Generatia Zdrobita

Literatura moldovenească veche - Istoriografia rusă ţaristă

September 28, 2007 on 12:56 pm | In istorie medie |

O primă parte distinctă a istoriografiei ruse care s-a ocupat de vechea cultură românească, a fost istoriografia rusă ţaristă (1880-1918), care a fost interesată de cartea manuscrisă care a circulat în secolul al XV-lea prin şi pe teritoriul Moldovei. Au încercat să încadreze această circulaţie şi activitate culturală într-un context mai larg al culturii bizantino-ortodoxe târzii şi apoi a celei ortodoxe postbizantine, cu precădere în lumea pravoslavnică slavă.
Istoricii ruşi, referindu-se la cele două culturi surori, moldovenească şi valahă, au consacrat termenul de moldovalahă (cultură).
Înainte de a ne ocupa de istoricii ruşi proriu-zişi, trebuie să îl menţionăm pe călugărul Andronic Popovici. Acesta a fugit de la mănăstirea Neamţ din România în timpul domniei lui A.I. Cuza. La mănăstirea nou-fondată (Noul-Neamţ), în satul Chiţcani din gubernia Basarabiei, el a activat ca bibliotecar. Acolo a copiat circa 48 de manuscrise (în jur de 5000 de foi) vechi. În plus a numerotat foile tuturor manuscriselor din bibliotecă şi a făcut însemnări pe ele. A mai făcut o a doua inventariere a acestora în anul 1887. De lucrările lui se vor fi ghidat A. Iaţimirschii, iar mai târziu Valentina Pelin.
Primul istoric rus la care ne vom opri e Polihronie A. Sîrcu (1855-1905), născut în apropierea Chişinăului, absolvent al Universităţii din Peterburg. Printre lucrări importante pentru cultura noastră veche, menţionăm ca prima, în ordine cronologică – Rămăşiţele literaturii slave în Moldavia, în Revista Ministerului Învăţământului poporal (Peterburg), 1882, pp. 301-305, recenzie la un jurnal al lui Ioan Bianu. Deşi mai tîrziu aprecierile lui sunt consacrate, şi nu par interesante, atunci erau emise pentru prima dată, astfel că ne vom opri mai detaliat asupra lor. Nu am găsit aprecieri mai vechi, la istoricii ruşi, despre literatura moldovenească veche. Prima e că ,,…în secolele XV-XVI literatura slavă din Moldova chiar a înflorit, datorită fluxului de noi puteri literare din ţările slave de peste Dunăre după cucerirea ultimelor de către turci.
A devenit un punct al legăturilor slave şi chiar greceşti între Atos şi alte ţări pravoslavnice.
Dar nu doar atât, românii aflându-se la frontiera a două lumi culturale: greco-slavă şi romano-germană, cu care s-au aflat permanent în schimburi şi legături directe şi nemijlocite, cu ultimii şi prin Polonia… împacă aceste influenţe pe solul pravoslavnic şi în acest fel le transmiteau fraţilor lor de credinţă”.
Mai constată, în baza însemnărilor lui I. Bianu că multe din cărţile vechi de la Neamţu au fost distruse în urma secularizării lui A. I. Cuza şi a incendiului din 1861.
În final face următoarea apreciere - ,,sincer doresc ca la români să se găsească oameni, suficient de pregătiţi şi capabili să se dedice unor astfel de cercetări… de dorit să se atragă atenţie la antichităţile româneşti, care vor da rezultate nu mai puţin fertile şi pentru explicarea istoriei şi literaturii slavonismului, şi-n special a celui sud-estic”. Astfel Sîrcu vede o strânsă legătură între literaturile sârbă şi bulgară pe de o parte, şi cea moldovenească pe de cealaltă.
O lucrare mai amplă e O nouă privire asupra vieţii şi activităţii lui Grigorie Ţamblac, (Sankt-Peterburg), 1884, 47 p. Aceasta a fost de fapt o recenzie largă la lucrarea Episcopului Melchisedec despre G. Ţamblac. Nu are diferenţe esenţiale în abordarea problemei, faţă de punctul de vedere exprimat de autorul român. Important e că aducea la cunoştinţa savanţilor din Rusia prima contribuţie din istoriografia românească legată de G. Ţamblac.
