Generatia Zdrobita

Festivalul Blogului moldovenesc

Cucernicul de pe craterul imaginaţiei clujene

E tînăr. E unul dintre noi. E un luptător. Nu se complace în ipostaza muţeniei. Spune ce-l doare, verbalizîndu-şi trăirile. Face o scriitură cu aer occidental, străjuită parcă de turnurile ancestrale ale Sorocii. Citindu-i cartea, îţi doreşti să-l cunoşti mai bine, să înţelegi prin ce viscere literare îşi alimentează spiritul. Să facem cunoştinţă – Nichita, este autorul romanului „Drumuri întru regăsirea dragostei”, o carte care penetrează sfera dintre „dincolo” şi „dincoace” la propriu, dar şi la figurat. E una dintre acele scrieri care provoacă, incită deşi labirintul prin care te atrage ţi-ar părea că este arhicunoscut – dragoste, prietenii, studenţie, maluri de Prut, Cluj… Aparent, nimic nou. Dacă nu am menţiona că autorul a reuşit să-i imprime nuanţa absolută. Prin relaţia-i aparte, surprinzătoare, cu Divinitatea, omniprezentă-n aproape fiecare filă a cărţii. Şi sinceritatea-i, adeseori de-a dreptul debordantă.
Deşi creează impresia că spune multe lucruri, relatează evenimente, trăiri, printre rînduri par să rămînă tăceri semnificative: De ce? Cum? Cînd? Aşa o fi vrut Dumnezeu? Chiar aşa?.. Rămîn în expectativă. Continuarea? Nu prea coincide cu cele intuite. Mă bucur. Forţele imaginaţiei umane sînt inepuizabile. Ca şi drumul destinului. Ca şi cel al „regăsirii dragostei”…
Citiţi-o şi convingeţi-vă!
Iuliana
P.S. Cartea este dedicată „celor care se vor regăsi şi care sperăm că le va fi de folos această carte”, se scrie în prefaţă. Pe anumite coordonate, m-am regăsit şi am retrăit-o. Mulţumesc! (Iu..)

Articol in Faclia

În nr. 47 al Făcliei, ne atrage atenţia un articol bine scris – De Crăciun, să luăm aminte…, de Alexandru Donos (pp. 1, 7). Înainte de articolul propriu-zis, conceput sub formă de interviu, autorul expune cîteva idei importante. Una din acestea e următoarea - ,,Restul bisericilor – cîteva sute – respectă sărbătorile, ca şi pînă acum, conform calendarului iulian. Unii inşi însă, mai ales cei care nu frecventează biserica, dar se bat cu pumnul în piept că sînt creştini, debitează fel de fel de ipoteze. Or, la fiecare sfârşit de an apar în mass-media unele şi aceleaşi controverse privind sărbătorirea Crăciunului nu numai din partea unor ateişti, care au devenit creştini peste noapte, dar şi din partea unor intelectuali bine şcoliţi, care n-ai crede să nu cunoască, spre deosebire de oamenii de rînd, istoria calendarului, pentru a nu repeta şi zăpăci lumea an de an cu unele şi aceleaşi întrebări” (p. 1).
Răspunsurile autorului sînt tăioase şi bine formulate. De exemplu la întrebarea
– ,,Oare nu e un paradox că sărbătorim mai întîi Anul Nou, în timpul postului, iar după aceea Crăciunul”? Răspunde astfel:
- ,,Un asemenea paradox poate să apară doar în imaginaţia celui care pe parcursul celor aproape 50 de ani de dominaţie comunistă a fost convins să se lase de biserică, încurcînd acum postul cu sărbătorile laice şi cele creştine (…). Totodată, anul nou (după stilul nou) nu constituie o sărbătoare religioasă pentru creştini”.
Şi în final, răspunzînd la o întrebare ce invocă ţările civilizate - ,,Faptul că majoritatea populaţiei din republică ţine la stilul vechi denotă o respectare a tradiţiilor lăsate de strămoşii noştri şi nicidecum o îndepărtare de lumea civilizată. Anume păstrarea şi respectarea credinţei înaintaşilor constituie, credem, un criteriu civilizator (…)”.

Pentru cei interesaţi de chestiunea calendarului, recomandăm interviul – Nu contează pe ce stil sărbătoreşti Crăciunul, ci să-l sărbătoreşti cu inima, apărut în FLUX, ediţia de vineri, din 21 decembrie 2007, nr. 51, p. 6.
http://www.flux.md/articole/1376/

Despre Loteanu postmortem

Un articol despre Emil Loteanu a fost publicat în Literatura şi Arta din 9 noiembrie 2006 (nr. 45) – Admirând licăritul stelelor…, de Avram Mardare. Ca ocazie a servit dezvelirea plăcii comemorative cu basorelieful lui E. Loteanu, la Chişinău. Interesante sînt următoarele versuri citate - ,,…M-am logodit cu cea mai depărtată stea/ Cît mi-o fi veacul să mă urc spre ea/ Să-mi fie drumul nevoios şi lung/ Şi, niciodată, poate, să n-ajung…”.
A. Mardare îşi încheie astfel articolul - ,,Tulburător de profetic a fost şi a rămas numai poetul: ,,…Focul albastru al stelelor/ Ochiul mi-l umple/ Coborînd pînă-n fundul orbitei/ Puternic şi viu…/ Şi-mi vor fi pe o clipă ochii/ Tulburi şi umezi,/ Fiindcă inima mea/ A rămas pe pămînt”.
Favoritului mulţimea-i va rămâne veşnic datoare pentru plăcerea, fascinaţia cu care a citit versurile explozive de atâta frumuseţe şi eleganţă şi a vizionat cu răsuflarea întretăiată filmele tulburătoare din germene, neîntrecute şi irepetabile.
Emil vrăjitorul… Totdeauna mi-l amintesc admirând licărul stelelor. În miez de noapte. Când scârţăie pana pe luciul colii de hârtie. Când dorm şi florile cu excepţia poeţilor…”.
Pe placa comemorativă, pe lîngă denumirea filmelor, pe centru e scris ,,Eu v-am iubit…”. În poezie urmînd - ,,şi acum o mie de ani/ Ca şi astăzi… Necontenit/ V’am iubit…”.

Ночь длиною в учебный год

В память о тех, кто не выдержал и отказался быть самим собою.

Односторонние персонажи.
Келу – из города Роман.
Четвертый курс. Специализация – Средневековая история. Ранее три года учился на факультете Географии в Яссах. Альпинист (иногда, для общественной пользы моет окна «небоскребев»). Поклонник Америки (одобряет интервенцию в Ирак и Вьетнам), Джима Моррисона, Сармаго, Казандзакис и Шолохова. Горд интеграции в НАТО. Читает понемногу каждую ночь. Единственный человек, который подметает и моет полы в нашей комнате. Ложится спать после того, как ляжет Олтяну. Спит на кровати возле окна.

Олтяну – из города Турну Северин. Четвертый курс. Специализация – современная история. Джазмен. Все рок-группы попугаи и павлины. Важны только те, кто умеет играть на шести струнах и не повторяться более десяти секунд. Вместе с Келу бойкотирует систему посредством отсутствия на курсах и семинарах. Считает что существование журнала «Пентхауз» в Румынии, знак того, что Румыния стала цивилизованнее и прогрессивнее. Ложиться спать через полчаса после Думитру (но не раньше 0,55). Но предварительно «дергает» струны своей гитары, которая стоит 200 евро. Спит на двухэтажной кровати напротив Думитру.

Валик – молдаванин из Сынжерей. Мастерат Теологического факультета. Дома у него есть любимая девушка – Лиля. (Дома оставил подружку Лилю, или любимую девушку Лилю). Говорит, что когда вернется домой поедет на заработки в Москву. Потом женится на Лиле.
Когда ложится спать, то сразу засыпает. Спит на левой стороне напротив Келу.

Васлуй – из Васлуй. Первый курс факультет химии. CD-диски заменили ему книги. Не пропускает ни один новый кинофильм. Более информирован, чем те кто читают книги. Те, кто читают – глупцы. Христианство не хорошо. В Васлуе манелисты, а они христиане, преследуют «рокеров», чтобы избить и подстричь. Обычно ложиться в пять утра, иногда засыпает до трех. В семь – уходит на занятия. Спит на втором этаже двухэтажной кровати.

Келу про Олтяну: - как и у всех, у него свои странности, а в остальном он Ок.
Олтяну про Келу: - нездоров бедненький, но у него проблемы с семьей и с работой. Что Думитру здоровее?
Келу про Валика: - прототип батюшки из сельской местности. Когда на него и на Думитру находит, хотят отомстить нам как русские.
Валик про Келу: - неплохой парень. Не страшно что поругался с Думитру, они померятся.
Келу про Васлуй: - У бамбэлуя что-то с головой. Если фраер раздает еду всей комнате, почему мы должны отказываться? Ладно. Пройдет время и сдашь неуды на четвертом курсе.
Васлуй про Келу: - после того как я его столько раз кормил, теперь вынужден прятать еду в шкафу. Если он находит ее – сразу поедает.
Келу про Думитру - «Предводитель» шагает по лужам. Сейчас получил от декана. Один за другим его оставят коллеги по студенческому журналу. Он не хочет понимать. Еще не повзрослел. Его бы воля, он заключил бы нас концлагерь в русской пустыне.

Олтяну про Валика: - «Батюшка» тоже не здоров, но не так как Думитру.
Валик про Олтяну: - хитер Олтяну. Сеет ссору между нами.
Олтяну про Васлуя: - человек, с которым я чаще всего готовлю еду.
Васлуй про Олтяну: - единственный человек в этой компании, который не желает мне зла.
Олтяну про Думитру – немного дикий, а иногда более чем чудаковатый. Как по другому можно охарактеризовать человека, который спрятал кабель от двухкассетника? (В первые две недели Олтяну пользовался магнитофоном Думитру как собственным. Когда Олтяну разозлил Думитру, тот спрятал шнур. Олтяну вспоминал этот момент десятки раз в течение учебного года.).
Валик про Васлуя: - четкий пацан. Только не понимаю почему ему не понравилась моя двоюродная сестра. Вырастет и успокоится.
Васлуй про Валика: - «Батюшкой» был бы прекрасным. Если бы не религия.
Валик про Думитру: - добрый парень. Только бы примирился с Келу. Виню и его. Он должен понять, что это все - испытания от Всевышнего.
Васлуй про Думитру: - фраер очень опасен. Может избить меня в любой момент. Он не знает что мы курим в комнате когда он читает в библиотеке. Даром время тратит.
Думитру про Келу, Олтяну и Васлуя: - не понимаю, как они стали студентами университета? Это потерянные для факультета люди. Хотя за рамками комнаты они стараются быть добропорядочными людьми.
Думитру про Валика: - простой сельский парень. Добрая душа. Не видит, что виноват не только я.

