18
7,81
Germania
92,82
18,09
102,08
28,2914

Până în 1880, schimburile comerciale româno-belgiene, din cauza valorii nesemnificative, n-au figurat în statisticele româneşti. Relaţiile comerciale între România şi Belgia nu s-au dezvoltat decât din 1884, procesul devenind constant, exceptând 1890, an cu recolte mediocre. Toate exporturile pentru Belgia se făceau pe mare şi pe nave engleze, greceşti-româneşti sau italiene. Până în 1900, nici o navă belgiană nu a fost în apele Dunării.15
Tranzacţiile comerciale ale României cu Belgia nu erau exprimate exact şi înregistrate concret în statisticile ambelor ţări, deoarece prin Belgia se făcea un comerţ de tranzit, mai ales cu cereale pentru piaţa germană, aceste împrejurări constituiau adevăratele obstacole în consemnarea exactă a originii şi destinaţiei ultime ale produselor respective româneşti. Belgia importa producţiunile noastre nu atât pentru a le consuma în ţara sa, cât pentru a le reexporta, producând astfel economiei naţionale belgiene câştigul unui negoţ intermediar.16
Anvers-ul fiind foarte bine utilat, având specialişti de seamă în comerţul mondial, având legături serioase la Dunăre, a fost cel mai indicat să aprovizioneze cu cereale nordul Franţei şi Germania apuseană. Anvers-ul a fost întotdeauna interesat de posibilitatea de a controla direct colectarea cerealelor dunărene şi colaborarea strânsă care a existat între încărcătorii brăileni şi importatorii din Anvers până la prima conflagraţie mondială, a fost un impuls şi un stimulent puternic pentru comerţul dunărean.17
Relaţiile comerciale ale celor două popoare, bazate pe respect reciproc, au evoluat în coordonatele timpului, ajungând la o dezvoltare constituind un domeniu de interes sporit.
Despre raporturile economice cu Belgia se spunea în anii ’80 ai secolului al XIX-lea că: interese materiale de schimb şi de comerţ între ambele ţări există; ele sunt varii, multiple şi de importanţă destul de mare pentru noi.18
România exporta în Belgia mai ales făinoase, fructe, legume şi alte produse vegetale, produse alimentare, băuturi şi importa de acolo metale şi fabricate metalice, materii minerale, textile, uleiuri, grăsimi, produse exotice, piei, încălţăminte, blănuri, hârtie, lemn, parfumuri, medicamente, coloranţi, lacuri.19
După tratatul comercial încheiat de M. Mitilineu şi Frére Orban la 14 august 1880 şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1881, între cele două ţări s-au mai încheiat o serie de convenţii cum ar fi: convenţia consulară, semnată la Bucureşti la 31 decembrie 1880/12 ianuarie 1881, urmată de convenţia de extrădare, convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale şi a mărcilor de fabrică, precum şi convenţia pentru asistenţă judiciară.
Ca urmare a întăririi relaţiilor comerciale prin tratate şi convenţii, a sporit valoarea importurilor şi exporturilor. Evoluţia comerţului românesc cu Belgia:

Anul
Statisticile belgiene
Statisticile româneşti
1881
11.377.000 franci
559.000 lei
1882
20.140.000 franci
593.000 lei
1883
29.430.000 franci
1.831.655 lei
1884
15.487.000 franci
2.250.666 lei
1885
36.892.000 franci
9.865.485 lei
1886
32.316.000 franci
15.240.368 lei
1887
48.466.000 franci
15.701.989 lei
1888
90.941.000 franci
31.651.868 lei
1889
96.800.000 franci
37.541.899 lei20

Această statistică prezintă clar evoluţia valorii comerţului exercitat de cele două state, însă diferenţele destul de mari între statisticile belgiene şi cele româneşti provin fie din însumarea valorilor în lei şi în franci, fie din faptul că anumite produse au fost transportate pe vase sub pavilion străin, care au transportat mai ales cereale la Anvers. Dezvoltarea relaţiilor româno-belgiene în domeniul comerţului şi industriei au dus şi la trimiterea unor români în Belgia pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele referitoare la anumite sectoare de producţie.
În anul 1880 a fost înfiinţat un vice-consulat la Anvers, care, în 1885, va fi transformat în consulat, iar în 1889 se va înfiinţa şi vice-consulatul de la Ostende. Din aceleaşi considerente economice, în anul 1890, consulatul de la Anvers a fost ridicat la rangul de Consulat general.21
Înainte de a prezenta valorile comerţului realizat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea cu Belgia şi alte ţări, este semnificativ faptul că în anul 1904, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Vămilor din România, a publicat două volume, conţinând rezultatul unei anchete asupra stării industriei în ţară. Primul volum este consacrat industriei mari, mici şi mijlocii, însă ambele conţin numai datele statistice ale anchetei.
În primul volum, marea industrie e divizată în 16 clase, şi cuprinde 625 fabrici. Tablourile statistice indică situarea geografică a fabricilor, forţa maşinilor şi numărul muncitorilor. Din cele 625 fabrici, 236 au fost fondate înainte de 1886, 167 în perioada 1886–1892, iar 222 după 1892. Capitalul utilizat de marea industrie este evaluat la 247 milioane franci. Numărul total al muncitorilor din aceste fabrici este de 40.000, din care 30.000 sunt români, iar 10.000 străini. Materiile consumate ating cifra de 121 milioane franci, iar produsele acestor fabrici diverse evaluate la 231 milioane franci.22
Cele mai dinamice ramuri de producţie au fost industria morăritului, a zahărului, a cimentului, a hârtiei, cherestelei, petrolului, siderurgiei, a transporturilor şi telecomunicaţiilor.
Insuficienţa capitalurilor naţionale a facilitat pătrunderea masivă a capitalului străin, atât sub forma împrumuturilor de stat cât şi a investiţiilor directe. Cele mai însemnate domenii în care au pătruns capitalurile străine au fost industriile extractivă, forestieră şi a zahărului. Au cunoscut o mai intensă dezvoltare producţia bunurilor de consum şi exploatarea materiilor prime, pe când ramurile producătoare de maşini şi utilaje au rămas deficitare.

