Generatia Zdrobita

Istoriografia românească

O primă lucrare care ne-a atras atenţia e cea a lui B. P. Haşdeu, Limba slavică la romîni pînă la anul 1400, 1869. Renumitul enciclopedist considera că limba slavă a fost introdusă la români datorită apostolatului Sfinţilor Chiril şi Metodiu. Face o apreciere importantă legată de scrierile vechi la români – că deşi ,,sînt scrise în limba oficială a ţării străine nouă” (adică în slavă), ,,totuşi ele nu încetează prin aceasta a fi parte integrantă a literaturii naţionale, precum cărţile Unguriloru, Poloniloru, ale Germaniloru” scrise în latină.
Haşdeu pleda pentru un studiu complex al scrierilor în slavă. Pe lîngă studiul din punct de vedere literar, ,,se cere o aprofundare filologică a limbei slavo-eclesiastice, în care ele (scrierile – n.n.) sînt emise; căci pre cîtu acesta se resimte de o influenţă a elementului romînesc, tot pre atîta, viceversa, însăşi ea a exercitat mai în urmă o influenţă necontabilă asupra graiului naţional, servind astfel în ambele cazuri, ca o preţioasă fîntînă pentru istoria limbistică critică a naţionalităţii noastre”.
Am insistat asupra acestui fragment din Haşdeu pentru că în decursul celor 150 de ani care au trecut, aşa şi nu s-a făcut un studiu lingvistic minuţios asupra manuscriselor moldovalahe din secolul al XV-lea.
Printre pionerii studierii manuscriselor slavo-române, se află Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Fiind Episcop al Romanului a scris Vieţa şi scrierile lui Grigore Ţamblacu, 1884, prima lucrare dedicată completamente teologului G. Ţamblac. Studiul a fost valorificat apoi în istoriografia rusă de P. Sîrcu, iar mai târziu supus unor serioase amendamente de A. Iaţimirschii.
O altă lucrare - Notiţe istorice şi archeologice…, 1885, în care descrie o parte din manuscrisele şi inscripţiile de la 48 de mănăstiri din Moldova, pe care le-a vizitat. Lucrarea aceasta a fost apoi des citată de acelaşi A. Iaţimirschii, deoarece unele manuscrise au dispărut în următorii 15 ani, până la excursia cercetătorului rus prin bibliotecile româneşti.
Printre fondatorii slavisticii româneşti se numără Ioan Bogdan. E primul care a încercat să găsească un termen potrivit pentru a denumi manuscrisele moldo-valahe moştenite din secolul al XV-lea. Unul mai exact decât slavo-române nu putea propune în acel moment. Alte variante care existau erau vlaho-bulgare, moldovalahe şi bulgare. A argumentat că noi ca români nu putem ,,întrebuinţa cuvântul ,,vlah” dat nouă de străini, iar ,,moldovalah” i se părea impropriu, datorită faptului că nu a existat o redacţiune slavonă proprie Moldovei sau Munteniei. Şi în final, acelaşi termen ,,slavo-român” l-a considerat impropriu.
Îşi exprima speranţa că ,,printr-un studiu mai amănunţit al tuturor manuscriptelor noastre vom afla oarecari criterii mai caracteristice pentru o clarificare a lor, deocamdată ne vom mulţumi cu termenul ,,slavo-român” în lipsă de altul mai bun”.
Dintre manuscrisele din Biblioteca Imperială de la Viena, unul singur a fost de XV – ,,Evanghelia de la Ştefan cel Mare”, donată mănăstirii Zografu.
Din lucrarea sa din 1891, ,,Manuscripte slavo-române la Kiev”, reţinem descrierea Octoihului bulgăresc de secol XV, cu notiţe asupra luării Cetăţii Albe şi Chiliei. În text apar şi malorusisme. În acelaşi an I. Bogdan a dat luminii tiparului poate cea mai importantă lucrare a sa - Vechile cronici moldoveneşti pînă la Ureche. E prima scriere în care sunt supuse unei analize critice cele mai vechi cronici moldoveneşti, şi ca urmare a studiilor ce I. Bogdan le-a efectuat la bibliotecile din Kiev. Printre capitolele referitoare la cronistica din secolul al XV-lea, sunt ,,Sbornicul de la Kiev şi publicaţia noastră”, ,,Cronica şi analele putnene”, Cronica moldo-polonă” şi ,,Cronica anonimă”. În ce priveşte o scriere mai târzie, ,,Letopiseţul lui Macarie”, I. Bogdan consacră atunci ideea că această lucrare ar fi doar un intertext la Constantin Manasses. Vom reveni asupra acesteea în capitolul în care vom analiza cronistica.