Contemporan cu primul a fost A. I. Sobolevschii (1856-1929). Printre scrieri mai importante ale acestuia menţionăm – Vieţile sfinţilor după listele vechi ruseşti, 1903, 68 p.; Cronologia monumentelor vechi slavo-religioase, 1906, 19 p.; Românii printre popoarele slave, discurs ţinut la Universitatea din Peterburg la 29 decembrie 1916.
Lucrarea care pe departe pare interesantă pentru istoria românească e – Influenţa slavă de sud asupra scrisului rusesc în sec. XIV-XV, 1894, 30 p. Constată că manuscrisele ruseşti de la jumătatea secolului XIV sunt scrise majoritatea cu semiuncială mare, iar cele de peste o sută de ani cu semiuncială mică. Litera e mic este înlocuit cu e mare; у după vocale era fără o, iar aici e permanent оу, ijiţa e o literă distinctă. Litera ы era ca ъ, iar după 1350 devine ь. Θ aproape că lipseşte şi e scris ca O. Literele в, ж, з, к, т, ч, ъ, њ se deosebesc în cadrul celor două semiunciale. De exemplu în loc de sunetul t se pronunţă d astfel Antonii a devenit Andonii.
Fundamental e că manuscrisele din sec. al XV-lea evită multe rusisme, dar au bulgarisme vechi şi târzii. Printre lucrările ce le compară Sobolevschii, sunt – Evanghelii, Apostoli, Psaltiri, Minei; Cuvintele lui Grigore Teologul, Scara, Pandectile lui Nikon Muntenegreanul, Întrebările şi răspunsurile lui pseudo-Atanasie către cneazul Antioh, Viaţa lui Antonie cel Mare, Patericul Sinait, Cuvântul lui Metodie din Patar şi multe altele. În secolul al XV-lea apar manuscrise traduse exclusiv din limba greacă, printre acestea numărându-se: Sf. Vasile cel Mare, Isak Sirul, avva Dorotei, Grigore Sinaitul, Simeon cel Nou Teologul şi alte scrieri, cele polemice contra latinilor ale isihaştilor Grigore Palama, Nil Kabasila, Gherman (Patriarhul Constantinopolului), Evanghelia tălmăcită a lui Teofilact Bulgarul şi multe altele.
,,Dacă vom contrapune manuscrisele noastre de la jumătatea sec. XV cu cele sud-slave din sec. XIV-XV, vom observa asemănări impresionante între ele”. Acestea fiind vizibile ,,până la cele mai mici detalii”. Ortografia, ornamentele, conţinutul textelor – toate indică o puternică influenţa bulgară.
Această influenţă se datorează întăririi relaţiilor dintre Rusia pe de o parte şi Constantinopolul şi Muntele Atos pe de cealaltă parte (printre altele a crescut şi numărul pelerinilor ruşi). În 1383 a apărut o comunitate de monahi ruşi la Constantinopol, păstoriţi de Cuviosul Afanasie Vâsoţchii. Atunci şi începe contactul puternic cu sud-slavii, nu doar cu bulgarii. Pe de altă parte apar şi înalte feţe bisericeşti bulgare în Rusia – Mitropolitul Ciprian, care a transcris şi tradus cărţi. Un altul e o rudă de-a lui – G. Ţamblac, semibulgar, semisârb, care a locuit anterior pe Muntele Atos, în Serbia şi în Moldova. Al treilea a fost ,,ieromonahul Sf. Munte” Pahomie Logofetul, sârb semibulgarizat care a activat în nord-estul Rusiei. Aceştia ,,au contribuit mult la înlocuirea cărţilor traduse cu inexactităţi cu cele sud-slave”.
Cucerirea Constantinopolului la 1453, a redus aproape cu totul, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, relaţiile ruşilor cu slavii de sud. Însă influenţa de aproape un veac a fost suficientă pentru a dubla numărul manuscriselor ruse în circulaţie şi pentru a deschide o epocă culturală nouă.
În anexele lucrării, Sobolevschii enumeră 23 de scrieri ascetice, patru vieţi, 12 alte lucrări; iar dintre cele ruse copiate direct la Constantinopol şase lucrări. În încheiere sunt menţionaţi cinci monahi ruşi care au avut activitate culturală la Muntele Atos.