Dezvoltarea industriei în România până la 1914

Categoria
Unităţi
Forţa motrice
Personal

Număr
%
C. P.
%
Număr
%
Total
61.953
100,0
60.745
100,0
162.630
100,0
Industria mare
(mecanizată)
625
1,0
45.212
74,4
39.746
24,4
Industria mică
(meşteşugărea-scă)
54.405
87,8
236
0,4
105.031
64,6
Industrii speciale
(mori, fierăstraie,
pive)
6.923
11,2
15.297
25,2
17.853
11,023

Dezvoltarea industrială a fost înconjurată printr-o legislaţie protecţionistă, ce urmărea promovarea, protecţia şi încurajarea industriei naţionale.
Alături de industrializare care a reprezentat una din coordonatele majore ale României moderne, comerţul şi schimburi comerciale au constituit un factor la fel de determinant pentru modernizarea ţării în sens general, însă relaţiile comerciale ale României cu Belgia, în particular au dus la un nivel ridicat al câştigurilor, precum şi la dezvoltarea de alte relaţii directe în toate domeniile şi la apropierea dintre ele în sensul conlucrării şi colaborării.
După încheierea tratatului comercial din 1880, s-a făcut simţită în mod semnificativ creşterea valorii schimburilor între cele două ţări; astfel valorile exportului belgian la noi sunt:

1880
3.331.310 lei
1881
3.600.887 lei
1882
2.736.728 lei
1883
5.670.053 lei
1884
3.801.160 lei
1885
6.671.132 lei
1886
14.495.507 lei
1887
16.495.507 lei
1888
16.373.436 lei
1889
19.316.558 lei24

Dacă în 1879, valoarea exportului belgian la noi a fost de 1.513.408 lei, în anul 1881 ajung la 3.600.887 lei, tratatul favorizând exportul în România a tuturor produselor industriale belgiene. În felul acesta ţesăturile, care altădată deţineau principalul loc, au fost înlocuite treptat cu produse ale industriei grele, fier, produse din fier, maşini şi vagoane de tramvaie şi cale ferată. Belgia deţinea însă un loc important în comerţul cu produse chimice, sticlărie, zahăr, amidon.25
Tratatul din 1880 avea valabilitate până în anul 1890, iar dacă nu era denunţat cu un an înainte de expirare se prelungea până în anul 1881, însă guvernul român a denunţat tratatul de la 8 martie 1890 pe baza articolului al 17-lea din tratat, urmând ca acesta să-şi înceteze valabilitatea în anul următor.
Deşi existenţa unui tratat comercial ferm a dus la scăderea schimburilor dintre cele două ţări, valoarea importurilor şi exporturilor României în perioada 1890-1895 n-a înregistrat diminuări semnificative guvernul belgian a fost nemulţumit:

Import

1890
362.791.054 franci
1891
436. 682.685 franci
1892
380.747.296 franci
1893
430.489.731 franci
1894
422.142.287 franci
1895
304.574.517 franci

Export

1890
275.958.415 franci
1891
274.662.089 franci
1892
285.984.057 franci
1893
370.651.787 franci
1894
294.198.384 franci
1895
265.048.411 franci26

Au existat scăderi în cazul schimburilor dintre cele două ţări, explicate de consulul României la Anvers: la diminuarea trimiterilor noastre în Belgia a contribuit, pe de o parte abundenţa recoltei în S.U.A., iar pe de altă parte şi dificultăţile de a exporta cereale româneşti în Germania, debuşeul principal al pieţei din Anvers pentru provenienţele noastre.27
În ziua de 24 ianuarie 1894, Alexandru Lahovary din partea României şi G.G. For-geur din Belgia au semnat noul tratat româno-belgian. Referindu-se la acesta, ambasa-dorul belgian spunea: Convenţia a fost făcută conform dorinţelor exprimate de guvernul nostru.28. El avea în vedere, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate (art. 1) şi reducerea de taxe pentru produsele ţării sale.
Noul tratat va intra în vigoare la 1 aprilie 1894, iar în cadrul lui, alături de probleme cu caracter strict comercial şi economic au fost reglementate şi chestiuni de ordin consular. Prin acest tratat se va contribui la întărirea prieteniei şi la dezvoltarea relaţiilor comerciale care există atât de fericit între cele două ţări.29.

Tablou comparativ al importurilor şi exporturilor României în perioada
1895-1905:

Anii
Import

Export

1895
617.229 tone
304.574.517 lei
2.040.729 tone
265.048.411 lei
1896
656.077 tone
337.922.929 lei
2.660.467 tone
324.056.652 lei
1897
693.819 tone
355.782.804 lei
2.082.245 tone
224.179.690 lei
1898
882.902 tone
389.908.439 lei
2.644.192 tone
283.181.567 lei
1899
789.789 tone
333.267.938 lei
1.300.864 tone
149.119.657 lei
1900
412.105 tone
216.985.878 lei
2.047.223 tone
280.000.431. lei
1901
484.368 tone
292.433.760 lei
2.984.859 tone
353.830.877 lei
1902
462.333 tone
283.344.349 lei
3.318.260 tone
374.819.219 lei
1903
470.075 tone
269.923.710 lei
3.238.186 tone
355.630.307 lei
1904
525.294 tone
311.371.613 lei
2.269.108 tone
261.872.339 lei
1905
731.039 tone
337.537.985 lei
3.463.945 tone
457.101.394 lei30

În această statistică cuprinzătoare se constată evoluţia schimburilor comerciale, cu excepţia anului 1899, când s-au înregistrat diminuări explicate de către partea română prin recoltele slabe din acel an. Astfel sunt evaluate beneficiile tratatului, care a fost prelungit până în anul 1906, de ambele părţi.
C. D. Cioriceanu consideră că valoarea medie a exporturilor româneşti în Belgia atinge între 1891 şi 1900, 77.000.000 lei sau 38 % din totalul exporturilor, această ţară devenind un client de bază al României.
Pentru a fi mai exacţi şi pentru a explica mai clar valoarea Belgiei în cadrul comerţului românesc trebuie precizat faptul că, deşi în anul 1891 ocupa locul al doilea ca ţară în care se exportau produsele româneşti, ea devine în anul 1905, prima, nemaifiind depăşită decât Anglia.

Clasificarea ţărilor, tablou al exportului după importanţa
ţărilor în anii 1891 şi 1905:

1891
1905

Anglia
52,23 % din total
Belgia
32,13 %

Belgia
15,01 %
Ţara Bascilor
18,25 %
Germania
11,28 %
Italia
10,32 %
Austro-Ungaria
8,45 %
Austro-Ungaria
8,98 %

Şirul statisticilor poate continua cu tabloul exporturilor şi importurilor din Belgia la începutul secolului al XX-lea, ilustrând importanţa pe care această ţară o reprezintă pentru România.

