Generatia Zdrobita

Ieri/Visam…/Ramas

May 26, 2007 on 5:59 pm | In literatura |

Ieri

Ieri copacii goi erau
Dar pentru mine înfloriţi,
Căci printre ei te zăream
Cu al primăverii zîmbet pe buze.

Drumul alb cobora la vale
Şi eu spre izvor mă duceam,
Cum se duceau şi peruanii
Cînd zeităţile şi le venerau.

Încet suiam spre pădurea fermecată,
Nici un vînt nu m-ar fi clintit,
Eram în simţiri tare ca piatra
De tine mă apropiam în gînd.

Azi copacii plini de frunză
Fremătau ale primăverii adieri,
Dar goi îi vedeam
Căci nu-i mai aureolai.

Te-am scăpat prin mîini
Ca o pasăre ce vrea liberate,
Mai uşoară decît o pană
Te-ai pierdut în ceaţa dimineţii poate.

Ca nişte note muzicale în suflet
Iarăşi tresaltă primii fiori,
Simt în zarea depărtată fata nopţii,
Dar nu văd muguri, văd doar flori!

Rămas…

Părea că abia începuse,
Copacii trişti şi dezgoliţi erau,
N-am ştiut cum timpul trecuse
Şi m-am trezit printre frunze ce fîlfîiau.

E verde, e culoarea vieţii
Dar privirea-mi după primii muguri tînjeşte,
Cînd în răcoarea dimineţii
Viitorul în roz mirosul dulce ţi-l vopseşte.

Nu mai e cerul cenuşiu
De-atîta ploaie ce desface
Atomul mort, atomul viu,
Şi pasărea sub streşini nu mai tace.

Dar stau în pustiitate la o răscruce
Şi-o uit încet, încet de tot,
Nu ştiu ce soarta-n cale mi-aduce,
Ceea ce vreau de-acu a fost.
Ce am ştiut m-a părăsit
Şi am rămas de gînduri răvăşit.

Visam

Visam că lunecam printre ruine
Aparţinînd unui medieval castel,
Martorul atîtor zbuciumate destine,
Atîotr zbateri fără ţel.

Se oprise orice mişcare din mine,
Doar inima ca un clopot bătea,
Parcă fugise din poveştile cu zîne
Fata care din turn cerul privea.

Cît aş fi dat atunci,
Cînd întunericul tăcut şi solemn
Păzea somnul florilor din lunci,
Să-mi fi făcut ea un semn.

O privire parcă ‘ntîmplătoare,
Un gest ce stele ar fi aprins,
O lacrimă de patimi dătătoare
Un zîmbet ca fierul călit de ‘ncins!

Pletele-i desfăcute-n vînt şi luna timpurie
M-au făcut să cînt, să strig,
Să mă întreb a ce petale de la ea adie,
Să nu mai simt al nopţii frig.

Vroiam să unim a noastre mîni,
Să urcăm a cerului schele,
Cei mai însinguraţi să fim
Dînd pe un negru lac din vele.

Visam că lunecam printre ruine
Dar într-o clipă m-am trezit
Şi-a dispărut castelul din mine,
S-a spulberat al iubirii mit!

Autor - Nichita. Scrise la sfirsitul clasei a XII-a, sfirsit april-inceput mai 2000