Deşi Sobolevchii nu se opreşte în special asupra Moldovei, de fapt nici asupra Serbiei sau Bulgariei, e clar că percepe tot acest spaţiu ca unul cultural unic. Iar dacă influenţa bulgară a fost atât de puternică în Rusia, atunci nu poate să fi fost mai slabă în Valahia şi Moldova.
O altă lucrare ce ne-a părut interesantă, a devenit publică abia în anul 1980! E lucrarea care conţine cursurile predate cândva de Sobolevschii la Universitate. Istoria limbii literare ruse (Leningrad, 1980, 196 p.) din care pentru noi prezintă interese capitolul 10. Rusia de Sud în secolele XII-XV. Reţinem următoarele date şi concluzii – a) Kievul a trecut printr-o perioadă foarte grea de la sfârşitul sec. XIV, când e în ruine până în sec. XVII. În această perioadă se cunoaşte o singură carte semnată la Kiev – din 1514. b) În Halici - ,,transcrierea cărţilor aproape că a încetat şi cu greu putem indica 5 cărţi sud-slave referitoare la secolul al XV-lea. O Evanghelie - 1411, o Psaltire explicată, Învăţăturile lui Efrem Sirin – 1492, un Apostol şi un Sbornic. ,,Evanghelia (haliciană – n.n.) de la 1411 asemenea Evangheliei kievene de la 1411, e o copie după un original târziu bulgar sau moldovenesc”. În continuare Sobolevschii subliniază - ,,Bulgarismele manuscriselor denumite arată că, tot aşa cum şi în Rusia de vest de secol XV se foloseau cărţi aduse şi din Novgorod, tot aşa şi-n Rusia de Sud erau în circulaţie manuscrise bulgăreşti aduse, sau mai degrabă moldoveneşti” (sublinierea ne aparţine).
V. N. Şcepkin (1863-1920) e autorul unui curs de ,,Paleografie rusă” pe care l-a predat la Universitatea din Moscova începând cu anul 1918. A apărut publicat în anul 1967. E un studiu specializat în care apar şi referiri la manuscrisele moldoveneşti. Dintre acestea am reţinut următoarea: ,,Din secolul al XV-lea apare ligatura românească; ea e bazată pe ligatura sud-slavă şi implică diferite maniere ale stilului natural; în special e răspândită maniera literelor înalte cu vârfurile şi josurile micşorate, care destul de rar stau între liniile rândurilor”.
Un important istoric rus, care s-a afirmat şi prin numeroasele recenzii ce le-a făcut, e V. N. Peretz (1870-1935). Printre acestea sunt cele III serii întitulate Noi lucrări de studierea izvoarelor literaturii ruse vechi şi paleografiei. Vedere critico-bibliografică (între anii 1905-1915).
Din recenzia de la 1905 reţinem un singur fragment, dar care arată existenţa unei dezbateri asupra unui manuscris moldovenesc în istoriografia rusă: ,,Se cunoaşte, de exemplu, că manuscrisele bulgare, şi îndeosebi cele moldoveneşti – păstrează nespus de mult timp trăsăturile arhaice ale scrisului, că e uşor să încurci identificarea şi datarea manuscrisului, mai ales dacă e scris pe pergament.
Ţinem minte cazul când, un manuscris de acest fel (de scriere moldovenească pe pergament) – a fost datat diferit, dar desigur apropiat – în patru feluri: în sec. XIV, sec. XV, sec. XVI şi la începutul sec. XVII. Atât de greu se supun identificării datele apropiate ale manuscriselor sud-slave, de scriere moldovenească;…”
La începutul lucrării din anul 1915 scria - ,,Scopul acestor reliefări a fost – să concentreze după posibilitate, toate datele despre ştirile apărute în tipar despre unele sau altele, manuscrise slavo-ruse, importante pentru istoricul literaturii ruse vechi şi pentru paleograf într-una sau în altă privinţă”. Dintre cărţile recenzate o amintim pe cea a lui N. Nikolschi – Tezaurul manuscris al bibliotecilor ruse vechi (sec. XI-XVII).