Комната, в которой живут вышеназванные личности.

Комплекс студенческих общежитий «Хашдэу» в Клуж-Напока принадлежит Университету «Бабеш-Бойой». Общежитие №16 четвертый этаж, 91-я комната. Конец коридора, окнами к солнцу. Напротив пожарная лестница. Расстояние 25 метров от туалета и 30 метров от кухни. В стене возле двери зияет серая дыра, в которой должен быть огнетушитель. Кто-то написал там «Waffen SS».

На стене над кроватью Келу наклеены ксерокопии фотографий самых великих немецких охотников за танками времен II-й Мировой войны, распечатка просканированной обложки немецкого военного журнала и портрет генерала Фон Макензена.
В то время кто-то расклеил его портрет на лестничных проемах всех десяти этажей общежития, а Келу и еще несколько студентов общежития прихватизировали себе по экземпляру в качестве трофея.

Над постелью Валика наклеен календарь на весь учебный год. Его принесли разносчики спама от «Ursus», есть такое пиво в Румынии. Наверху календаря Думитру написал черным фломастером – «Moldova über alles». Под этими словами Келу добавил на молдо-валашской
кириллице – «Ты и впрямь глуп, Думитру». Наискосок Думитру написал: «Ленинград, 900 дней сопротивления». Келу добавил: «вас разорвало там Lüftwaffe».
На стене Олтяну висит несколько черно-белых фотографий в депрессивно-экзистенциальном стиле.
На стене у кровати Думитру прикреплена газетная вырезка с интервью Ален Делона «Театр и кинематограф исчезают как динозавры».

Ночь в середине марта

Проснулся. Болит голова. Хочу спать. Сколько же времени? Беру мобильник. Три часа, 15 минут. Меня раздражает голубой свет, который от открытого ноутбука Васлуя. Свет проникает через глаза в самую глубину моего мозга и долбит там как дятел. Ха… А он спит себе спокойно. С каким удовольствием я ударил бы ломом по его компьютеру! Падаю на кровать. Закрываю глаза. Где-то поблизости, в 6-ом Общежитии спит Алина.
Просыпаюсь вновь. Болит голова. Пересохло в горле. Смотрю на Валика. Спит в том же положении, как заснул. Что с Келу? Кажется, он говорит во сне. Я прислушался: «Не бейте меня… не бейте меня… пожалуйста не бейте меня…». Думаю, бьют сильно. Чувствую, как холод подступает ко мне со всех сторон. Перекрестился.
Олтяну спит спокойно. Вслуй тихо стонет. За ним опять бегают манелисты. Не бейте меня… не бейте меня… не бейте…
Приподнимаюсь и сажусь на кровати. Чувствую как холодная капелька спускается ножками божьей коровки вдоль позвоночника. Боже! Как холодно!
Келу больше не кричит и не дергает головой. Олтяну спит в обнимку со стенкой. Валик в том же положении, как заснул. Васлуй говорит что-то но очень тихо.

Шум, который издает компьютер и голубой свет монитора беспощадно сверлят в голове дыры. Холодная капелька закончила свой путь. Тяжело вздыхаю и подношу левую руку ко лбу. Тихонько массирую виски. Не могу поверить в то, что увидел и услышал только что. Ищу мобильник. Он здесь, под кроватью. Который час? Уже 4.45. Встаю тихонько, немного трясет от того, что так мало спал. Между прутьями перила кровати Васлуя торчит его нога в кроссовке. Он спит в батнике, джинсах и обуви. Редко меняет. Я удивляюсь, как там под покрывалом не завелись жуки.
Поворачиваю ключ, и дверь легко поддается. Выхожу в коридор. Тихо. Полумрак. А перед душевой горит неоновый свет. Чувствую себя пациентом псих-диспансера. Только здесь нет дежурной медсестры, которая сделала бы успокоительный укол.
В окне видна река Сомеш и квартал, в котором живет декан. Сейчас он, его семья и их собачка спокойно спят. А я тут прилип к стеклу. Он не виноват. Ведь никто не виноват? Я виноват. Только я…

Студенты! Как бы хотят стать интеллектуалами. Приехали учиться… А конюшня в туалете кому принадлежит? Тяну за проволоку сливного бочка. Пронзительный звук заполняет тишину, которая сразу же становиться пустынной.
Выхожу быстро, почти бегу к коридору. Тот же неоновый свет. Спокойно! За дверями комнат спят парни, посланные трансильванскими родителями, чтобы учились… играть «CS», смотреть порнографию и много гадить.

Коридор до нашей 91ой комнаты кажется нескончаемым. Белый свет все также сильно бьет по уставшим глазам.
Вхожу в комнату. С облегчением закрываю дверь. Два раза поворачиваю ключ. Тихонько открываю створку моего шкафа. Даже когда тихонько до нее дотрагиваюсь, она стонет ржавым голосом… Наливаю себе стакан минералки. Жадно ее выпиваю. Мой лоб покрывается испариной.
Келу уже молчит. Думаю, его избивали в детстве. И это его преследует сейчас.

Сажусь на кровать. Несколько минут сижу без каких-либо ощущений. Подумалось о бабушке и дедушке из Черновиц. Скоро они проснуться. Где-то в 5.30 утра. А я только засну. Родители спят в Кишиневе… Если бы они знали куда послали своего сына учиться культуре и цивилизованности. Но кто мог знать?
Ложусь. Вспоминаю мультфильм из детства. «Крошка Енот». Там тоненький голос поет – «От улыбки станет всем светлей, и слону и даже маленькой улитке… И тогда наверняка, вдруг запляшут облака и кузнечик запиликает на скрипке… »

автор Никита

Loteanu Emil

Emil Loteanu – pronunţîndu-i numele, ne gîndim la filmele lui. Şi poate dincolo de toate, filmul cel mai important pentru spirtualitatea noastră e ,,Luceafărul”. Deşi e un ,,Luceafăr” în viziunea loteneană, e unicul nostru film despre Mihai Eminescu. Dar dincolo de filme, Emil Loteanu a fost în primul rînd poet. Un poet pentru care nu s-a prea găsit loc în patria lui – fie aceasta rămăşiţa Moldovei istorice, fie România. Patria care l-a adăpostit şi l-a încurajat, a fost Rusia. Soarta parcă a vrut ca pînă şi mormîntul său să fie acolo, la cimitirul Novodevicie din Moscova, capitala ţarilor de pînă la Petru I.
Revalorizînd orbitele, Loteanu pînă la urmă s-a înscris în centrul unei lumi, care oricît de vag nu ar fi, după 1991, mai păstrează nişte reflecţii ale umbrei tot mai palide (în lumea noastră) a Bizanţului de altădată.
În anul 1990, pe ultima pagină a cotidianului Moldova Socialistă, apărea un mic interviu cu E. Loteanu. Titlul acestuia e semnificativ – ,,Emil Loteanu părăseşte Moldova”. Pe atunci, poetul şi regizorul era preşedintele Uniunii cineaştilor din Moldova. Printre altele spunea următoarele - ,,Nu mai pot suporta tabloul indiferenţei”. Şi continua - ,,Cît se poate vorbi la plenare? Nici o cuvîntare nu poate înlocui o profesie în artă. Totu-i în van. Nu vor să lucreze cei mari, nu vor să lucreze cei mici. Lipsesc cadrele calificate, nu există concurenţă, nu-i tehnică, nu-s finanţe – totu-i o frînă. Nu-s oameni care ar conduce ,,Moldova-film”. Mulţi actori nu vor să lucreze din plin” (…) ,,n-am filmat nimic de trei ani şi jumătate, şi am stricat doar nervii”. (,,Moldova Socialistă”, joi, 12 iulie 1990, nr. 160, p. 4)
Alţii în clipa aceia sărbătoreau pe toate căile suveranitatea, o suveranitate care pentru E. Loteanu nu exista şi nu avea vreun un sens. Schimbarea de regim, transformările aşa-zis democratice, declarative şi populiste, doar prin simpla aderenţă la ele, nu schimbau esenţa lucrurilor. Ce îl durea pe Loteanu era situaţia din cinematografie. Şi noi doar putem să ne întrebăm, dincolo de iluziile noastre, care era atunci situaţia şi în celelalte arte?
Şi revenind, Loteanu e dincolo de toate un poet, un poet care nu se înscrie în curentele ce i-au succedat lui Eminescu, un poet care ne aduce aminte de Eminescu, dar e total diferit de Eminescu, şi cu toate acestea vine în continuarea lui Eminescu. Citind versurile lui Loteanu, simţi cum sufletul lui, uneori zbuciumat, a frămîntat fiecare cuvînt, fiecare literă, fiecare punct sau virgulă, şi cum această frămîntare ne cuprinde şi pe noi cei care îl citim.
Nu cred că elogiile îşi au locul, versurile sale o spun mult mai bine decît ar putea-o spune orice critic literar… Loteanu e mai puternic decît timpul. Şi de aceasta vă puteţi convinge citind cîteva poezii pe care le-am selectat mai jos.

Eu v’am iubit
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi…
Necontenit
V’am iubit
Chiar dacă peptul gemea –
Stelelor, stelelor,
Scumpe mire albastre,
Ştiţi oare voi
Despre dragostea mea?

Fiind negrăit de departe,
Totuş
Mi-aţi fost aproape…
V’aţi coborît pe flamuri,
Şi pe frunţi de ostaş –
În stihul poetului
Cu ochii iubitei sub pleoape,
Lucind totdeauna adînc,
Pătimaş!

Dorul acesta de stele
Zvîcneşte în suflet,
În tîmple…
El trece din sînge
În sînge,
El trece din tată
În fiu.
Focul albatsru al stelelor
Ochiul mi-l împle,
Coborînd pînă’n fundul orbitei
Puternic şi viu.
(Poezie ce apare în volumul ,, Ritmuri”, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1965, pp. 6-8)

Un fragment dintr-o altă poezie, ne vorbeşte de oamenii acestui pămînt, pentru care de fapt a scris poeziile:
Şi, veseli, oamenii vor închina,
Şi dar de nuntă oamenii mi-or da
Pămîntul tot şi cerul seniliu,
Şi dreptul de-a rămîne veşnic viu. (acelaşi volum, p. 24)

În poezia ,,Îndemn” (p. 30), apare glasul ritmurilor –
Pe rugul ritmurilor nimeni, nici cînd nu moare,
Pe rugul ritmurilor inima devine o pasăre
Cu pliscul înfipt în soare,
Iar ochii devin
Cer necuprins şi senin.

