Exilaţi în umilinţă… un roman. Al unei generaţii? Al unei amintiri? Rezultat al retragerii din activitatea scenică şi a posibilităţii de a medita în pace în eminescianul Iaşi?
Off… şi cîţi au lovit în ei. Cîţi au lovit? Au lovit în Loteanu în 1996, iar acum prin uitare. Au lovit în Apostol în 1998, dar el i-a iertat. Au lovit şi au lovit. Au profitat de plecările la Domnul a lui Pavel Bechet şi a lui Nicolae Sulac. Acum au mai fost două plecări, din care una a fost cea mai mare… ŞI iată că a mai rămas doar un singur titan.
Ştiţi cine? La sigur că da. În ultima vreme e mai retras ca niciodată, şi… poate scrie. Poate scrie continuarea cărţii lui Victor Ciutac. E autorul versurilor:
Omule, de ce-ai tăcut, cînd pe suflet ţi-au călcat?
Multe, de ce ai strîns mîna care te-a lovit?…
Omule, de ce ţi-ai pus numele sub lege grea
Şi-ai trimis la moarte omul care vină nu purta?
De fapt, aceştia au fost titani. Titani pe care mai multe grupuri au vrut să îi doboare din timpul vieţii, dar nu au reuşit. Despre demitizatori nu vom vorbi aici. Despre ei nu se vorbeşte. Ei vor rămîne anonimi.
Dar mai e o faţă a realităţii:
,,Am greşit, şi ne-am luat răsplata” (Sf. Nicolae Velimirovici).
,,Cum îşi sunt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa”,
,,Suferim pentru că gîndurile şi dorinţele noastre sînt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nu are pocăinţă. NU au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi”! (Cuviosul Tadei de la Vitovniţa).
Ar trebui să ne smerim, şi să ne gîndim mai des la cele sfinte, după cum se cîntă atît de frumos în cîntecele lui Ion şi Doina pe versurile lui Grigore Vieru. ,,Sfîntă ni-i casa, ce naşte fecior şi fecioară…”
ŞI care e legătura cu Victor Ciutac?
V. Ciutac e primul prozator moldovean de după 1945 la care vedem că personajele au sentiment religios. Mai mult decît la Cehov poate. Căci aşa era satul moldovean, plin de credinţă…
,,O aşa slujbă demult nu văzuseră Codrenii. Şi mic, şi mare, bătrîn şi tînăr, copii mărişori şi de ţîţă – toţi erau la biserică, iar cei ce nu încăpuseră stăteau la uşă, în pridvor în jurul ei. Atîtea lumînări numai la Paşte se aprind. Nimeni nu şuşotea, nimeni nu obosea, chiar şi copiii mici se ţineau de poalele mamelor şi tăceau, speriaţi şi ei de cele petrecute noaptea ori poate de acea putere tainică ce domnea în biserică” (Exilaţi în umilinţă, p. 28).
E bine ca simplii cititori să se aplece asupra acestei cărţi. Deşi ea a apărut încă în 2006, iar în librării de vreo jumătate de an cel puţin, nu s-a prea vorbit de ea. Deşi cu întîrziere, noi trebuie să vorbim de ea acum.
Dacă cineva din vizitatori blogului a citit cartea şi vrea să lase vreo părere despre această epopee a satului moldovean începînd din interbelic şi pînă după anul 1956, o poate face aici.
Să nu-i lăsăm să ne plece din gînd!