Tabloul exporturilor în Belgia:

1900
-
1.046.398 tone
51,11 %
-
140.545.933 franci
50,19 %
1901
-
1.638.007 tone
54,88 %
-
174.539.239 franci
49,32 %
1902
-
1.797.849 tone
54,18 %
-
204.324.139 franci
54,51 %
1903
-
1.516.896 tone
46,84 %
-
171.039.241 franci
48,09 %
1904
-
539.471 tone
23,60 %
-
70.499.311 franci
26,92 %
1905
-
1.015.215 tone
29,31 %
-
146.864.371 franci
32,13 %
1906
-
1.197.641 tone
28,43 %
-
152.495.437 franci
31,04 %31

Valoarea exporturilor se menţine ridicată, cu excepţia anului 1904 când s-a înregistrat o recoltă proastă. Belgia este o ţară importantă şi în sensul importurilor, fiind un client fidel al României, cunoscând o evoluţie şi modificări în structura lor.

Tabloul importurilor din Belgia:

1901
484.368 tone
292.435.760 franci
5,1 milioane lei
1902
462.333 tone
283.344.549 franci
5,1 milioane lei
1903
470.075 tone
269.923.710 franci
5,7 milioane lei
1904
552.294 tone
311.371.613 franci
7,2 milioane lei
1905
731.039 tone
337.527.985 franci
7,5 milioane lei
1906
734.352 tone
422.834.924 franci
10,7milioane lei32

vom reveni mai tirziu cu aparatul critic pentru care inca nu am gasit o solutie de a-l insera, de altfel ca si in cazul tabelelor.
multumim pentru intelegere.
Nichita