O poezie plină de durere şi de speranţă în iertare pînă în ultima clipă e ,,Nici odată”. Mai jos e un fragment din aceasta:
- Spune-mi, cînd ai să vii?
Nu tace!
E toamnă, auzi?
Frunzele ard. Pădurile ard
Cărările fug înapoi în păduri.
Şi totuş nu e tîrziu,
A mai rămas o poiană
Pentru mine şi tine.
Uitată, dorită
Şi iarăşi visată,
A mai rămas o poiană,
Eu ştiu.
- Nici odată.
- Umărul meu mai păstrează căldura frunţii tale.
Umerii ştiu să viseze şi să dorească
La fel ca degetele,
Ca inima,
Ca buzele.
- Nici odată.
- E prea crud.
Încearcă dacă poţi să mă erţi,
Pătrunde în mine
Ca un vifor în codri şi vezi –
Sînt plin de tine
Ca mările lumii de vuet.
Încearcă, dacă poţi, să mă erţi.
- Nici odată.

Din acelaşi volum, recomandăm cititorilor poeziile ,,Hirosima din mine” (pp. 34-35), ,,Ultima şansă” (p. 54) şi ,,Nu vă promit nimic” (pp. 55-56).

Şi, încheind acest mic articol, o poezie apărută în volumul Chemarea stelelor, din anul 1962. O poezie în care majoritatea tinerilor din generaţia noastră se vor regăsi. Un memento mori dureros. Nu pentru a fi exagerat, dar nici pentru a fi dat uitării!

Ochii care nu se văd, se uită
Şi se perd învolburaţi în fum,
Căci iubirii depărtarea nu-i dă
Decît dorul ce îl port acum.

Buni moşnegi cu pleata colilie,
Mult mi-i drag sfătosul vostru grai.
Vorbe mari, cu tîlc, fără hîtrie,
Lîngă voi pe prismă stînd, aflai.

Voi mi-aţi spus că ochii care drumul
I-a luat şi-i duce’n depărtări,
Se topesc, se mistue ca fumul,
Ca hulubul care sue’n zări.

De-i aşa, dalbi înţelepţi, înseamnă
Că o umbră dragostea mi-a fost
Şi că tot ce inima îndeamnă
N’are viaţă, n’are ţel şi rost.

De-i aşa, înseamnă că vor arde
În durerea mea atîtea seri
Şi albastrul lor n’o să mă poarte
În adîncul alb, sub crengi de meri.

Ochii care nu se văd, se uită…
Vorbă bătrînească, vorbă grea.
Dragostea mea tînără, ascultă,
Dă-mi tărie să nu cred în ea!
(pp. 72-73)

Legat de activitatea sa în acele vremuri, pe care azi mulţi care atunci au tăcut, se întrec în a el critica, E. Loteanu a apreciat:
,,Tot ce am făcut eu a fost ecoul unei stări sociale, al unei societăţi care a vrut să aibă ceva, care a vrut să reziste intemperiilor timpului. N-o să mă credeţi, dar ultimul om care m-a chemat să fac ceva la Chişinău a fost Semion Grosu, fostul prim-secretar al Comitetului central al Partidului Comunist. Puteţi să vă supăraţi pe mine, dar eu i-aş face un monument chiar şi acelui Lozan care conducea Televiziunea Moldovei, care deseori a fost criticat. Cu ajutorul lui am făcut filmul ,,Luceafărul”, în condiţii foarte grele”. (Vezi interviul ,,E frig de tremuri în viaţa culturală de la Chişinău…”, în FLUX/Ediţia de vineri, 5 martie 1999, p. opt)
Putem constata că ei în vremuri de rezistenţă au creat mai profund, şi nu pentru elite, ci pentru a potoli setea de artă şi de infinit a tututor locuitorilor.

Şi totuşi mă văd nevoit să mai fac o a doua încheiere. Un fragment dintr-o poezie prin care l-am descoperit pe poetul Loteanu, rătăcit în volumul ,,De dragoste”, selecţia de Grigore Vieru, apărut la Chişinău în 1978.

Priveşte gol, cu irişii pustii,
Mărinimia remuşcărilor tîrzii.
Nu, nu se vor întoarce din atunci
Femei frumoase, legănări de lunci,
Şi nu le umili cu searbădă căinţa ta,
Cu danie bogată şi cu dări,
Cu banul sterp al sterpei remuşcări.

Ele rămîn zăpezile eterne –
Lumina crudă peste ele cerne,
Ele rămîn de nimenea atinse,
Contururi vagi de piscuri albe, ninse…
Legat în amintiri ca într’un lanţ,
Iscai din pulberi roşul din Bizanţ,
Acel eretic roşu de icoană
Curat ca o atingere de geană,
Tremurătorul roşu aburit,
Ca răsuflarea omului iubit,
Înfioratul roşu-purpuriu
Ca strigătul de om într-un pustiu.

Femeile pe care le-am iubit,
Răsar tăcute din nemărginit.
Le scriu desculţe, în cămăşi de in
Pe cerul meu, cu roşu bizantin,
În tinereţea lor fără sfîrşit…
………………………….
Femeile pe care le-am iubit.

PS. şi cu valoare de testament, poezia ,,Epitafuri”
Arhaică pădure de cuvinte,
Spre tine vin din secolii tîrzii
Şi te sărut nostalgic şi cuminte,
Iubita mea din anul două mii.

E ochiul meu ascuns aici în carte,
Iscoada stinsului demult străbun –
Şi te privesc de dincolo de moarte
Neruşinat de vesel şi de bun.

Eu am cîntat aşa cum am ştiut
Din frunza aspră a iubirii mari.
Senin voi coborî să dorm în lut
Printre ţărani, voevozi şi lăutari.

Recenzie

O prefaţă îndrăzneaţă şi subiectivă… Se scrie mult astăzi. Cuvintele au o putere nebănuită. Parcă ne-am fi reamintit subit ca “la început a fost cuvântul” . Totuşi, în literatura actuală, se pare că sensul cuvвntului s-a cam pierdut. Cuvântul a fost demitizat sub pretextul înţelegerii lui de către mase. Cuvântul a devenit propagandă, îndemn, plângere… alinare… Nicio oglindă nu e оncă destul de capabilă să reflecte suma polisemiei actuale… Scriem, scriem, scriem, parcă îndemnaţi lenineşte. Dar uităm să povestim! Pierdem firul
naraţiunii şi din acest motiv rămânem şi fără rolul Ariadnei… Normal, suntem avangardişti, postmodernişti, actuali. Al’fel nu rodim, nu răsărim, al’fel cuvintele noastre nu germinează propoziţii, fraze, pagini, cărţi. Maculatură. Uităm povestea…
Se pare că bunul meu coleg, Nichita, n-a uitat-o. Primul gând venit atunci când îi
citeam cartea, a fost ceva asemănător cu afirmaţia … “uite … n-au murit…”. Şi, astfel, dintr-odată, l-am introdus în atât de anatemizata tagmă a celor care încă mai cred. Cred, pentru că povestea iubirii – aşa cum o pricep ei – nu se rezumă la un “crush” sexual, nu se limitează doar între reperele senzorialului. E ceva mai mult… Dar să nu anticipăm.
Mă întrebam uneori, oare unde s-a păstrat cel mai bine, оn ţara asta, sufletul romвnesc,
simţirea lui atât de frumos descrisă de Bernea, Blaga, Eliade?.. Atât de minunat transpusă pe
оnţelesul urechilor noastre de către Porumbescu ori Enescu?.. O vagă certitudine îmi îngăduia să cred că în Moldova. Nu aveam însă la îndemвnă niciun argument pozitivist… Stop. S-a născut şi a doua întrebare… de când are nevoie o manifestare sufletească, sufletul, de argumente real-imediate, palpabile? Moldova… Bucata de pămвnt pe nedrept uitată оn detrimentul Transilvaniei… Cu adevărat, Terra ultra silvana a fost, este, leit-motivul (re)întregirii neamului romвnesc. Cu toate acestea… Prutul a înghiţit podurile de flori!
Nichita nu uită să povestească. Se ajută de jurnalul său, care, iată, nu-i oferă
evenimenţialul de “ora 5”, ce ar putea stârni lesne curiozităţile morbide ale cititorului asupra
intimităţii umane. Totul este cвt se poate de normal: un om iubeşte.
Poate că între mine şi Nichita, între vieţile noastre de atunci, au existat dese similitudini, iar
lectura cărţii “Drumuri întru regăsirea dragostii” mi-a confirmat оn mare parte acest lucru. Atunci nu prea îmi povestea. Dar uneori, vazându-l cum mă aprobă, îmi dădeam seama că, de fapt, îşi oferea lui certitudini.
Autorul scrie despre imposibilitatea Cavalerului de a se opune auto-exilului Prinţesei.
Panoplia lui nu cuprinde nicio armă prin care s-ar putea opune ştampilei care aplică viza. Şi, dintr-o dată, lupta e pierdută. Iar… оnainte de resemnare e regretul, nu-i aşa Nichita? De aici a pornit…
Prin această carte, prin dezvăluirea brută a sentimentelor, se depăşeşte or’ce explicaţie freudiană asupra primordialităţii ţi оntietăţii iubirii… Pe măsură ce scrie, ce îmbină planuri, Nichita răbufneşte. Nu refulează. Răbufneşte. O оmpotrivire faţă de sistem, оnsă nu una anarhică, nu una flower-power sau a stâlpului de cafenea… adică nu vrea să dărâme antecedentul, dar nici să conserve fără a atrage atenţia, fără război, prin iubire.
Răbdarea e scutul ce-l apără de nedreptăţile studenţiei. După Botez, sunt convins că Nichita
l-a depăşit pe Che Guevara. Sunt convins că ştie că “iubirea va salva lumea” (Dostoievski) şi nu egalitatea proletară. Iar răbdarea nu e decât rodul iubirii…
Studentul s-a izbit de Cluj. Până la urmă, cartea lui este şi o lecţie de educaţie civivă. Sunt
atâtea lucruri minore care “ne devorează iubirea…”. Practic, iese la iveală antagonismul a doua
sisteme, pe de o parte, capitalismul şi omul care e conştient că nu-i poate învinge tarele, dar nu se simte împiedicat să le sancţioneze scriptic, iar pe de altă parte, lupta inegală între doi oameni: unul care probabil a uitat şi celălalt, caruia cu siguranţă оi pare rău.
Dumitru este un animal rănit. Un leu tвnăr care оşi aşteptă rвndul. Asta ar spune nonşalant un
sfertodoct de prin cine ştie ce redacţie.
În acelaşi timp, Nichita denotă şi un oarecare noviciat оn alcătuirea romanului său. Se
“simte” chinul de a lăsa impresia neidentificării cu Dumitru. Este interesant aparatul critic. Spre
exemplu, autorul nu se limitează la a o lăsa pe Liliana să fredoneze o melodie, ci şi оi explică
cititorului printr-o notă de subsol bine documentată originea versurilor. Deasemenea se resimte de-a lungul lecturării textului o doză de pierdere a identităţii a personajului principal. Povestirea alunecă de la persoana I singular la a III - a singular, de la “eu” la “el”, ca şi cum “eu” s-ar înaripa şi ar privi de sus, atotcuprinzător, către “el”. Această translatare certifică şi trădează оn acelaşi timp veridicitatea şi dimensiunea sentimentelor lui Dumitru. Harta lui sufletească este оntretăiată precis de coordonatele citadine ale Clujului… Numele străzilor, clădiri, parcuri, poduri… nordul lui Nichita–Dumitru оnseamnă Alina. Busola lui nu suportă alt punct cardinal.
Puţinele ezitări stilistice sunt eclipsate de coerenţa povestirii. Un fir al Ariadnei, acela despre
care spuneam mai devreme că mulţi оl pierd, acest fir ne conduce spre finalul cărţii – labirint al
trăirilor lui Dumitru – fără a ne lăsa posibilitatea de a ne abate. Autorul are dreptate: probabil că dacă am face-o, ne-am plictisi…
Pe măsura derularii amintirii – fiindcă оn ciuda detaliilor, perseverează o unică amintire,
aceea a Alinei – Dumitru îi redescoperă trăsăturile intelectuale, lucru ce pentru el, tot un inelectual, îi agravează situaţia.
Cu toate că Nichita este un român autentic, banuiesc (întemeiat) că repulsia pe care io
creează falsul românism, l-a obligat să insereze o serie de texte în limba rusă pe care, însă, nu le-a tradus. Sigur, se poate obiecta că există şi alte rânduri, în limbile franceză, maghiară, engleză ori spaniolă. Netraducerea acestora în limba română, îmi place să n-o percep ca pe un afront la adresa cititorului, ci ca pe o simplă omisiune.
(Unele secvenţe aduc aminte de cartea lui R. Gary, “Clar de femeie”, iar când spun aceasta,
mă gândesc la оntâlnirea şi timpul petrecut оmpreună de Dumitru, alături de Liliana… “noi suntem două inimi zdrobite, fiecare cu istoria ei…”).
În lupta lui, Dumitru nu trebuie să o înfrângă numai pe Alina (printr-o posibilă regăsire,
оmpăcare) ci şi pe el prin acceptarea deciziei finale pe care o va adopta Alina. Dumitru nu se îmbată. Dumitru nu se droghează. Dumitru nu se duce la psiholog. Din start, soluţiile oferite de societatea actuală pentru depăşirea unei crize sentimentale, sunt lovite de nulitate. Pentru că Dumitru crede. Pentru că Dumitru îndrăzneşte… Iar de aici, totul capătă dimensiuni nebănuite.
Dan