Intră în dezbaterea despre cât de relevant e ce ni s-a păstrat şi subscrie la opinia lui Sobolevschii - ,,Totul ce a fost fundamental s-a păstrat”. O altă opinie importantă reţinută, de data aceasta la nivel metodologic, e cea a lui Nikolschii – necesitatea studierii bibliografice şi istorico-bisericeşti a monumentelor scrierii ruse vechi în legătură cu cercetarea istoriei şi conţinutului bibliotecilor ruse vechi; până la primirea concluziilor unui astfel de studiu, e imposibil să cunoaştem literatura rusă veche. Idee perfect valabilă şi pentru literatura veche românească.
Din notele lui Peretz am mai reţinut că în anul 1913, Muzeele Imperial şi Rumeanţev au primit 12 Minee de început de secol XVI, care au fost scrise pentru mănăstirea Bisericani din Moldova. Tot acolo – Cartea Împăraţilor (scriere moldovenească de XVI), Triod Ţvetnoi de scriere moldovenească, şi: un Tetraevangheliar (moldovenesc) tot de XVI, plus o Psaltire tălmăcită (scriere moldovenească de XVI).
Cel mai important istoric rus din epocă, care şi-a dedicat o parte mare din lucrări culturii scrise vechi româneşti, e Alexandru I. Iaţimirschii (1873-1925). Prima opţiune serioasă în aprofundarea studiilor a fost cartea ,,Grigorii Ţamblac. Studiu al vieţii, al activităţii administrative şi cărturăreşti”, 1904, 480 p. Din aceasta desprindem următoarea biografie a lui Ţamblac - s-a născut în 1364 la Tîrnova. După 1395 activează la Constantinopol. Peste şase ani a fost trimis în ambasada din partea Patriarhului Ecumenic – Matei – în Moldova. În august 1401 trecând prin Belgorod-Akkerman a aflat istoria martiriului lui Ioan cel Nou. La 17 decembrie 1401 a ţinut Cuvântul de laudă celor trei adolescenţi şi lui Daniil; în 20 decembrie despre Tainele Dumnezeieşti. În februarie 1402 a urmat un Cuvânt despre adormiţi; în martie-aprilie despre viaţa adolescenţilor şi părinţilor care i-au iluminat în acest post. La 24 iunie a zis Cuvântul la Naşterea lui Ioan Botezătorul, iar la 29 iunie Cuvântul de laudă lui Petru şi Pavel. În vara lui 1402 a compus ,,Mucenicia” lui Ioan cel Nou. Între 1403 şi 1406 a fost igumen la mănăstirea Neamţ, unde a mai compus nouă Cuvinte – dintre care unul despre post şi lacrimi.
Nu ne oprim asupra avatarurilor sale până a devenit Mitropolit rus şi problemele iscate după aceasta cu moscoviţii. Ideea pe care o introduce aici Iaţimirschii şi pe care au dezavuat-o majoritatea ulterior, e că Ţamblac nu a murit în 1420, ci s-a călugărit la mănăstirea Neamţ. Astfel e identic cu Gavriil Uricul care a avut o activitate laborioasă în ce priveşte manuscrisele.
Lucrarea fundamentală, la care oricine şi oricând trebuie să se raporteze, dincolo de unele inexactităţi inerente, e cea din anul 1905 – Manuscrisele slave şi ruse ale bibliotecilor româneşti,1 Sankt-Peterburg, 1905, 965 p. şi 42 fotografii. Descrie fondurile de carte de la Muzeul de Antichităţi (Bucureşti), de la Biblioteca Academiei Române, de la mănăstirea Neamţului şi de la alte biblioteci mai mici. Fiecărui manuscris îi sunt date: numărul de pagini, redacţia scrierii, numărul de rânduri pe pagină, tipul copertei (dacă exisă), filigranul dacă există, cerneala folosită, prezenţa miniaturilor şi multe altele care ne sunt extrem de utile astăzi. Manuscrisele care îi par mai interesante, le detaliază în descrieri şi de 10 pagini. În cazul Vieţilor de Sfinţi e interesat să arate apartenenţa lor la un sinaxar anume: sud-slav, sud-rus sau rusesc. Lucrarea e importantă şi prin descrierea celor câteva de zeci de manuscrise care ulterior au dispărut.