Continuare recenzie la INTER

Urmează subsecţiunea – Misiunea internă a Bisericii (pp. 113-214), inaugurată de stu-diul lui Daniel Benga – Misiunea Bisericii - “liturghia” după Sfânta Liturghie (pp. 113-124). Stra-nie e ideea autorului că N. Cabasila în comentariile sale a reprimat caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii (p. 114). Explicaţiile lui N. Cabasila au fost preluate ulterior de alţi teologi ortodocşi, dar aceasta nu a dus la schimbarea textului Sfintei Liturghii. Nimeni nu poate arăta că un credincios din secolul VII ar fi avut şi o percepţie eshatologică asupra Liturghiei, iar după comentariile N. Cabasila, credincioşii ortodocşi au devenit brusc văduviţi de perspectiva eshatologică. În acest sens ni se par neinspirate pp. 114-115 din studiu. Citarea părerii Părintelui A. Schmemman cu privire la discuţiile despre simboluri (p. 114) nu poate ţine loc de argument, cu atît mai mult că e exprimată într-un jurnal, or dacă ţinea aşa de mult la această părere, putea să o argumenteze în public.
E o frumoasă formulare următoarea frază - ,,…fiecare Sfântă Liturghie Duminicală este un Paşte care urcă Biserica neîncetat de pe pămînt la cer.. este o icoană a împărăţiei veşnice a lui Hristos, purtînd în ea chipul veacului ce va să fie” (p. 118). Concluzia e că Sfînta Liturghia ,,nu ră-mîne locul exclusiv al unei sfinţiri individuale, ci transformă membrii Bisericii în martori şi mărtu-risitori ai împărăţiei lui Hristos şi împreună lucrători la mântuirea lumii” (p. 121).
Constantin Jinga, Valenţele primare ale Sfintei Scripturi astăzi (pp. 125-134) – pole-mizează cu Steve Taylor (pp. 127-128) şi cu cei care fac metanaraţiuni biblice, ajungînd să ilusteze principiul - ,,ochiul strâmb strâmbă totul” (p. 128). Autorul alunecă pe alocuri în semantica postmo-dernă care mai bine să fi fost evitată – ex. - ,,remix mântuitor” (p. 134). Pe de altă parte, linia medi-ană pe care încearcă să o traseze între postmodernism şi Biblie, poate fi discutată, dar nu avem sufi-cient spaţiu pentru a o face aici. Ideea de marginalitate consacratoare a Bibliei, nu reuşeşte să aco-pere realitatea.
Sursa de inspiraţie a Bibliei ne creditează să înscriem contestaţiile postmoderne într-un lung şir de contestaţii apărute de-a lungul timpului – fie eretice şi/sau sectare, fie pur şi simplu anti-creştine. ,,Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost: şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut” (Ec-lesiastul 3, 15).
Constantin Preda, Condiţia ucenicului şi exigenţele misiunii. O lectură lucanică (pp. 135-147). Autorul se opreşte asupra condiţiei ucenicului în scrierile Sf. Luca – credinţei (ca proces al devenirii creştine), pocăinţei şi convertirii, botezului (în numele lui Iisus) (pp. 136-141); dimen-siunii ecleziologice a misiunii – ucenicii trebuie să-şi asume un mod de viaţă creştină, modelat după Mîntuitorul Hristos (p. 143), condiţia ucenicului este caracterizată de 4 experienţe fundamentale: în-văţătura Apostolilor (p. 144), comuniunea interpersonală (pp. 144-145), frîngerea pîinii şi rugăciu-nile (pp. 145-146) şi mărturia înaintea lumii (pp. 146-147).
Radu Preda îşi focalizează atenţia pe Rolul catehetic al laicilor în Biserică. Paradigma istorică şi provocare profetică (pp. 148-164). Dintru început ţine să puncteze că comunicarea nu poate fi distribuită prin asumarea totală a comunicării doar de cler (p. 148). Se opreşte asupra cate-hezei, comunicării şi catehetului (pp. 149-152). De aici reţinem că Apostolicitatea este, la rîndul ei, garanţia autenticităţii comuniunii. Fără ea, orice comunitate de credinţă mimează datele ecleziale, dar nu este Biserica (p. 151). Iar ,,drumul catehetic, concretizat în şi prin cateheză, are deopotrivă o funcţie iniţiatică şi una anamnetică” (p. 152).
Apoi autorul trece ,,de la cateheza prebaptismală la cateheza permanentă” (pp. 152-157). Menţionează că ,,cu riscul repetiţiei, trebuie mereu readusă în centrul atenţiei noastre ecleziale realitatea pedagogică pe care o presupune credinţa în Hristos” (p. 155). În acest sens ar trebui reac-tualizate şcolile catehetice duminicale (p. 156), catehumenatul permanent redevenind realitate ecle-zială coridiană.
Ultima parte a studiului se referă la rolul laicilor în cateheza permanentă a Bisericii (pp. 157-164). Aici cateheza nu este un ritual de iniţiere în sine şi pentru sine, un mecanism ezoteric, ci şcoala de pregătire pentru mărturia în creaţie. Cateheţii, fără a fi concurenţii profesorilor de religie, ar putea proveni din laicat ca şi cîntăreţii de la strană. Ne pare însă discutabil că ei ar adapta limba-jul bisericesc la urechea şi mintea omului de secol XXI (p. 163). Păcatele sînt aceleaşi dintotdeauna, iar omul din secolul XXI le percepe la fel ca cel din secolul IV, iar pe de altă parte adevărurile mari sînt simple şi nu necesită, pentru a fi transmise publicului, un limbaj postmodern.
Dar e categoric că, indiferent de formă, cateheţii ar putea întări considerabil disciplina socială şi etica laicilor.
Jean Nicolae, Cuvânt misionar pentru o altfel de cateheză (pp. 165-180). Începe cu cultura catehetică la ceasul crizei solidarităţilor de tip organic (pp. 165-167) de după 1989, tip orga-nic care pînă de curînd era bazat pe evlavia populară, acum sub presiunea cotidiană a secularizării ideologice şi a globalizării economice (p. 166).
Să înţelegem că adaptarea la zi a B.O.R. ar presupune folosirea unui limbaj ca - ,,o restartare evanghelică în acest tîrziu de istorie, reîncălzirea unei mîncări expirate sau chiar o ipocrită şi inutilă “frecţie la piciorul de lemn” al creştinismului declarat de mulţi defunct (p. 167, italicul ne aparţine). E o frază vulgară (cu o semantică marginală) care nu are ce comunica. O altă mostră e - ,,poate fertiliza humus-ul postmodern” (p. 164). După cum remarca mai sus un alt autor, Biserica nu are ce negocia cu postmodernitatea.
În a doua parte a studiului - ,,convertire vs. pervertire” (pp. 168-171) e curios că se vor-beşte de ,,pervertire” (ca şi în cazul altor studii din volum) fără ca să se spună concret în ce constă aceasta şi cine o promovează. Apar mai multe expresii ce lasă de dorit - ,,bazar mistic”, ,,petele con-sistente”, ,,ispita fundamentalismului identitar…” (p. 168), ,,imperialismul clericalist” (p. 169) (au-torul parcă ar uita că trăim într-o societate în care mass-media dictează imperialist în toate dome-niile fără a avea deloc vreo competenţă în vreunul din acestea!). În orice caz, dacă tot se vorbeşte de cateheză, ea nu ar putea fi făcută în satele şi orăşele noastre cu o asemenea semnatică de bazar postmodern. Iar în ce priveşte preluarea unui fragment din Sf. Chiril al Ierusalimului şi contextu-alizarea greşită a acestuia (p. 169), nu reuşeşte să convingă cu nimic.