Lansare “Drumuri…”

În data de 29 noiembrie 2007, în incinta Bibliotecii Publice ,,Onisifor Ghibu” din Chişinău, cu începere de la ora 16.20, a avut loc lansarea cărţii Drumuri întru regăsirea dragostii.
Şedinţa fost deschisă de directoarea bibliotecii Dna Elena Vulpe care a precizat că ,,mai rar se întîmplă astfel de evenimente” cînd cineva se lansează cu proză, astfel încît autorul ,,a rupt acest stereotip”. Din părţile ce merită reţinute a subliniat - ,,documentarea” ce rezultă din trimiterile din subsolul paginilor, ,,folosirea intenţionată a textului în original – practică folosită în perioada interbelică”, fiind ,,departe de gîndul de a-şi proba multiculturalitatea”. A menţionat că autorul e ,,cert că a spart mai multe canoane” şi că aduce o viziune nouă.
În continuare şedinţa a fost moderată de Oleg Chitic (de la Institutul Patrimoniului Cultural). În primul rînd a adus mulţumiri directoarei bibliotecii pentru găzduirea lansării. După o scurtă prezentare a autorului, i-a oferit acestuia cuvîntul.
Nichita a vorbit despre ideea scrierii romanului ,,Drumului întru regăsirea dragostii”, care pînă la urmă s-a dovedit a fi retroactiv, faţă de varianta iniţială care se numea ,,Maturizat” şi care prezenta pe larg gîndurile şi aşteptările proaspătului student la Cluj în primele zile înainte de plecare de la Chişinău şi în prima săptămînă de stat la Cluj.
Primul recenzent a fost Dr. Sivlia Corloteanu de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept. A apreciat - ,,am citit cu o satisfacţie deosebită cartea, într-o noapte şi ceva”. ,,Autorul e fascinat de predicile teologice”, dar, deşi scrie despre dragoste, de fapt sunt probleme mult mai profunde. ,,Acest roman e ca un dangăt de clopot – treziţi-vă părinţi, treziţi-vă Moldova”. A încheiat citîndu-l pe un regizor italian care aflîndu-se în Moldova a declarat - ,,adevărata voastră bogăţie este cultura”, care şi trebuie valorizată.
Un alt vorbitor a fost poetul de limbă rusă Vadim Lungul. Printre punctele marcate de acesta au fost următoarele:
- e un roman-călătorie, autorul descriind situaţia contemporană după ce a îmbrăcat ochelari istorici.
- atrage atenţia asupra anumitor situaţii istorice.
- încearcă prin personajul Liliana să scoată la iveală cauza plecării prietenei sale în străinătate.
- situaţiile descrise sunt interesante, didactice. Această carte dă o oarecare închipuire despre ceea ce se petrece acolo.
- nu e o carte de o zi, e actuală, iar oamenii or să se intereseze de ea.
- foloseşte propoziţia scurtă, avînd un stil într-un anumit sens ermetic, dar uneori explodează cu momente sentimentale.
- se resimt reminescenţe istorice.
După cîteva precizări ale moderatorului, autorul a citit un fragment din roman de la paginile 107-110 şi a recitat fragmente din poeziile lui Emil Loteanu - ,,Îmi pare rău”, ,,La răscruce”, ,,Niciodată”.
Din cei prezenţi în sală a vorbit şi un fost student la Cluj – Eugen, care a apreciat că, ,,acestea sunt drumuri pe care fiecare le-a parcurs, sunt drumurile celor care au învăţat în România. Sunt multe momente nostalgice”.
Au mai luat cuvînt Corina (Filologie) - ,,Revenirea la Cluj e traumatică. Îşi asumă destinul neamului. Plînge amarul întregului neam al tuturor studenţilor”; A . Masiutina (redactor şef al ziarului ,,Stud-M”) a vorbit foarte scurt despre nuvelele autorului publicate în ,,Stud M”, care sunt o completare a romanului; Rodica (Politehnică), vorbind despre Loteanu, a menţionat că ,,Drumurile…” aduc în ,,lumină valorile noastre”.

Cateva imagini de la lansare:

Lansare de carte

Biblioteca Publică ,,Onisifor Ghibu” are onoarea să vă invite
Joi, 29 noiembrie 2007, ora 16.00
la lansarea cărţii de debut
,,Drumuri întru regăsirea dragostii” de Nichita

str. Nicolae Iorga, nr. 21,
tel. 23-26-25

Despre autor.
Născut în anul 1981.
Nuvelele autorului, făcînd parte din ciclul Scene clujene au fost discutate la data de 7 mai 2007 în cadrul Clubului Literar din incinta Uniunii Scriitorilor.

www.nichita.org/category/drumuri
www.nichita.org/category/literatura/scene-clujene

Despre literatura de azi

Un articol care merită atenţie, exprimînd un punct de vedere sincer în ce priveşte postmodernismul, a apărut în Revista Observator Cultural de la Bucureşti, în nr. 123, 12-18 iulie 2007. Articol e semnat de o studentă şi e întitulat Tineri şi atît. Corect. Acesta poate fi găsit prim motorul de căutare intern al revistei după ce accesaţi site-ul http://www.observatorcultural.ro/