În istoriografia românească o lucrare de aceleaşi proporţii a încercat să scrie P. P. Panaitescu. Primul volum (dar fără indice) a apărut încă în timpul vieţii acestuia, al doilea însă abia în anul 2003. Cu toate criticile care i s-au adus, dintre care multe nejustificate, lucrarea din 1905 a lui A. Iaţimirschii rămâne actuală şi mai valabilă din punct de vedere ştiinţific decât multe alte lucrări care s-au scris ulterior.
În anul 1906 şi-a susţinut cercetările cu o altă lucrare - ,,Din istoria predicii slave în Moldavia. Lucrările necunoscute ale lui G. Ţamblac”, Sankt Peterburg, 1906. În introducere autorul trecea în revistă pe toţi cei care s-au ocupat de viaţa şi/sau scrierile lui G. Ţamblac: Arhiepiscopul Filaret, PS Macarie (Ep. De Tambov), Prof. S. P. Şevârev; ,,istoricii români au făcut în acest domeniu şi mai puţin”: Ep. Melchisedec, G. Tocilescu; în Rusia au mai studiat - P. Sârcu şi A. Sabbatovchii.
Printre chestiunile care le consideră de relevanţă e următoarea: ,,Mult mai importantă e problema legată de izvoarele literare la Ţamblac”. A urmat pe Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Epifanie, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin şi pe alţii. ,,Acest adevăr trece prin toţi secolii vieţii noastre religioase vechi şi noi şi leagă toate cuvintele propovăduitorilor noştri cu o legătură într-un întreg semeţ şi logic. De aici doar se poate de explicat cum Filaret şi Inokentie se întâlnesc în gândire cu Grigore şi Fotie, cu Kirill şi Ilarion. Pentru adevărul veşnic nu e deosebire între secolii XIV şi XV: se schimbă formele exprimării lui, el însă persistă unic”.
Menţionează că istoricii K. Radcenko şi E Kalujniaţchii văd la Ţamblac legături cu Grigore Teologul; Hr. Loparev vede influenţa Patriarhilor constantinopolitani de secol XIV – Calist şi Filotei, şi nu a lui Grigorie de Nazianz. Aceşti doi patriarhi au restabilit construcţia retorică a operelor hagiografice a lui Nazianz.
Discutând despre izvoarele lucrărilor lui Ţamblac, Iaţimirschii revine în final la un fragment din acesta, din care reiese foarte clar care sunt autorii ce i-au plăcut şi l-au inspirat: ,,Vasile a explicat înălţimea înţelepciunii şi natura tuturor lucrurilor… Grigorie cu focul Cuvântului lui Dumnezeu suflând, limbile rătăcite ale ereticilor au căzut. Iară buzele lui Ioan au dat drumul la râuri de miere care au ars păcatele ce adăpau inima”.
Printre lucrările lui Ţamblac pe care le anexează la sfârşit, sunt ,,Viaţa lui Ioan cel Nou de Belgrad”, ,,Cuvânt de primire a blagoslovirii de către pământul Moldovalah”; ,,Circulara Patriarhilor Răsăriteni contra Unirii Florentine” şi altele.
Un ultim studiu important de până la primul război mondial, e cel al lui E. Kalujneaţkii, Sbornicele nr. 20 şi 106 de la mănăstirea nemţeană, 1907. A fost primul şi ultimul caz în toată istoriografia problemei care ne interesează, când un istoric laic a luat şi a analizat minuţios pe 100 de pagini două manuscrise, în cazul dat Sbornice.

Victoria paramilitarilor bolşevici în toamna anului 1917 a schimbat mult direcţiile de cercetare ale istoriografiei ruse (devenită sovietică). În mare parte studiile legate de manuscrisele slave medievale şi de circulaţia acestora au fost reluate după 1945. La un apogeu în acest sens s-a ajuns în ultimii ani de existenţă ai URSS.

Istoriografia rusă sovietică
Am împărţit istoriografia rusă sovietică în trei – cea care a publicat cataloage a manuscriselor vechi, cea care a purtat discuţii în jurul paternităţii lui Grigore Ţamblac asupra unora din lucrările sale şi alte studii.
