Generatia Zdrobita

Toamna…

Am ieşit din troleibuz… şi am simţit aerul. Da, l-am simţit. Nu era ca în zilele anterioare. Şi aceasta deja o ştiam înainte de a fi raţionalizat că uite, parcă e altfel.
Aerul… Înţepa? Nu. Atingea? Nu. Cum poţi să zici că atingea dacă îl simţeai uniform din toate părţile. Cuprindea poate? Da. Aerul cuprindea uşor rece, provocînd un fior interior. Un fior în care veneau ca aducere aminte şi zilele cînd în primele dimineţi tomnatice uşor aburite de ceaţă te grăbeai la şcoală; seri în care poate îţi ajutai buneii scoţînd o căldare de apă rece, simţind-o şi mai rece datorită răcorii serii; şi poate, pentru cei care au avut fericirea aceasta, un rece şi scurt, un mistic şi tainic, un visat şi niciodată mai apoi regăsit, sărut. Poate doar visat de călătoarea imaginaţie adolescentină.
Şi, cu cîteva zile mai devreme erau cocostîrcii departe pe cer. Dar nu aici, ci în Ardeal. Acolo unde lumea e mai aproape de ecuator. Un ecuator civilizaţional care omoară visarea.
Şi totuşi aerul era aşa cum l-au simţit şi buneii. Şi mulţi alţii cînd visau adolescentin, tot l-au cuprins.

Ce mai contează civilizaţie, maşini, troleibuze etc. Sunt primele zile de toamnă şi e rece. Natura începe marea schimbare. Şi chiar dacă apoi o să fie mai cald, o să ruginească frunzele, o să danseze valsuri tragice, o să ne apuce melancolia şi iubirile din liceu… azi se anunţă ziua în care va cădea zăpada. Şi totul va fi alb. Dacă ne vom ruga.
Am ieşit din troleibuz… aceeaşi stradă, aceeaşi staţie, aceleaşi bătrînele vindeau flori, roşii, etc. Dar natura nu mai e aceeaşi. Acum ea îi cuprinde pe toţi rece. Un rece care-ţi dă fiori… te cuprinde.