Cea mai mare parte a studiului e dedicată ,,revirimentului catehetic, catehizării parohi-ale, nucleului catehetic, neocatehumenatului duhovnicesc” (pp. 171-180). Concluzia autorului e că ,,deschiderea ferestrelor Bisericii spre cultura contemporană poate face ca ecourile cultice să ferti-lizeze humusul cultural” (p. 179). În final formulează cîteva necesităţi urgente ale unei pastorale ca-tehetice – p. 180.
Constantin Necula, Catehizarea adulţilor. O necesitate pastorală (pp. 181-192). În ce priveşte condiţia omului contemporan, citează din Michel Henry - ,,cu adorarea unor noi idoli, a u-nor maşini subumane… cu reducerea acestuia la biologic (a omului – n.n.)… zarva neîncetată a ac-tualităţii cu evenimentele ei senzaţionale şi măscăricii ei de bâlci acoperă pentru totdeauna trecerea în care vorbeşte cuvântul pe care nu-l mai auzim” (p. 183). Reaminteşte următorul fapt - ,,cateheza adulţilor s-a născut odată cu Biserica, fiind în deplină osmoză, parte integrantă a planului misionar centrat pe Ierusalim” (p. 185). Pentru aceasta, aduce următoarele motive: de ordin socio-cultural, de ordin psihologic-antropolgic şi de ordin teologico-pastoral” (pp. 186-187).
Referindu-se la pregătirea catehumenală, se opreşte asupra metodologiei catehumenale, planului practic-formal, în planul limbajului şi al conţinutului, în planul metodei şi tehnicii de reali-zare. Ca fundament consideră că ,,dimensiunea vieţii creştinului nu poate fi ruptă de esenţa sa liturgică” (p. 192).
Radu Mureşan, Misiunea misiologiei. Câteva consideraţii despre misiunea ortodoxă actuală (pp. 193-202). Începe cu o premisă contestabilă - ,,B.O.R. trebuie să se raporteze pozitiv faţă de idelogia europeană actuală, în maniera în care s-au raportat Părinţii Bisericii faţă de civili-zaţia Imperiului Roman din vremea lor”. Sfinţii Părinţi nu au luat orice din civilizaţia romană şi ori-cum au luat după 323. Spre deosebire de Imperiul Roman din secolele IV-V în fruntea UE nu e un conducător ortodox care să şi recroiască ,,imperiul” la exigenţele religioase.
Un compartiment e dedicat Bisericii Ortodoxe şi provocărilor societăţii contemporane (pp. 194-195) – consideră că mesajul ortodox trebuie adoptat la contextul post-modern în ceea ce priveşte limbajul şi metodele de abordare; motivaţiei misionare şi misiologiei (pp. 195-196); misiolo-giei ca disciplină teologică (principiilor ei), redimensionării rolului ei (contextualizării) (pp. 196-201), structurilor de punere în aplicare (un Institut Misionar Pastoral Central, iar la nivelul fiecărei eparhii – centre misionar-pastorale), inclusiv misionarilor laici, dar şi a monahilor (pp. 201-202). În final, programul misionar nu se poate realiza decît prin colaborarea tuturor mădularelor Bisericii (p. 202).
Teofil Tia, Criza pastoralei ca disciplină teologică (pp. 204-214). Porneşte de la constatarea că Pastorala a devenit ,,o cenuşăreasă” a învăţămîntului teologic românesc contempo-ran, deşi e o dimensiune a Teologiei în general (cu statut de ,,artă a convertirii” perpetue – p. 207), se opreşte asupra aculturării culturii contemporane prin pastorala creştină (pp. 208-210) şi abilităţii acomodării perpetue. Trebuie luat în considerare că ,,creştinul european s-a trezit cu ,,un înalt nivel de viaţă (care a degenerat în consumism)”, iar cadrul de valori etico-religioase s-a prăbuşit (p. 211). Propune un ,,traseu curricular” (15 puncte) pentru Pastorală (pp. 212-213) şi în concluzii apreciază că micile colectivităţi trebuie să propună tuturor o luptă continuă împotriva masificării modurilor contra-culturale şi anti-religioase de a gîndi (p. 214).
A treia secţiune a volumul e întitulată Misiunea şi structurile ecleziale (pp. 215-395). Picu Ocoleanu în Dimensiunea diaconală a rânduielii ecleziale. Pentru rearticularea teologică a misiunii Bisericii (pp. 215-221) e dur, categoric şi fără drept de apel. Consideră că misiunea B.O.R. a fost mai curînd rezultatul anumitor circumstanţe şi mai puţin al unei intenţii misionare clare (p. 220). Trebuie întreprins un demers de elaborare şi de amendare a statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., urmat de o dezbatere teologică reală, spirit critic şi realist, dialogul real, redescoperirea vocaţiei diaconale (p. 221). Aprecierile lui P. Ocoleanu arată că acesta vede totul dintr-un unghi sumbru şi că nu încearcă să se detaşeze. Printre termeni care ni se par inoportuni, vom enumera doar cîţiva – ,,unei maladii” (p. 217), ,,anomalie ecleziologică” (p. 219), ,,religia paralelă”, ,,haos general”, ,,baricadarea în birouri” (p. 221) etc.
Paul Brusanowski, Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Repere istorice (pp. 222-259). Autorul se raportează la Constituţia şaguniană – principiile statului organic: autonomia bisericească, cel constituţional şi cel al participării mirenilor la administrarea chestiunilor şcolare; eficacitatea vieţii constituţionale a Bisericii ardelene; apoi asupra tratativelor pentru unificarea bisericească de după 1918 (pp. 243-245), unde se opreşte şi asupra ingerinţelor statului în chestiunile material-administrative şi spirituale ale Bisericii din regat. În încheiere se opreşte asupra ,,Statutului de Organizare a BOR din 1948 şi principiilor şaguniene” (pp. 254-257). Concluzia e că din ,,principiile şaguniene nu au rămas azi decît umbre” (p. 257). Pledează pentru instaurarea autonomiei depline a părţilor constitutive din Biserică; respectarea principiului constituţionalităţii; principiul implicării mai active a mirenilor în viaţa Bisericii, prin reintroducerea terţialităţii la toate nivelele ş.a. (p. 259).
Acelaşi autor semnează şi studiul Actualitatea Statutului Organic din Ardeal (260-272). Punctează că aserţiunea predată în toate şcolile româneşti, precum că principiile şaguniene au fost extinse şi menţinute pînă în zilele noastre, e un mare mit. Redactarea studiului i-a fost prilejuită de procedura pentru înfiinţarea noii Mitropolii a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (p. 272). Studiul e urmat de textul Statutului Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, 1878, (pp. 273-301).
George Enache analizează Problema autonomiei în dezbaterile parlamentare din 1925, privitoare la Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (pp. 302-311). Consideră că un subiect important azi, ar trebui să fie discuţia despre autonomia Bisericii şi nu disputa dintre ,,tradiţionalişti” şi ,,ecumenişti” (p. 303).