Despre literatura de altadata
I. Cronicile moldoveneşti în veacul al XV-lea
La modul general, literatura scrisă în slavă a fost apreciată de P. P. Panaitescu la modul următor - ,,Literatura slavo-română, adică literatura slavă (medio-bulgară şi în Moldova cu influenţe ruseşti apusene), scrisă pentru români şi în mare parte de către români, ca limbă oficială a statului, bisericii şi literaturii culte, constituie un fenomen destul de rar şi curios”.
Total inexact însă e grupul de epitete ,,rar şi curios”. Din cîte vom arăta în al treilea referat al tezei noastre, o literatură cu o astfel de amploare cum a fost cea moldovenească în secolul al XV-lea, numai rară şi curioasă nu poate fi.
În primul rînd e necesar să stăruim chiar asupra termenilor pe care îi folosim pentru a denumi cele mai vechi scrieri laice moldoveneşti, din cultura română. Ioan Bogdan a făcut în 1895 următoarea constatare - ,,Cuvîntul ,,letopiseţ” e utilizat de cronicarii noştri fără deosebire şi pentru ,,anale” – aceasta este însemnarea lui primitivă (…) şi pentru ,,cronici” mai mari, cum este d.p. cronica lui Ureche. Noi întrebuinţăm cuvintele ,,anale” şi ,,cronică” în sensul istoriografiei moderne şi propunem să se menţină cuvîntul ,,letopiseţ” pentru ,,o compilaţiune de anale şi cronici”, aşa cum sînt cele patru compilaţiuni ale noastre cunoscute pînă acum. Scrierile cronicarilor de la Ureche încoace le numim însă întotdeauna ,,cronici”, pînă la Dimitrie Cantemir (…)”. După P.P. Panaitescu cronica ,,e o formă de scriere în care evenimentele istorice nu sînt explicate şi nu sînt legate între ele decît prin seria cronologică a faptelor, tocmai pentru că sînt considerate ca rezultatul acţiunii individuale, izolate a şefilor, a stăpînilor feudali”.
Cronistica moldovenească a fost ,,în acelaşi timp rezultatul evoluţiei fireşti a societăţii, dar şi al unei iniţiative, în primul rînd, de stat, domneşti;… dar şi din dezvoltarea societăţii şi a unui mediu cărturăresc”.
Autorii cronicilor. Multe discuţii s-au făcut asupra aceea cărui mediu aparţineau autorii cronicilor, pentru istorii din epoca istoriografiei marxiste fiind mai convenabilă ideea că acestea au fost scrise la curtea domnească şi nu de un călugăr. Aici ni se pare pertinentă observaţia lui E. Stănescu - ,,Aparţin aceleiaşi apropieri sau identităţi” şi ,,se pot explica şi prin faptul că ele sînt produsul aceluiaşi mediu istoric, care nu poate fi diferenţiat categoric în mănăstiresc şi domnesc, dat fiind în vremea lui Ştefan cel Mare biserica a fost un aliat fidel al politicii domneşti”.
Un argument puternic în favoarea faptului că cronicile au fost scrise de călugări e acela că în acestea apar preluări din Psalmii lui David de exemplu. Asupra acestora ne vom opri mai jos. Pe de altă parte, odată ce cronicarii din secolul al XVI-lea au fost călugări, de ce cei din al XV-lea ar fi fost nişte laici de la curte? În plus, toate cronicile sunt răzbătute de acel sentiment pe care abia Miron Costin îl formulează clar - ,,Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”. Toate Împărăţiile sunt de la Bunul Dumnezeu şi toate evenimentele sunt legate de păcatele şi greşalele oamenilor. Ştiind aceasta, una din principalele strădanii ale cronicarilor era să scrie cît mai fidel despre ceea ce s-a întîmplat.
Analizînd problema autorilor din altă perspectivă, E. Stănescu consideră că ,,deşi există asemănări izbitoare între diferitele cronici, deosebirile sînt totuşi prea mari ca să se poată tăgădui caracterul de sine stătător al cronicilor numite ,,moldo-germană” şi ,,moldo-rusă”. ,,Nu vedem de ce nu s-ar putea lua în consideraţie posibilitatea ca cronica de la Putna să fie o versiune prelucrată a celei de la Bistriţa sau invers, fără a mai căuta în acest fel o cronică model care s-ar fi pierdut(…) între ,,cea mai mare vechime” şi ,,cea mai mare fidelitate” nu poate fi o legătură absolută”, ,,deoarece toate aparţin aceluiaşi climat ideologic şi, ca atare în chip firesc, trebuiau să existe astfel de similitudini”.
Condiţiile apariţiei. Astfel domnia lui Ştefan cel mare a întrunit condiţiile prielnice pentru întocmirea a şase scrieri istorice dezvoltate cu caracter de cronică. După E. Stănescu acestea sunt – 1. Cronica numită altă dată ,,de la Bistriţa” sau ,,de la Tulcea” şi în ultimul timp Letopiseţul anonim al Moldovei; 2. Cronica de la Putna, prima versiune; 3. Cronica de la Putna, a doua versiune; 4. Cronica numită ,,moldo-germană”; 5. Cronica numită ,,moldo-rusă”; 6. Pomelnicul de la Bistriţa. E. Stănescu include în categoria scrierilor fundamentale pentru istoriografia epocii şi Pomelnicul de la Bistriţa, considerîndu-l ,,izvor narativ-monumental de literatură religioasă”.
Specificul istoriografiei vechi. Acelaşi E. Stănescu consideră că ,,mai ales în faza ei de început, presupune tocmai scrierea fragmentară, întretăiată, a istoriei, rezultat al unei viziuni care de obicei este parţială şi nu globală şi nu comportă capacitatea aruncării unor priviri ample în trecutul istoric, cuprinderea acestuia dintr-o dată, sub forma unor scrieri compuse într-un răstimp scurt”. Neajunsul formulării e că nu ia în seamă faptul că globalitatea istoriografiei medievale nu e dată de măsură în care reflectă realitatea istorică brută, ci de faptul că Dumnezeu, Arhanghelii şi Sfinţii participă la desfăşurarea mersului istoriei umane, care e una ce nu poate fi concepută fără un sens divin. Pe de altă parte, dincolo de multe exegeze mai recente care încearcă să demonstreze că cronicarii au mai şi manipulat informaţia istorică (idee cu care nu suntem de acord), cert e că cronicarii au scris cu frică de Dumnezeu, fiind conştienţi de faptul că vor da seama pentru cele scrise!
Pe de altă parte, I. Bogdan considera că această istoriografie veche - ,,descopere pentru prima oară o întreagă epocă a istoriografiei noastre vechi, epoca bizantino-slavonă, ale cărei caractere de căpetenie sunt: limba bulgară şi maniera bizantină, transmisă nouă prin traducerile vechi sloveneşti şi mediobulgare. Monumentele istoriografice aruncă prin urmare o lumină asupra întregei culturi din veacurile XIV-XVI, în decursul cărora în ţările noastre au predominat bizantinismul şi bulgarismul sub toate formele sale: ca instituţii de stat, ca literatură, ca ştiinţă, ca nărăvuri ş.a.m.d.”.
Scrierile istoriografice premergătoare domniei lui Ştefan cel Mare.
Părţile despre anii 1359-1457 ar aparţine celui de-al doilea sfert al veacului al XV-lea. ,,Argumentul ce se dă frecvent în legătură cu diferitele greşeli de cronologie şi anacronisme, pe care nu le-ar fi putut face un contemporan, nu este demonstrativ; aceste notiţe de cronici au fost copiate şi compilate mai tîrziu şi copiştii ulteriori au putut foarte bine să greşească”.

a. Letopiseţul domnilor Moldovei în secolul al XV-lea
Credem că de-a lungul secolului al XV-lea, în Moldova a existat o cronistică oficială, scrisă fie la curte, fie în una din mănăstiri, autorul aparţinînd mediului monahal. Din motive care nu ne sunt clare, scrisul istoriografic a luat amploare abia în timpul domniei Ştefan cel mare, deşi premize au existat atît în timpul lui Alexandru cel Bun, cît şi chiar în timpul perioadei tulburi - 1432-1457. Un argument în acest sens e credem amploarea pe care au luat-o scrierile religioase, atît prin copierea, transcrierea, cît şi prin transmiterea mai departe a manuscriselor, unele din care au ajuns pînă la mănăstiri din nordul Rusiei. Or, principalul argument e că emulaţia autorilor religioşi pe tărîm teologic, era şi un pas important spre naşterea scrisului istoric.
Astfel, oricît de riscantă nu ar părea presupunerea noastră, considerăm că scrisul istoric s-a născut în timpul lui Alexandru cel Bun, chiar dacă încă extrem de lapidar, şi că s-a dezvoltat în timpul domniilor din perioada tulbure. Aceasta în sine, prin zecile confruntări armate de amploare ce au avut loc în Moldova anilor 1432-1457, datorită schimbării extrem de dese a domniilor (ceea ce arată că istoria nu ar fi putut rămîne valabilă în cazul fiecăreia şi ar fi putut fi uşor rescrisă, distrusă sau luată cu sine de domnitorul pribeag), nu a permis nu doar o amploare a scrierilor istorice (deşi iată cele religioase s-au dezvoltat în voie, conţinînd perioada extrem de fertilă a activităţii lui Gavriil Uricul şi a ucenicilor săi), dar şi cazul în care acestea ar fi existat, e foarte probabil să fi fost distruse cu voie sau fără voie.
Pentru a sublinia acest fapt, în cronologia care am anexat-o la sfîrşitul acestui referat, am stăruit să punem accentul pe perioada 1432-1457, pentru a arăta complexitatea ei. Prima parte a letopiseţului e de fapt o reluare a unui pomelnic al domnitorilor din etapa iniţială a Ţării Moldovei. Partea a doua, de pînă la Ştefan cel Mare, are mai multe indicii care ne arată că ar fi fost scrisă de contemporani ai evenimentelor, iar partea a treia şi cea mai amplă, e dedicată domiei lui Ştefan cel Mare şi totul indică faptul că autorula fost contemporan cu domnitorul şi apropiat al acestuia, în sensul că multe din evenimentele l-au avut ca martor nemijlocit.
Nici una din cele trei părţi nu ni s-a păstrat separat şi în original. Putem doar presupune că partea I a fost inspirată din Pomelnicul de la Bistriţa sau prototipul acestuia. Pe de altă parte, e sigur că la toate mănăstirile care au existat în epocă, trebuia să fie liste cu domnitorii ţării, mai exacte sau mai puţin exacte, fiindcă o parte componentă de nedesprins de ceremonialul religios ortodox e pomenirea morţilor, printre care un loc special în ocupă împăraţii, în cazul Moldovei domnitorii sau voievozii.
Letopiseţul referitor la domnia lui Ştefan cel Mare, E. Russev îl consideră – ,,Străvechiul letopiseţ al Moldovei, căruia i s-a dat denumirea convenţională de ,,Analele curţii lui Ştefan cel Mare”, nu ne-a parvenit în redacţia lui iniţială, aşa cum ieşise el de sub mîna anonimilor săi autori, care l-au elaborat în mod consecutiv la anumite intervale, ceea ce se constată atît prin particularităţile stilistice, proprii părţilor componente ale acestui monument, cît şi prin întinsele lacune, pe care le prezintă naraţiunea cronicărească”.
Un mod interesant de a pune problema în cazul acestui manuscris şi a raportului său cu celelalte variante, îl are P. P. Panaitescu. De la început a specificat că există două ipoteze – conform primei ipoteze toate cronicile sunt scrieri independente, iar conform celei de a doua, ar fi existat o cronică universală din care toate variantele au derivat. Apoi a arătat concluzia la care a ajuns - ,,Comparînd textul cronicii aşa-zise de la Bistriţa cu cel al celor două versiuni ale letopiseţului de la Putna, constatăm că aceleaşi fapte sînt povestite cu expresii şi cu cuvinte identice în ambele cronici. Faţă de această identitate repetată a formei, deosebirile de fond reprezintă adausuri sau suprimări posterioare din textul original comun”.
Denumirea pe care am dat-o paragrafului mai sus e de fapt consacrată de P. P. Panaitescu. După acesta, ,,toate cronicile moldoveneşti ce cuprind istoria secolului al XV-lea derivă de la un prototip comun, pe care îl vom numi: ,,Letopiseţul domnilor din Moldova din secolul al XV-lea. Forma cea mai apropiată cunoscută azia acestui letopiseţ-prototip este aşa-numitul Letopiseţ de la Bistriţa pe cînd toate celelalte letopiseţe înrudite sînt prelucrări mai mult sau mai puţin tîrzii. Deci studiul asupra locului şi vremii alcătuirii letopiseţului domnilor Moldovei din veacul al XV-lea trebuie să pornească de la analiza letopiseţului numit de editor ,,de la mănăstirea Bistriţa”.