E. Koniuhova a publicat în anul 1964 catalogul Manuscrisele slavo-ruse de sec. XIII-XVII în Biblioteca Ştiinţifică ,,A. M. Gorki” a Universităţii de Stat din Moscova. Printre manuscrisele descrise, de altfel destul de sumar, se află şi două moldoveneşti: un fragment de Evanghelie de la începutul secolului al XV-lea şi o Psaltire fără început şi sfârşit tot de XV.
Un alt catalog aparţine Eugeniei Granstrem, care a descris mai multe manuscrise moldoveneşti scrise pe pergament - o Psaltire de la 1470, o alta de secol XV, un Triod de XV şi un Slujebnik de XV-XVI.

Discuţiile despre Grigore Ţamblac
Printre cei care dau amploare discuţiei despre Grigore Ţamblac în perioada postbelică, e istoricul I. Snegarov (bulgar) cu următoarea contribuţie în câmpul istoriografiei ruse - Legat de istoria legăturilor culturale dintre Bulgaria şi Rusia la sfârşitul secolului XIV-începutul secolului XV. După ce s-a oprit asupra vieţii şi activităţii Mitropolitului moscovit Ciprian, a trecut la nepotul acestuia – Grigore Ţamblac (născut cca. 1365). A apreciat că numele Ţamblac nu înseamnă semivalah şi ,,Desigur, numele ,,Ţamblac” nu sună slavoneşte, dar nici nu indică provenienţa valahă, şi cu atât mai puţin cea albaneză”.
Ţamblac a fost igumenul mănăstirii Decianski unde a scris ,,Viaţa lui Ştefan Decianski” (a domnit între 1321-1334) şi posibil povestirea despre mutarea moaştelor Sf. Parascheva Epivata, din Vidin în Belgrad. ,,Posibil, e identic cu ieromonahul Grigorie, apocrisiariul Patriarhiei constantinopolitane în Moldova la 1401…”. A devenit prezviter al marii biserici Moldovlahe, iar apoi igumenul mănăstirii Pantocratorului. ,,Probabil, atunci Grigore a scris şi Viaţa mucenicului belgrădean Ioan cel Nou”?
Dintre ideile lui Snegarov importantă e şi cea că G. Ţamblac e cel care a răspândit în Rusia cultul lui Dimitrie din Thessalonic, înalt cinstit în Bulgaria, şi cultul patriarhului de Tîrnova – Eftimie. În aceste sens, credem că ar fi interesant de văzut dacă vieţile sfinţilor, scrise şi transcrise în Moldova şi Muntenia, conţin vieţile acestor doi Sfinţi.
Discuţia despre Ţamblac trece de la o notă neutră la Snegarov, la una puternic polemică la Iurie Begunov. Acesta a recenzat lucrarea istoricilor bulgari – P. Rusev, A. Davidov, Grigore Ţamblac în România şi literatura românească veche. Printre momentele pe care le scoate în evidenţă, sunt următoarele - ,,În literatura sârbă îi aparţine (lui Ţamblac – n.n.) ,,Viaţa lui Ştefan Uroş al III-lea Deceanski” şi Povestirea despre aducerea moaştelor Sf. Parascheva din Târnova, la Vidin, în Serbia, în literatura rusă - ,,Cuvânt de laudă la mormântul Mitropolitului moscovit Ciprian”, unchiul lui (Ţamblac), în cea română - ,,Viaţa lui Ioan de la Suceava”, în cea bulgară - ,,Cuvânt de laudă Patriarhului Eftimie de Târnova” şi multe altele”. Adaugă că opera lui Ţamblac nu a fost studiată complet din punct de vedere textologic.
Îl citează pe P. Rusev care considera că în anii 1401-1406, Grigore Ţamblac a fost în Moldova, ceea ce exclude posibilitatea aflării lui în Serbia între anii 1402-1403, astfel că nu el a fost autorul ,,Muceniciei lui Ioan cel Nou”.