În epocă, proiectul liberal a fost criticat de personalităţi ca Aurel Lazăr, Ioan Lupaş, Ion Mihalache, Arhiepiscopul Chişinăului Gurie, Nicolae Iorga. Autorul enumeră opiniile elogiatoare şi apoi pe cele de mediere în legătură cu proiectul. ,,Bisericii i s-au luat o mare parte din funcţiile pe care le avea înainte (dreptul de a ţine şcoli confesionale, spitale) pe considerentul extrem de contestabil că înainte Biserica îşi asumase atribuţiile unui Stat slăbit sau absent (p. 311). Astăzi, ,,trebuie stabilit un principiu electiv care să ţină seama în primul rînd de credinţa şi smerenia persoanei care va face parte din structurile de conducere, indiferent dacă este vorba de cleric sau mirean” (p. 313).
Studiul e urmat de un document, un text al Arhimandritului Dionisie I. Udişteanu din 1947, apărut în ,,Cronica Romanului” - Ogor înţelenit. Întărirea Bisericii Ortodoxe Române (sugestii la modificarea Legii din 1925) (pp. 314-319).
Constantin Mihai, Relaţiile dintre intelectualitatea interbelică şi Biserică. Problema pascală (1928-1929) (pp. 320-329). Presa e una din formele prin care intelectualii laici şi religioşi îşi fac mai simţită prezenţa în societate. ,,În perioada interbelică, tabloul presei religioase confirmă o gravă dezorientare a celor chemaţi să gestioneze problemele bisericeşti, excepţii erau ziarul Cuvântul, revistele Gândirea, Predania (p. 320).
Personalitatea care a declanşat mai multe campanii în presă a fost Nae Ionescu. Prima a fost pentru a demonstra imposibilitatea Patriarhiei de a fi în Regenţă domnească (în anul 1927), iar a doua a ţinut de data prăznuirii Paştilor în anul 1929, ca urmare a unei încălcări canonice (p. 321). B.O.R. a stabilit data Paştilor la 31 martie, deşi toată lumea ortodoxă a sărbătorit la 5 mai. N. Ionescu a fost susţinut în demersul său de Sandu Tudor, George Racoveanu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu (în acest sens ei manifestîndu-se ca adevăraţi păstrători ai învăţăturii creştine). În anul 1930 B.O.R. a restabilit ecumenicitatea în ce privea sărbătorirea Paştilor. Astfel intelectualitatea interbelică criterionistă s-a dovedit păstrătoare atentă şi lucidă a Tradiţiei (p. 328).
Ionuţ Corduneanu în studiul Statutul Bisericii Ortodoxe Române comentat şi adnotat (I) (pp. 330-346), analizează articolul 1 din Statutul B.O.R. Raportat la canoanele Bisericii univer-sale, la tradiţiile române, la Bisericile ortodoxe autocefale sau autonome, la lucrările româneşti apă-rute referitor la acest subiect. Îl interesează teritorialitatea şi misiunea în Biserica Ortodoxă; Statul, etnia şi confesiunea ortodoxă; Corespondenţele canonice; istoricul; corespondenţele interortodoxe, doctrina. Face referiri la Statutele Bisericii Greciei, B.O. Ruse, B.O. Sîrbe ş.a. La sfîrşit apreciază - ,,dacă măcar jumătate din energia irosită în tot felul de întruniri ecumenice ar fi utilizată pentru so-luţionarea la nivel inter-ortodox a unor probleme, soluţiile nu ar întârzia să apară” (p. 346). Studiul e urmat de Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (din 25 februarie 1949) (pp. 347-381) însoţit de adnotările ce specifică schimbările ce s-au făcut între timp.
Paul M. Popovici, Alegerea laicilor în forurile bisericeşti (pp. 382-395). Autorul evi-denţiază ,,criteriile pentru alegerea laicilor în forurile bisericeşti” şi ,,procedurii desfăşurării alege-rilor”.
Urmează secţiunea Studia varia, inaugurată de lucrarea lui Florin-Cătălin Ghiţ, Aga-pe vs. Eros or the Fragility of a Simplification. New Challenges and Older Ones (pp. 399-419), ca-re se opreşte asupra: 1) Semnificaţiilor dragostei în contextul social şi cultural contemporan (pp. 399-402); 2) Perspectivei asupra Iubirii Agape şi Iubirii Eros (pp. 402-405); 3) Concepţiei teologice asupra iubirii la Ander Nygren (1890-1978) (pp. 405-410); 4) Respingerii teoriei lui A. Nygren (pp. 410-418) şi încheie cu Concluziile (pp. 418-419). Ideea la care ajunge autorul e că pentru a deveni sinonim cu agape, eros are nevoie de crucificare, iar pasiunea egoistă necesită transformarea în iu-birea carismatică agape (p. 418). Studiul merită să fie tradus în română şi publicat pentru un cerc mult mai larg de cititori, tema fiind una de interes şi foarte importantă, raportată la percepţiile co-mune de azi (de după 1989-1991).
Dietmar W. Winkler, Vatican II and Ecumenism after Forty Years: Whence Have We Come – Where Are We Going? (pp. 420-433). Studiul are cinci părţi: 1) Pe calea celui de-al II-lea Conciliu Vatican (1962-1965) (pp. 420-423); 2) Decretul despre Ecumenism (Unitatis Redinteg-ratio) (pp. 423-424); 3) Teologia Decretului Ecumenismului (pp. 424-427); 4) Progresul ecumenic şi după Vatican II (pp. 427-431); 5) Blocurile de poticneală şi perspectivele ecumenice (pp. 431-433).
Dragoş Mârşanu, The Bible as a Multicultural Phenomenon: Saul’s Conversion on the Way of Damascus (pp. 434-439). ,,Dumnezeul lui Saul e acelaşi cu al lui Pavel. Unicul lucru pe care Apostolul Pavel l-a primit, e o nouă viziune Mesianică,… iar timpul Mesianic a început” (p. 438).
Grigorios Papathomas în Solidarity and Justice in the Baltic Countries (pp. 440-449) analizează ideea de ,,multipolaritate” a B.O. Ruse la nivel ecleziastic (compară jurisdicţiile B.O. Cipriote şi B.O. Ruse) şi la nivel politic (cazul Bisericii Ortodoxe Autonome din Estonia şi al Patriarhiei Ruse).
Michaela Puzicha, Werte der Bendiktusregel für Europa (pp. 450-457).
Mihai Săsăujan, Discursul istoric şi reconcilierea inter-confesională (pp. 458-460).
Urmează secţiunea Annales cu textele lui Iulian Nistea - La 9-ème Assemblée du Con-seil oecuménique des Églises marque-t-elle le début d’une nouvelle ère de l’oecuménisme? Un point de vue orthodoxe (pp. 463-475), Ionuţ-Alexandru Tudorie - A IX-a Adunare generală a Consi-liului Mondial al Bisericilor (Porto Alegre – Brazilia, 14-23 februarie 2006), şi traducerea aceluiaşi I-A. Tudorie – Chemaţi să fim Biserica Una (pp. 481-486).
Penultima secţiune a volumului e întitulată Recensiones şi cuprinde 18 recenzii. La cărţi în română, germană, italiană şi engleză (pp. 489-525) Revista se încheie cu secţiunea Autores care conţine un şir de fereriri pentru fiecare autor (funcţia, instituţia, studiile anterioare etc.).
În concluzie putem spune că revista e o apariţie îmbucurătoare, atît prin tematica consis-tentă, cît şi prin numărul serios de intelectuali conectaţi cu lumea religioasă a Ortodoxiei, pe care i-a grupat în jurul său. Rămîne în puterea colegiului redacţional continuarea drumului ales, dar şi implicarea unor grupuri cît mai largi de intelectuali (inclusiv masteranzi şi doctoranzi), care să fie voci serioase din oraşe ca Iaşi, Cernăuţi şi Chişinău.
Dincolo de faptul că e uşor a formula critici, reţinem că în cazul unor articole autorii au alunecat în scheme discursive postmoderne (nouzeciste şi două-miiste), care pe alocuri poate că şi pot fi adaptate realităţilor ortodoxe contemporane (dar nu şi celor patristice!) şi pot fi decriptate de cititori iniţiaţi în schemele postmoderne, dar rămîn inaccesibile cercului larg de cititori.