b. Letopiseţul anonim al Moldovei (sau de la Bistriţa)
Denumirea lui originală e Acesta e letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. Dincolo de faptul că începuturile istoriei Moldovei sunt neclare în ce priveşte dinastiile şi uzurpatorii care au existat sau nu, legitimările care s-au făcut ulterior (după cum pretind unii istorici că şi cronicile au fost rescrise pentru un anume prezent sau realitate de la sfîrşitul secolului al XV-lea), începutul primei istorii complete a Moldovei (în sensul depăşirii fragmentarismului) e revelator - ,,Acesta este letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. În anul 6867 a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vînătoare, după un bour, şi a domnit 2 ani”. E prima apariţie în istoriografia românească a acestui moment cu bourul carea suscitat atîtea interpretări şi discuţii, inclusiv căutări metatextiere. Important pentru noi e că chiar dacă Ştefan cel Mare, sau chiar predecesorii lui apropiaţi, ţin de o altă dianstie, cea a Muşatinilor, momentul cu Dragoş este păstrat intact. La nivelul gîndirii medievale răsăritene (inclusiv în primul rnd în Imperiul Bizantin unde deseori dinastiile şi Împăraţii s-au succedat violent), nu există nici o problemă în aceea că Dragoşeştii au fost şi nu mai sunt, aceasta a fost voia lui Dumnezeu care oricînd poate să schimbe şi dinastia Muşatinilor. De aceea şi nici nu apare nici o dorinţă de mistificare sau rescriere a istoriei. Dragoş a fost acolo în acel moment istoric dat al descălecatului şi nimeni nu îi neagă aceasta, deşi la nivelul genealogiei onorifice şi cu funcţii legitimatoare, aceasta ar fi putut avea alte valenţe.
Despre acesta Ioan Bogdan a apreciat că ,,este cel mai vechi letopiseţ moldovenesc şi cel dintîi letopiseţ scris în Ţările Române”. Letopiseţul cuprinde istoria Moldovei între anii 1359 şi 1507. După P. P. Panaitescu autorul îl simpatizează pe Ştefan cel Mare şi arată că acesta îndeplineşte voia divină - ,,concepţia asupra istoriei e una providenţialistă. Domnul autoritar şi domnia sunt de inspiraţie divină”. Consideră că acest Letopiseţ e copia celui care a fost scris la curtea domnească.
În ce priveşte autorul Letopiseţului de la Bistriţa, E. Stănescu îl citează pe B.T. Câmpina - ,,Letopiseţul de la Bistriţa s-ar putea să fi fost scris de călugări şi nu la curtea domnească şi că pe alocuri el manifestă dezaprobarea faţă de unele laturi ale politicii lui Ştefan cel Mare, ca de pildă politica internă şi campania din ţara Românească din 1477”. Legat de acesta, concluzia lui E. Russev era – ,,Scrisă la curtea şi sub nemijlocita observare a lui Ştefan cel Mare, cronica are un ,,netăgăduit caracter oficial” şi cu tot temeiul poate fi apreciată ca aparţinînd domnului”. Şi ,,este una din cele mai fidele… monument care pune bazele genului cronicăresc în Moldova”. Comparînd letopiseţul bistriţean cu cronica putneană, I. Bogdan punctase – ,,Pe cînd cea dintîi conţine numai date genrale asupra anilor în care s-au petrecut evenimentele, a doua ne dă o sumă de date precise: anul, luna şi ziua, care, deşi cîteodată se arată a fi greşite, sunt cu toate acestea luate din izvoare contimporane. Aşa ea ne dă: a) ziua suirii pe tron şi ziua morţii lui Alexandru cel Bun, b) ziua naşterii lui Iliaş vodă, c) ziua cununiei lui Iliaş vodă, d) zilele în care s-ua petrecut luptele de la Dărmăneşti, Pipereşti şi Podraga, f) zilele în care tătarii au prădat Botoşanii, Vasluiul şi Bîrladul, g) ziua luptei de la Tămăşani, h) ziua luptei de la Răuseni, i) ziua luptei de la Movile”.
Pentru I. Bogdan, aceste date erau o dovadă a faptului că partea cu privire la anii 1401-1457 a fost scrisă ,,de contimporanii evenimentelor descrise, cu alte cuvinte, că ea este o cronică alcătuită din anale şi nu scrisă cu cîteva decenii sau secole după trecerea evenimentelor”. În ce-i priveşte pe autori, aceştia erau ,,nişte oameni bine informaţi asupra celor ce se petreceau la curtea acestor domni” (cu referire la Alexandru cel Bun, şi fiii săi Iliaş şi Ştefan). Iar faptul că unele date sunt inexacte, nu schimbă esenţa - ,,cea mai mare parte din ele se dovedesc prin alte izvoare contemporane a fi exacte”, o bună parte din inexactităţi putînd fi atribuite ,,unor greşeli de copiare a cronicii”. Ca alte exemple întru susţinerea afirmaţiilor sale, I. Bogdan le aduce pe cele referitor la bătălia de la Tămăşani şi cea de la Movile.
El este primul care a emis părerea despre acest manuscris că ar fi fost întocmit la mănăstirea Bistriţa - ,,una din cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, zidită, împreună cu Moldoviţa, în primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun”. În cronică apare în drept cu anul 1434 informaţia că Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie şi a fost îngropat la această mănăstire. ,,Cine putea cunoaşte mai exact data morţii acestui domn decît însuşi călugării mănăstirii în care el a fost îngropat”? Atunci cînd face raportul dintre letopiseţul de la Bistriţa şi scrierile putnene, ajunge la concluzia că cele de la Putna sunt o prescurtare a letopiseţului de la Bistriţa. Aceasta e doar o primă posibilitate care e susţinută de descrierea luptei de la Cursul Apei din anul 1472. A doua posibilitate – ca analele bistriţene să fie o amplificare a celor putnene e cu neputinţă. ,,De unde şi-ar fi putut lua amplificatorul anelelor bistriţene datele atît de asupra războiului cu Matiaş, asupra căderii celor două cetăţi sub turci şi asupra luptei de la Cursul Alb, dacă el ar fi scris – şi altcum nu putea să fie – cu mult după scurgerea evenimentelor”. Un ultim moment punctat de I. Bogdan e exactitatea datelor cronologice în Cronica de la Bistriţa.
Deci, cel mai vechi letopiseţ moldovenesc, căci înainte de el nu găsim nici o urmă de însemnări istorice în Moldova. Astfel începutul istoriografiei moldoveneşti cade, prin urmare, în acelaşi timp cu înfiinţarea mănăstirii de la Bistriţa în Moldova sub Alexandru cel Bun. Înainte de Alexandru cel Bun n-au existat anale în Moldova… la 1407 începe şi pomelnicul de la Bistriţa, pe la 1407 începe probabil să se scrie şi cronica de la Bistriţa.
Puţin altfel formulează opinia sa asupra analisticii Gh. Mihăilă - ,,primul document slavon păstrat din cancelaria domnească este din 1388, din timpul lui Petru Muşat; putem deci presupune că diecii au făcut unele însemnări analistice mai înainte de Ştefan cel Mare, mai ales că unii treceau de la un domn la altul, reprezentînd un element de continuitate”. Diversitatea de opinii în ce priveşte locul scrierii Cronicii din epoca lui Ştefan cel Mare, se datorează faptului că majoritatea auotorilor care i-au urmat lui Ioan Bogdan în cercetarea cronisticii – I. Ursu, I. Minea, I. Vlădescu, N. Cartojan, P. P. Panaitescu, au căutat fiecare în parte să argumenteze că că partea cea mai însemnată a cronicii, a treia, a fost redactată la curtea lui Ştefan cel Mare. La aceasta Gh. Mihăilă mai adăuga că toate reieşeau de altfel ,,şi din luarea în consideraţie a Cronicii moldo-germane, care cuprinde numai domnia (1457-1499), fiind copiată în 1502”.
Nu vedem de ce totuşi cronica nu ar fi fost scrisă la Bistriţa pentru ca ulterior, un exemplar ale, aflat la curte să fie transcris pentru uz extern, de aici rezultînd cronica moldo-germană, neavînd sens de a mai specifica în acest caz (al unui act devenit de politică externă) şi perioada de pînă la 1457, aceasta fiind şi mai puţin cunoscută. Alte argumente aduse de Gh. Mihăilă următoarele – odată cu creşterea ,,prestigiului său peste hotare, consemnarea faptelor măreţe se face nu numai prin biserici, mănăstiri, cetăţi, ci şi în texte literare, în primul rînd în cronica voievodală, redactată sub supravegherea directă a domnului şi a marelui logofăt Tăutul”.
În continuare, Gh. Mihăilă aduce ca exemple pe care le consideră relevante descrierea luptei lui Ştefan cel Mare cu Matiaş Corvinul şi descrierea luptei de la Războieni, în 1476. De unde şi trage concluzia - ,,Observăm aici şi nararea epică, cu date exacte, şi modestia autorului, care exprimă punctul de vedere al voievodului, ce atribuie victoria fiinţei supreme, potrivit concepţiei timpului: dar marele voievod ştia prea bine că această victorie a fost obţinută prin înţelepciunea sa şi prin vitejia ostaşilor săi”. Pe de o parte Gh. Mihăilă plăteşte tribut grilei interpretative marxiste, pe de altă parte ignoră chiar pasajele pe care le citează, sunt interpătrunse de modul ortodox de a vedea lumea şi cele de se întîmplă.
În primul caz autorul cronicii a scris şi - ,,Căci zice (Dumnezeu – n.n.) să nu se laude preaînţeleptul cu înţelepciunea sa şi să nu se laude puternicul cu puterea sa, să nu se laude bogatul cu bogăţia sa. Iar într-alt loc zice: Precum au căzut cei puternici, iar cei slabi s-au încins cu putere, tot astfel să înţelegem că biruinţa de la nimeni altul nu poate veni, decît de la Domnul Dumnezeul puterilor”. În al doilea caz textul a fost reluat pe tidul bisericii ridicate la 20 de ani de la înfrîngerea de la Războieni - ,,ceea ce este un argument în plus că cele două texte proveneau din cancelaria domnului şi aveau aprobarea lui”. Dar iarăşi, faptul că mîna celui carea scris a fost cea a unui călugăr şi nu a unui scrib de la curte e următorul - ,,şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrînţi creştinii de păgîni”.
Faptul că cronica a fost scrisă la mănăstire nu a împiedicat-o să ajungă la curtea domnească. Pe de altă parte, exegeţii contemporani ignoră însăşi realităţile epocii cînd de multe ori, voievodul venea şi rămînea zile întregi la mănăstiri cu ocazia hramului acestora. Aici putem să mai adăugăm că la mănăstirea Putna a fost chiar construită şi o casă domnească pentru vizitele domnitorului! Şi în sfîrşit, argumentul legat de stihiile naturii care sunt descrise de cronicar cu ocazia morţii domnitorului. Nici aici argumentul nu rămîne valabil. De exemplu Ştefan cel Mare l-a avut ca duhovnic pe Daniil Sihastrul iniţial pustnic, apoi la sfîrşitul vieţii călugăr la mănăstirea Voroneţ. Şi după aceasta duhovnicul lui Ştefan cel Mare trebuie să fi fost cineva din mediul monahal. Contactul dintre curte şi mănăstiri a fost strîns întotdeauna, iar încercarea de a demonstra contrariul nu are absolut nici o bază reală. Chiar şi în cazul morţii domnitorului, nu este exclus ca printre cei apropiaţi lui să fi fost şi un monah sau mai mulţi. Relevantă aici e şi formula care o folosesşte scriitorul - ,,a răposat robul lui Dumnezeu”!
Dintre cei care au susţinut faptul că cronica a fost scrisă la curte, argumentele deşi sunt diferit formulate, în fond se reduc la aceiaşi schemă logică. De exemplu, E. Russev, după ce trece în revistă pe cei care l-au combătut pe I. Bogdan în privinţa locului scrierii cronicii – Gr. Tocilescu, Şt. Orăşanu şi Ion Vlăescu, îl citează pe ultimul din aceştia. ,,Observînd bogăţia de detalii, care ni se dau la povestirea unor fapte din domnia lui Ştefan cel Mare, trebuie să admitem, că cei ce le-au scris erau în foarte mare apropiere de domn… Ar fi fost imposibil unui călugăr din mănăstire să cunoască din zvon toate amănuntele şi peripeţiile luptelor, care şi se dau în letopsieţe”. Sunt aceleaşi preconcepţii, în parte datorate şi grilei marxiste, de care am vorbit deja de mai multe ori mai sus. În revistă mai trebuie trecut I. Ursu care credea că cronicile au fost scrise de diecii cancelariei domneşti. Fapt pe care nu îl ridicăm pentru polemică aici, dar în cadrul căruia putem face o menţiune. Dacă cronicile şi ar fi fost scrise de laici dieci de la curtea domnească, formaţia acestora oricum nu ar fi putut ţine decît de mediul monahal.
În privinţa locului de scriere al cronicilor, fiind în fvaoarea cruţii, cel mai tranşant a fost P. P. Panaitescu. Acesta consideră mănăstirile un mediu izolat de societate (în secolul XX foarte probabil vom zice noi, dar nu şi în XV-XIX), scrierile neputînd aparţine unor călugări ,,care nu puteau avea contact permanent cu frămîntările sociale şi politice din ţară”. Un clişeu nejustificat la adresa lumii monahale, împletit cu aceiaşi grilă leninistă, e perpetuat de P. P. Panaitescu în următorul fragment - ,,Nu mai putem admite azi ca marele zbucium de luptă şi suferinţă a poporului român din Moldova , lupta lui pentru independenţă împotriva turcilor, lupta domnului cu marii feudali pentru unificarea internă a ţării, n-au trezit nici un ecou literar în societate, în afara mănăstirilor depărtate din munţi, unde veştile lumii pătrundeau slăbite şi necomplete”. Paradoxal, dar iată-ne în faţa unui mit care nu are fundament, dar care aparţine unui mare istoric şi care încă nu a fost amendat de istoriografia românească. În alte părţi, în Rusia de exemplu, mănăstirile erau împrăştiate pe distanţe mult mari, ori în cazul Moldovei distanţa dintre Suceava şi Putna sau Suceava şi Neamţ nu mai e atît de semnificativă! Concluzia vizavi de cea mai veche cronică, la Panaitescu e una cu accente de complex cultural - ,,Cronica este poate cam săracă, naivă, ca exprimare cam stîngace, dar aceasta nu-i schimbă caracterul şi tendinţele. Să nu uităm că aceasta este prima încercare a istoriografiei noastre. Caracterul ei oficial de cronică de curte nu se poate ciontesta…”.