Autorii bulgari au redat textul Muceniciei după manuscrisul 164 al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. Begunov îi critică pentru faptul că nu au făcut o nouă analiză textologică. E posibil ca varianta copiată de Gavriil Uricul să nu fi fost întrutotul identică cu cea iniţială. Ar fi fost ,,folositoare studierea tuturor listelor şi analiza diferitor variante”.
În concluzie, Begunov aprecia - ,,Ar fi interesant de urmărit toate circumstanţele răspîndirii lucrărilor lui Ţamblac în componenţa sbornicelor slavo-ruse, de stabilit locurile copierii lor, numele scribilor şi protectorilor lor, adică de cercetat până la urmă toată tradiţia literară a lui Ţamblac în ţările slave”.
E. Naumov a răspuns la recenzia lui Begunov cu o contrarecenzie, apărută în acelaşi an, dar în numărul cinci al aceleaşi reviste de slavistică. L-a adus în discuţie pe V. S. Kiselkov, un alt istoric bulgar, cu o lucrare din 1956, care considera că ,,Viaţa lui Ioan cel Nou” nu aparţine lui G. Ţamblac. Susţine că între 1402-1403 Ţamblac era în Serbia şi îl amendează pe Kiselkov (recenzat de Begunov) că nu a adus contraargumente privind argumentaţia lui Kiselkov legat de aflarea lui Ţamblac între acei ani pe teritoriul Serbiei, lucru susţinut şi de istoricii sârbi G. Radoicič, P. Popovic, D. Pavlovič.
Răspunsul lui Begunov a venit abia peste zece ani de zile cu un studiu în baza unui manuscris de Grigore Ţamblac găsit în colecţiile ,,N. P. Lihacev”. El a combătut teoria pe care a denumit-o Kiselkov-Năsturel – care susţine apariţia Muceniciei lui Ioan cel Nou de la Suceava după 1432 - datorită unei inscripţii de la pagina 493 a manuscrisului care conţine numele lui Ţamblac. Ulterior Ş. Gorovei a considerat că nu poate considera veridică inscripţia de la pagina 493 până nu va fi văzut şi el manuscrisul.
Begunov a mai dedicat un studiu lui Grigore Ţamblac şi lui Efrosin, stareţul mănăstirii Beloozerc din nordul Rusiei. În biblioteca acestei mănăstirii s-a găsit un ,,Cuvînt” al lui Ţamblak într-o variantă datând de la sfârşitul secolului al XV-lea. Despre acesta, Begunov a notat, ,,Cuvântul la sărbătoarea Floriilor” ,,e îndreptat contra iudeilor şi în apărarea predaniilor evanghelice, în acelaşi timp aparţine epidicticii, deoarece e dedicată proslăvii lui Hristos”.

Un studiu general, dedicat raporturilor dintre cultura slavă de sud şi bibliotecile ruseşti e cel a lui A. A. Turilov. Acesta a subliniat că ruşii au primit de la slavii de sud ,,Viaţa lui Chiril şi Metodiu”, compusă de Climent al Ohridei, splendidele cuvântări ale lui Ioan Exarhul, scrierile antieretice ale lui Cozma Prezviterul. De asemenea vorbeşte de ,,revoluţia” autentică din scrisul rus în secolele XIV-XVI. Aici ar fi interesant de urmărit ce loc au ocupat în transmiterea acestor lucrări şi a ,,revoluţiei” culturale ruse, Valahia şi Moldova.
O ultimă lucrare prin care istoriografia rusă şi-a adus prinosul la studiul culturii moldoveneşti de la începutul secolului al XV-lea aparţine lui A. D. Pascal. A depus o muncă vastă pentru a ajunge la Concluziile şi problemele studierii manuscriselor lui Gavriil Uricul, ca izvor timpuriu pentru istoria cărturăriei slavo-moldave de secol XV. Autorul a valorizat toate studiile cu referire la Gavriil Uricul, apărute în limbile română, rusă, bulgară , ucraineană şi engleză. În final a dat o listă cu 23 de manuscrise care aparţin sigur lui G. Uricul. Printre chestiunile ce le consideră ca fiind încă nelămurite sunt – dacă a falsificat sau nu Iaţimirschii unele manuscrise, a existat un Sbornik din anul 1450? Şi care sunt dimensiunile volumului şi caracterul activităţii de traducere a lui Gavriil.