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice şi religioase, I, nr. 1-2 (2007)/ Editor Radu Preda, Cluj-Napoca – Sibiu – Craiova – Bucureşti – Chişinău, 530 p.
Revista, la care s-a lucrat timp de un an de zile, începe cu un Argumentum (pp. 10-19) în limbile engleză şi română, semnat de editorii volumului. Aceştia constată că ,,aşa-zisa renaştere religioasă contemporană este acompaniată fidel de renaşterea prejudecăţilor şi a imaginarului nega-tiv”. Un posibil răspuns la aceasta ar putea fi Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confe-sionale şi Inter-religioase (INTER) apărut în 2005 (la Cluj), care e o iniţiativă academică şi civică. ,,Revista INTER îşi propune să promoveze conştiinţa vie exprimată prin scrisul limpede, clar, proaspăt, autentic, înrădăcinat în Tradiţie, atent la valorile celorlalţi şi la semnele vremii” (p. 17).
Revista este împărţită în mai multe secţiuni. Prima din acestea poartă genericul de Fragmentarium (pp. 21-56). Cătălin Buciumeanu în studiul Biserica în societate. O provocare şi o misiune (pp. 23-25) lunecă la limita înţelesurilor dintre cuvinte, fără a formula nimic concret. O astfel de frază e - ,,Libertăţile câştigate au creat o nouă serie de provocări la care nici măcar nu ştim că trebuie să dăm un răspuns” (p. 25). Acest enunţ e suspendat între totul şi nimic. Care-s libertăţile? Cine le-a cîştigat? Care-s provocările? Cine speculează de pe urma lor? Şi de ce nu ştim să dăm răspuns şi de ce răspunsul nu e cel patristic (dacă ni se propune să spunem lucrurilor pe nume)? Pe de altă parte acest răspuns într-adevăr ,,depinde esenţial de reluarea dialogului dintre misiunea clerului şi cea a laicilor” (p. 25).
Răzvan Bucuroiu se înscrie în acelaşi stil ca şi C. Buciumeanu, în studiul No news? Good news? (pp. 25-27) despre starea postmodernă a cărei condiţie sine qua non pentru a funcţion e starea de criză sau clamarea acesteea. Evenimentele sunt prezentate gata preluate cu un accent pu-ternic pe imagini. Consideră că după 1989 Biserica Ortodoxă ,,a păşit timorată în lumea liberei exprimări”. Biserica Greco-Catolică din contra a devenit ,,expertă în comunicare”, presiunea ei mediatică fiind ca a unei Biserici clar majoritare. Propune ca Biserica Ortodoxă să comunice cu oamenii şi prin presă, abolind principiul no news? good news! (p. 27)
Iulian Capsali, Atenţie! Între Marx şi noi cad pietre! (pp. 28-30) – remarcă implicaţia largă a Bisericii în plan social şi faptul că i se fac o multitudine de obiecţii, mai ales de către cei care calcă pragul ei foarte rar (şi au ,,o atitudine ostilă clerului şi ierarhiei în general”). În ziua de azi o minoritate mediatică influentă încearcă să impună majorităţii punctul său de vedere. Aceştia sunt apreciaţi ca faliţi şi falite ale lui Marx. Pe de altă parte Biserica ar trebui să se adapteze la mij-loacele de comunicare (emisiuni TV, reviste, internet), altfel îi va fi greu să iasă din crize cum a fost cea de la Tanacu, isterizată cu dibăcie de mijloacele media.
Florin Frunză în studiul Abel şi Cain sau despre odihnă şi neodihnă (pp. 30-32) medi-tează asupra condiţiilor lui Cain (a cărui faptă va dura în veac) şi Abel (care petrece veacul).
Robert Lazu, E posibil dialogul? (pp. 32-34) - porneşte de la definiţia termenului ,,inter” care presupune o funcţie mediatoare. Face cîteva excursuri istorice vage. Consideră că ,,profilul identitar clar (al grupului care reclamă respingerea oricărei pluralităţi în domeniul credinţei religioa-se) face posibil dialogul inter-religios” (p. 34).
Marius Lazăr şi Luc Bărbulesco analizează Scandalul caricaturilor (pp. 34-37) şi constată că viaţa socială şi publică occidentală este axată în mod structural pe un model laic, iar presa se bazează pe un principiu al libertăţii de exprimare echivalent cu o dogmă imuabilă care trece peste oricare alte sensibilităţi şi norme cultural-religioase. Pe de altă parte în ţările musulmane exis-tă un set clar de principii şi norme consecvent urmate atît de oameni, cît şi de instituţii (p. 35)! Ei se identifică existenţial sau chiar mistic cu propriile lor repere. În acest context acţiunea presei occidentale cu caricaturile a fost ,,o sfidare, o provocare adusă populaţiei musulmane” (p. 36). Presa franceză, apărînd principiul libertăţii absolute, a uitat de cel al respectului credinţei şi al credincio-şilor (p. 37).
Vlad Mureşan meditează asupra Biseririi în lumea contemporană în studiul ,,Biserica” postmodernă versus Biserica eternă (pp. 38-40). ,,Postmodernitatea, lăsând Biserica să subziste, sau invitând-o la dialog, îi negociază permanent adevărurile” (p. 38). Autorul se întreabă, dacă postmo-dernitatea neagă eternitatea Bisericii acceptându-i istoricitatea, de ce teologia neagă postmoderni-tăţii eternitatea, acceptîndu-i istoricitatea (p. 38). Constată că ceea ce nu a reuşit agresiunea moder-nă (în confruntarea frontală cu Biserica), a reuşit subversiunea postmodernă (printr-un soi de amiciţie). Cea mai dură armă pe care o foloseşte postmodernitatea e deconstrucţia (,,Este doctrina pură a neadevărului de principiu” - p. 39). Deconstrucţia e ireconciliabilă cu opera constructivă şi retsauratoarea Bisericii.
Biserica nu poate fi postmodernă, pentru că e transistorică, iar orice mediere a acesteea cu postmodernitatea e imposibilă.
Costion Nicolescu, O mitropolie, două mitropolii… (pp. 40-46) – constată cu surprindere - ,,Cele două tabere, de la Sibiu şi de la Cluj, s-au pus în ordine de bătaie… au scotocit şi au scos de prin istorii şi manuale argumente incotestabile… în fiecare dintre tabere a existat unanimi-tate, fără vreo nuanţă, fără vreo reţinere… fără cea mai mică îndoială” (p. 41). Consideră că ,,se im-punea ca mai întâi să fie explicat convingător, discutat şi numai după aceea să se treacă la înfăptuirea lui” (p. 44). Propune ca Adunarea Naţională Bisericească şi Conferinţa laicatului, să fie desfiinţate, ori regîndite, ca să devină funcţionale şi responsabile (pp. 45-46). Ceea ce e de făcut e - ,,măcar noi (laicii – n.n.) să păstrăm rînduiala bisericească şi să nu ne cantonăm în contestare şi vorbe grele. Măcar noi să dăm pildă de ascultare duhovnicească. Poate că aşa a fost să fie” (p. 46).
La Ovidiu Pecican – Intelighenţia şi problema minorităţilor (pp. 47-50), denumirea studiului (de fapt eseu) e improprie deoarece nu se fac decît cîteva referiri vagi la intelighenţie, iar în ce priveşte minorităţile, e luată în vedere doar minoritatea maghiară. În fond eseul punctează unele din momentele relaţiei dintre comunitatea maghiară şi guvernul central între anii 1989-2006.