c. Cronica moldo-germană
Denumirea completă a manuscrisului păstrat la Biblioteca de Stat din Bavaria e – Cronica breviter Stefphan(i) Dei gracia voyvoda Terrarum Moldaviens(ium) necnon Valachens(ium). Ar fi fost scrisă de Herman, pîrcălab al Cetăţii Albe şi adusă în germania de o solie din anul 1502.
Cuprinde istoria Moldovei între anii 1457 şi 1499. În aceasta apar momente inedite precum prinderea lui Ştefan de către unguri după bătălia de la Baia, şi eliberarea lui; amănunte asupra expediţiei în Ţara Românească; asediul Cetăţii Neamţului de către Mehmed al II-lea, cu distrugerea tunului cel mare turcesc, amănunte despre pretendentul la tronul Rusiei poloneze, decimarea turcilor ce au trecut în Polonia la 1499. Mai sunt şi amănunte despre prinderea lui Petru Aron la 1467. P. P. Panaitescu consideră că scriitorul e unul străin pentru că ,,suprimă pasajele religioase ortodoxe şi cunoaşte numele nemţeşti locale”. Remarca faptul că izvorul slav al cronicii germane se termina la 1486.

d. Letopiseţul de la Putna (cronica şi analele)
Despre aceasta, găsită la Kiev, Ioan Bogdan aprecia ,,povestirea în scurt despre domnii Moldovei sau letopiseţul moldovenesc” ,,are patru părţi”: 1) Cronica de la începutul Moldovei pînă la petru Aron; 2) analele de la Ştefan cel Mare (1457) pînă la moartea lui petru, fiul lui Bogdan (1525); 3) Cronica lui Macarie (1504-1541); 4) Cronica lui Eftimie (1541-1553). De fapt, anelele bistriţene au ajuns ,,prin felurite copii, în mănăstirea de la Putna, călugării de aci le-au copiat, le-au prescurtat şi au introdus în ele mai multe notiţe asupra mănăstirii lor, ca d.p. asupra zidirii ei (1466), asupra sfinţirii (1470) şi arderii (1484), asupra morţii primului egumen şi arhimandrit Iosif (1484), asupra numirii unui al doilea egumen (1486) şi îngropării mai multor membri ai caselor domnitoare într-însa. Nici una din acele notiţe nu se află în analele bistriţene; ele au fost introduse cu toatele mai tîrziu de către călugării de la Putna”. Pe aceiaşi linie, P. P. Panaitescu considera că variatna pseudo-Bistriţa rămînea varianta cea mai apropiată original (exemplarul primitiv), iar cea de la Putna e o prelucrare tîrzie.

e. Letopiseţul de la Putna I
Această cronică cuprinde istoria Moldovei între 1359 şi 1526, cu unele omisiuni. Apare şi autorul ei - ,,această scriere a scris-o Isaia de la Slatina”. P. P. Panaitescu consideră că aceasta e o prelucrare a vechilor anale slave moldoveneşti din secolul al XV-lea.
Ceea ce deosebeşte această cronică de celelalte e că în ea apar ştiri amănunţite din viaţa internă a mănăstirii Putna – începerea zidirii în 1466, sfinţirea hramului în 1470, incendiul din 1484, moarte arhimandritului Iosif (1485), numirea celui de-al doilea egumen (1486).
Sunt şi cîteva informaţii care lipsesc – luptele cu muntenii din anii 1477-1479, povestirea despre Codrii Cosminului şi doar anii de domnie în cazul lui Baiazid.
Apar ştiri comune cu cele din letopiseţul Putna II, dar care lipsesc în letopiseţul anonim – cedarea Chiliei de către Petru vodă ungurilor, lupta de la Orlac din 1457, adunarea de la Direptate cu alegerea lui Ştefan al III-lea domn. Pe lîngă acestea apar informaţii care nu se mai găsesc nici într-o altă parte – izbînda lui Ştefan I la Hindov (Ghindău) asupra lui Sigismund al Ungariei (1395), sinodul de la Florenţa, amănuntele de la lupta de la Baia cu arderea ungurilor în casele de pe uliţele tîrgului, lupta de la Mohács (1526).

f. Letopiseţul de la Putna II
E mai dezvoltat decît letopiseţul Putna I şi ,,în cele mai multe pasaje reprezintă o prelucrare deosebită”. Cuprinde anii 1359-1518. Are o serie de pasaje comune cu Putna I şi ştirile speciale referitoare la viaţa internă a mănăstirii. Pe lîngă acestea apar îngroparea doamnei Maria a lui Radu cel Frumos în 1500, moarte egumenului Paisie şi a duhovnicului Andonie Bolsun în 1502 ş.a.
O serie de informaţii apar doar în Putna II şi lipsesc în toate celelalte letopiseţe – sfinţirea lui Theoctist sub despotul sârb Gheorghe, ungerea lui Ştefan la Direptate, ajutorul primit de Ştefan de la Radu cel mare în lupta de la Codrii Cosminului ş.a.

g. Cronica moldo-rusă (Povestire pe scurt despre domnii Moldovei de cînd s-a început ţara Moldovei)
Cronica moldo-rusă a fost descoperită iniţial ca făcînd parte din Voskresenskaia letopisi, ca al XIII-lea capitol. Această cronică a putut ajunge în Rusia datorită relaţiilor prieteneşti care au existat între Moldova şi Rusia în ultimul pătrar al secolului al XV-lea, dar şi datorită faptului că spre de osebire de cazul polonez şi de cazul german, în cazul acesta exista o comuniune culturală, dese fiind şi cazurile cînd manuscrise religioase, copiate, transcrise sau compilate în Moldova, ajungeau în mănăstirile din Rusia. Toate acestea vin în contradicţie cu ideea lui P. P. Panaitescu, dar şi a altor istorici, că mănăstirile erau un mediu izolat. Iată că cronica moldovenească a ajuns în Rusia să fie înglobată într-un letopiseţ scris în varianta unei mănăstiri.
E. Stănescu o consideră ,,mai mult o naraţie privind originea romînilor, decît o naraţie în ce priveşte istoria Moldovei” şi apreciase că ea fusese scrisă în vremea lui Ştefan cel Mare.
Această cronică conţine o poveste despre primul şi al doilea descălecat al Moldovei, ,,plus cîteva notiţe analitice despre Ştefan cel Mare şi Bogdan cel Orb”.
Despre cît de importantă pare să fi fost această cronică ne vorbesc şi descoperirile făcute de Gh. Mihăilă, în bibliotecile din Moscova şi Sankt Petersburg, unde a identificat patru copii noi ale cronicii moldo-ruse. V. A. Boldur considera că aducerea acestei cronici în Rusia trebuie legată de căsătoria din anul 1483 a Elenei, fiica lui Ştefan cel Mare, cu Ivan Ivanovici, fiul lui Ivan al III-lea. În schimb, părerea lui Gh. Mihăilă e că ,,aducerea în Rusia a cronicii nu poate fi legată direct de venirea Elenei, căci ea nu e pomenită elături de cei patru fii ai lui Ştefan cel Mare…”. Pe de altă parte, P. P. Panaitescu considera că cronica e o prelucrare a Letopiseţului de la Putna, ajungînd în Rusia în timpul domniei lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546).
Dezavuăm opinia lui Gh. Mihăilă în cazul cronicii moldo-ruse - ,,Dacă valoarea ei istorică este redusă, neprezentîndu-se nici un fapt nou, necunoscut altor cronici din sec. Al XVI-lea”. Dar susţinem partea a doua a afirmaţiei sale că ,,în schimb, Cronica moldo-rusă are, aşa cum au arătat I. Bogdan şi cercetătorii ulteriori, o valoare deosebită literară şi culturală, ea cuprinzînd o interesantă legendă despre originea latină a românilor – care avea, în ultima analiză, un fond real, bazat pe tradiţie – vorbind despre doi fraţi, Roman şi Vlahata, eroi eponimi – potrivit, unui procedeu al analisticii medievale, ce-şi avea în fond, surse în antichitatea greco-latină – ei celor două ţări româneşti surori, Moldova şi Ţara Românească”.

h. Cronica moldo-polonă
E cea mai tîrzie cronică din cele cu filiaţie în Putna care la rîndul său rezultase din letopiseţul anonim al Moldovei. Cuprinde perioada dintre anii 1352 şi 1564. Ar fi fost adusă în Polonia în anul 1566. Astfel, partea cea mai veche a cronicii, de la descălecatul Moldovei la domnia lui Petru Rareş, traduce vechea cronică a Moldovei într-o versiune intermediară între analele de la Putna şi cele de la Bistriţa.
I. Bogdan distinge în acest caz elementul moldovenesc şi elementul polonez, considerînd că cronica moldo-polonă ,,se deosebeşte, în mod esenţial de letopiseţul de la Bistriţa numai prin redacţiunea anilor 1401-1457”. În rest ,,nu constatăm nicăiri în moldo-polonă pasaje identice cu anelele bistriţene, afară de cîteva foarte scurte, cari nu pot dovedi nimic, căci el seamănă foarte mult în toate cronicile; aşa sunt d.p. anii 1461 (prădarea săcuilor), 1462 (luarea Chiliei), 1463 (căsătoria lui Ştefan cu Evdochia). În schimb însă, găsim în cronica moldo-polonă a) o sumă de pasaje care par a fi prescurtate din pasajele corespunzătoare ale analelor bistriţene, b) alte pasaje care seamănă foarte mult cu pasajele corespunzătoare din anelele putnene, deosebindu-se în acelaşi timp de anelele bistriţene”.
Concluzia lui I. Bogdan era că datorită celor două pasaje referitoare la mănăstirea de la Putna (1466, 1470), ,,suntem nevoiţi să admitem că ea este prescurtată după analele putnene, iar nu după originalul acestora, analele bistriţene”. Deci concluzia este că analele bistriţene au servit de izvor indirect pentru cronica moldo-polonă, servind de izvor direct pentru analele putnene.
E. Russev considera - ,,Aşa dar, Cronica moldo-polonă este o lucrare originală nu numai a istoriografiei moldoveneşti, dar şi a celei polone medievale. Opera aceasta – în mare parte o prelucrare a unui letopiseţ moldo-slav (…) se înscrie, astfel, în cadrul cronografiei oficiale moldoveneşti, reprezentînd un ecou, fie şi indirect al bătrînei Moldove şi constituind o pagină interesantă a vechii noastre literaturi”. Concluzia la care a ajuns Gh. Mihăilă pe urmele lui Haşdeu şi I. Bogdan, a fost că ,,cel puţin pînă la 1552, Cronica moldo-polonă nu este decît o traducere (în parte, prelucrare) a Letopiseţului de la Putna (ce merge pînă la 1518, respectiv 1526) şi a continuării acestuia, care trebuie să fi început cu urcarea pe tron a lui Petru Rareş (1527), continuare care nu s-a mai păstrat în original, ci numai în prelucrările literare ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie”.

Cronica scurtă a Moldovei
Pornind de la ideea că Cronica sîrbo-moldovenească (deşi din secolul al XVI-lea) reprezintă un tip mai arhaic, şi legînd-o cu primele părţi din celelalte letopiseţe şi cronici din epoca ştefaniană, Gh. Mihăilă o consideră o cronică scurtă a Moldovei. Deci o expunere pe o pagină a istoriei acesteia de la Dragoş vodă la anul 1451, care ar data din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ar putea fi prescurtare a Letopiseţului de la Putna (Ioan Bogdan), o formă primitivă a cronicii dinainte de Ştefan cel Mare (oprindu-se la anul 1451) şi care a fost ulterior amplificată (Petre P. Panaitescu) sau după cum a denumit-o chiar Gh. Mihăilă, Cronica scurtă a Moldovei.

Pomelnicul de la Bistriţa.
După E. Stănescu ,,însăşi rînduirea generală a acestor nume (a acelor pomeniţi – n.n.) mărturiseşte concepţia despre ierarhia societăţii feudale şi ansamblul raporturilor dintre diferitele categorii social-politice… scriere de caracter istoric relativ ce poate fi aşezată lîngă celelalte. Copiată probabil spre sfîrşitul domniei lui Ştefan…”. Un subiect de discuţie altădată a fost faptul dacă acest pomelnic în particular, şi pomelnicile în genere, ,,au stat la baza primelor letopiseţe. Evident, după cercetările întreprinse în ultimile decenii, nu se mai poate susţine acest lucru, în sensul că analele ar fi o formă amplificată, superioară, izvorîtă din pomelnice”. În schimb P. P. Panaitescu e tranşant - ,,O simplă comparare a acestui pomelnic cu cronicile care pomenesc pe aceiaşi domni, arată limpede că el nu poate fi nici modelul, nici izvorul celor mai vechi letopiseţe din Moldova. Astfel în pomelnicul de la Bistriţa lipsesc numele voievozilor Moldovei: Dragoş, Sas şi Ciubăr, ale doamnelor Neacşa şi Marina, soţiile lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care se află în letopiseţ”. În continuare distinsul slavist e mai mult decît tranşant - ,,Dar nu putem admite măcar un pomelnic, oricare ar fi, ca izvor şi model pentru alcătuitorii vechilor letopiseţe”. Dincolo de această opinie extremă, am considerat că e numaidecît să trecem în revistă Pomelnicul de la Bistriţa alături de Cronicile veacului al XV-lea.
Pentru cercetătorul de azi, credibilitatea unor astfel de afirmaţii ca cea de mai sus a lui P. P. Panaitescu, nu mai poate avea nici o credibilitate pentru istoricul de astăzi. Interesant e că pînă la instaurarea regimului comunist, Panaitescu nu a avut astfel de opinii voalat anticlericale.

Cronica sîrbo-moldovenească
În mod normal, la aplicarea principiului cronologic, cronica sârbo-moldovenească nu ar fi trebuit să se alăture îmşiruirii de mai sus. Aceasta a fost apreciată de Gh. Mihăilă ca ,,cea mai primitivă ca structură, deşi nu cea veche care ni s-a păstrat”. E o cronică ,,universală”, în care au fost intercalate şi ştiri privind istoria Moldovei, printre altele un accent semnificativ punîndu-se pe avansul turcilor cuceritori spre Europa.
Frumos e fragmentul intercalat în cronică, privind istoria Moldovei, într-un context sârbesc - ,,Iar de la facerea lumii pînă la anul acestor împăraţi, în anul 6987, de atunci, cu voia lui Dumnezeu, s-a început Ţara Moldovei. A venit Dragoş Voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vînătoare după un bour”.
Cel mai important în cazul acestei cronici pare a fi faptul că ,,ea ne arată cum s-au putut combina şi mai înainte cronicile externe cu date din istoria internă, fiind un exemplu de trecere de la cronografia bizantină şi analele sud-slave (sîrbeşti) la anelele româneşti, mai precis, de includere în istoria universală a unor date însemnate din istoria Moldovei. Cît de inconsecvent s-a făcut acest lucru se vede şi din faptul că, numai la cîţiva ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, compilatorul a omis să includă în textul său unele date despre marele voievod”. Mai jos ne vom opri asupra unei însemnări marginale care e legată de Cronica moldo-sârbească, aceasta cuprinde o referire la un moment din anul 1413 şi o alta la anul 1481, despre luarea cetăţilor Chilia şi Albă. Aici Gh. Mihăilă aprecia că datorită faptului că acest pasaj e aproape identic cu Putna II, ar rezulta că Cronica moldo-sârbească a fost ,,copiată tot la Mănăstirea Bistriţa (în ambele ei manuscrise)”.
Spiritul cronicilor
Începînd cu I. Bogdan şi încheind cu E. Russev, percepţia asupra spiritului cronicilor din veacul al XV-lea a fost în mare parte aceiaşi. Cercetătorilor le-a lipsit o grilă de lectură religioasă. De exemplu în acest sens E. Russev făcea următoarea apreciere – ,,Larga gamă providenţialistă, folosită de cronicar pentru o şi mai mare proslăvire a eroului său, pe lîngă Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Fecioara Maria, mai cuprinde şi sfinţi… care… îşi aduc şi ei contribuţia la răpunerea duşmanilor Moldovei”. Pe de altă parte, cercetătorii au încercat să pună accentul pe originalitate şi în ce măsură a existat aceasta. De exemplu concluzia lui Gh. Mihăilă e - ,,Letopiseţul lui Ştefan cel Mare reprezintă o creaţie originală, pe alocuri chiar viguroasă, cu suflu epic şi reflecţiuni morale”.
Considerăm că pentru scrierile vechi, din secolele XIV-XVI, importantă e chiar existenţa acestora, iar faptul că uneori există fragmente intercalate sau preluate din alte lucrări din spaţiul bizantino-slav, nu e un semn îngrijorător al lipsei originalităţii, dincolo de faptul că cronistica făcea primii săi paşi, ci e dovada existenţei unei vieţi culturale puternice în care se încerca valorizarea scrierilor recente din culturile popoarelor ortodoxe vecine. În alt context, însăşi faptul existenţei Cronicii moldo-ruse şi a mai multor exemplare a acesteia în mănăstirile din nordul Rusiei, plus preluările care s-au făcut, arată interesul existent în cultura scrisă rusă pentru creaţia unui popor ortodox de care în despărţeau teritorii imense – pustele controlate de tătari şi teritoriile şleahticilor polonezi.
Acribia şi credinţa autorilor de cronici este foarte bine surprinsă de E. Russev în următoarea sa constatare - ,,Bogăţia detaliilor şi pe alocuri amploarea descrierilor cronicăreşti mai este urmată şi de precisa datare a evenimentelor, care, în multe cazuri sînt cosnemnate nu numai cu indicarea anului, lunii, zilei săptmînii, dar uneori şi cu specificarea sărbătorilor respective şi a timpului (dimineaţa, amiaza, seara, noaptea), cînd se consumă faptul istoric dat”.