Remus Rădulescu în Dreptul ipocrit de a-L caricaturiza pe Dumnezeu (pp. 50-51) se referă al ofensa adusă musulmanilor şi nerespectarea codului pe care se bazează identitatea celuilalt. La fel în România, o scriitoare fără talent a făcut o piesă blasfemiatoare - ,,Evangheliştii”, or nimeni nu i-a dat dreptul ,,de a ofensa pe cel care crede” (p. 51). Din păcate, toleranţa e ,,o altă valoare europeană, de care europenii mai uită uneori”.
Alin Tat, Confesiunea cuvintelor (pp. 51-52) – se opreşte asupra diferenţelor semantice ale formulelor sacrale ortodoxe şi greco-catolice.
Marius Vasileanu, A te ruga cu mintea în inima turmei (52-56). Autorul constată că din 1989 pînă în anul 2006 populaţia de credinţă ortodoxă a scăzut; au apărut formule pseudoreligioase (ca MISA) şi diverse produse New Age. Acestea se conjugă cu vizibilitatea tot mai bruiată a Bisericii Ortodoxe Române (în continuare B.O.R.) în spaţiul public.
Consideră că B.O.R. are nevoie de purtători de cuvînt care să fi făcut jurnalismul (p. 55). Autorul fiind jurnalist, nu reuşeşte să scape de unele clişee şi emite mai multe păreri eronate. Unele din vocile lucide ce le trece în revistă (p. 54), ,,adecvarea inteligentă”, ,,exemplificările jenante” (p. 54), ideea cu site-urile creştine (p. 55) şi strategia bazată pe tineri ,,racordaţi la nou” sunt discutabile sau cel puţin interpretabile. Autorul evită să includă în formula sa legată de problemele Bisericii şi realitatea că împotriva B.O.R. au fost suficiente campanii bine dirijate, neobiective şi intenţionat denigratoare, în presă. Pe de altă parte, tot aşa cum unii clerici ar fi fost poate bine să fi făcut şi jurnalismul deoarece au funcţia de purtător de cuvînt, ne întrebăm cîte zeci de facultăţi de Istorie, Teologie, Lingvistică, Literatură, Psihologie etc. ar fi trebuit să facă colegii de breaslă a lui M. Vasileanu, odată ce îşi arogă dreptul de a se exprima practic cu privire la aproape orice sferă a vieţii umane?
A doua secţiune a volumului poartă genericul Focus şi subtitlul Misiunea Bisericii. Actualitatea unui imperativ (pp. 57-395). Prima subsecţiune e întitulată Coordonatele lumeşti ale misiunii bisericeşti şi e inaugurată de studiul lui Ioan Ică jr. întitulat – Perspectivele comparate asupra reformei Bisericii în Europa secolului XX (59-87). În prima parte a acestuia – În Răsărit: reforma iniţiată şi amînată – am avea de făcut cîteva precizări. Dezavuăm punctul de vedere con-form căruia după 1453 doar Biserica Rusă şi cea a Georgiei au rămas independente (p. 60) în ce-i priveşte pe enoriaşi. Moldova nu a fost la propriu sub ocupaţie turcă şi nici nu a fost administrată de turci, astfel încît putem spune că enoriaşii Mitropoliei Molodvei nu erau supuşi ai Imperiului Otoman! Neinspirată ni se pare formularea - ,,revirimentul naţionalismelor” în Balcani (p. 61). Iar ideea că Soborul de la Stoglav (1551) ,,întreţine aceeaşi atmosferă autoflatantă” e un clişeu. E sinodul la care Biserica a întreprins o inventariere minuţioasă a infuziilor păgîne (care mai persistau din fondul pre-creştin) în obiceiurile laicilor ortodocşi şi încearcă să lupte cu ele.
Autorul face o greşeală specifică multor autori români atunci când scrie numele ruseşti - le încadrează semanticii foneticii limbii engleze. Ne vom opri doar asupra cîtorva exemple – Tichon trebuie scris Tihon, Chomjakov – Homiakov (p. 63), Pobedonoscev – Pobedonosţev (p. 63), Chrapovickij - Hrapoviţchii (p. 64). E o înscriere în tiparele marxiste faptul de a-l eticheta pe K.P. Pobedonosţev ca ,,reacţionar” (p. 63). Dincolo de aceste inexactităţi, autorul tratează cu o pertinenţă deosebită istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în anii 1917-1918 (pp. 64-68). Subliniază că la Sobor-ul din anii 1917-1918 nu s-a propus o restaurare, ci o reformă, o regîndire şi o redimensionare crea-toare a instituţiei Bisericii în lumina unei aplicări consecvente a principiului conciliarităţii (pp. 68-69).
Partea a doua a studiului se întitulează – În Occident: reforma întârziată şi neterminată (pp. 73-83), fiind urmată de – Spre o reformă împreună (pp. 83-86). Discursul autorului e filosofic şi foarte bine argumentat, doar că eşuează în final, la concluzii, pentru că e o analiză parţială, la nivelul macroevoluţiei istorice, la nivel global, uitîndu-se nivelul micro-, local, regional cu o multitu-dine de particularităţi de care nu se poate de făcut abstracţie.
Florin Frunză se ocupă de Misiunea Bisericii şi instituţiile Statului (pp. 88-92). La în-ceput interpretează datele recensămintelor din anii 1992 şi 2002. În anul 2002, 86,7% din populaţie erau ortodocşi, ceea ce înseamnă o scădere cu 955.707 credincioşi. Procentual aceasta a fost o scădere de 0,14%. Cele mai îngrijorătoare date s-au înregistrat în judeţele Botoşani (1,14%) şi Suceava (2,45%) (p. 88). În ce priveşte relaţia dintre Biserică şi stat, distinge următoarele paliere pentru parteneriate: 1) stat-Biserică în ce priveşte asistenţa socială; 2) instituţiile educaţionale teologice finanţate de Ministerul Educaţiei; 3) patrimoniului exclezial; 4) asistenţei religioase în instituţiile statului.
Radu Carp discută Strategia Lisabona între solidaritatea socială şi actorii religioşi (pp. 93-111) - în prima parte se opreşte asupra Dimensiunii sociale a Strategiei Lisabona de la lansare până în prezent (pp. 98-103) (identificînd în total 8 dimensiuni). Trece în revistă Raportul Sapir din iulie 2003 şi Raportul Wim Kok din martie 2004, care constata că punerea în aplicare a obiectivelor Lisabona a eşuat. Consideră că ,,noua atitudine faţă de muncă este cheia oricărei încer-cări de a face mai competitiv sistemul european, dar acest lucru nu se poate realiza fără o implicare activă în această direcţie a cultelor religioase, parteneri sociali alături de sindicate şi patronate” (p. 102).
Urmează Politicile şi poziţia României în contextul Strategiei Lisabona (pp. 103-105). Pînă în prezent au fost scrise 3 studii pe această temă, dar nici unul din ele ,,nu încearcă să analizeze care sunt partenerii sociali ce ar putea să contribuie la o mai bună concordanţă între Strategia Lisabona şi modul acesteia de reflectare în politicile de la nivel naţional” (p. 105).
La urmă se opreşte asupra reacţiei ecleziastice – Poziţii ale Bisericilor faţă de Strategia Lisabona (pp. 105-111). Cea mai consistentă luare de poziţie a fost cea a Conferinţelor Episcopale din UE - ,,Politicile UE trebuie să promoveze mai puternic ideea unei familii stabile” (p. 107). Autorul e naiv cînd afirmă - ,,aceste instituţii nu au consultat până acum Bisericile de fiecare dată când s-a decis ajustarea obiectivelor Strategiei Lisabona, probabil datorită unor reflexe birocratice” (p. 111).