O ultimă lucrare importantă a lui I. Bogdan, în ce priveşte cronicile, a fost ,,Cronice atingătoare de istoria românilor”, 1895. Chiar în primul capitol a analizat ,,Letopiseţul de la Bistriţa” (1359-1506). Studiile cercetătorului au intrat şi în circuitul istoriografiei ruse datorită valorizării acestora de către A. Iaţimirschii şi mulţi alţi istorici ruşi contemporani.
Dimitrie Dan a dedicat un studiu Evangheliei moldoveneşti de la München. Conform inscripţiei de la ultima pagină, Evanghelia a fost dată în anul 1492 oraşului Hotin, fiind scrisă de diaconul Teodor la Neamţu. În anul 1637 cartea se afla la Pecerscaia Lavra din Kiev. D. Dan a nuanţat detalii precum coperta, iconiţele apostolilor, însemnările.
Elevul lui B.P. Haşdeu, Ioan Bianu, a reuşit până la primul război mondial să fotocopieze la Oxford manuscrisul din 1439, al lui lui Gavriil Uricul. Din cauza războiului, ediţia cu câteva mostre de texte şi ligaturi, dar ce e cel mai important, cu toate miniaturile din Tetraevanghel, a apărut abia în 1922. Semnificativ în cazul acestui manuscris era pe lângă nivelul artistic impecabil, faptul că textul slav, era urmat de text grecesc paralel pe margine.
Cea mai importantă lucrare a lui D. P. Bogdan, Despre manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, 1940, e o completare semnificativă la studiile lui A.I. Iaţimirschii. A făcut împărţirea manuscriselor în patru categorii:
a) manuscrise ce cuprind texte ale Sfintei Scripturi.
b) manuscrise cu texte pentru serviciul divin.
c) manuscrise ce cuprind operele părinţilor şi învăţaţirilor Bisericii Ortodoxe.
d) manuscrise ce cuprind texte de teologie dogmatică şi polemică.
Îl critică puternic pe A. Iaţimirschii pentru ideea acestuia că G. Ţamblac şi G. Uricul ar fi una şi aceeaşi persoană, şi reia argumentele lui K.T. Radcenko şi M. Hruşevschii. În final formulează următoarea concluzia - ,,lucrarea lui Iacimirskij… nu e lucrată metodic şi aceasta în sensul – în primul rînd - că ar fi trebuit să pue la dispoziţia cititorilor numai ceea ce e important, fără ca autorul lucrării să facă studii asupra diferitelor şcoli ortografice, asupra mănăstirilor, personagilor din notele ce însoţesc textele, să colaţioneze diferite texte şi aceasta e tocmai ce nu trebuia de făcut şi a făcut Iacimirskij”.
Alte lucrări de acelaşi autor sunt, Despre daniile romîneşti la Atos, 1941 – se referă şi la câteva manuscrise moldoveneşti de secol XV, donate de Ştefan cel Mare unor mănăstiri atonite, şi Pomelnicul mânăstirei Bistriţa, 1941.
O teză de doctorat cu o preocupare foarte apropiată şi lucrării noastre, a fost susţinută la Bucureşti înainte de al doilea război mondial – Literatura slavă din principatele romîne în veacul al XV-lea, de Ecaterina Şt. Piscupescu. Aceasta a lucrat doar cu fondul de manuscrise de la Biblioteca Academiei din Bucureşti. A împărţit literatura veacului al XV-lea în patru categorii – religioasă (pp. 49-73), populară (pp. 74-116), istorică (pp. 117-122) şi juridică (pp. 123-126). În final a ataşat nouă fotocopii după manuscrise din epocă.
D.P. Bogdan a criticat puternic lucrarea E. Piscupescu, subliniind că aceasta a preluat multe informaţii de la Iaţimirschii, dar fără a le aduce la zi şi fără a consulta lucrările criticilor acestuia. Concluzia lui a fost că lucrarea ei ,,nu suplineşte lipsurile din lucrarea lui Iaţimirschii, privind manuscrisele secolului XV”. În ce măsură criticile lui D.P. Bogdan au fost justificate, vom vedea în capitolul Literatura bisericească slavo-română din secolul al XV-lea, atunci când ne vom opri îndeaproape asupra abordărilor lui A. Iaţimirschii, D.P. Bogdan şi P.P. Panaitescu.
Emil Turdeanu a scris primul studiu complet dedicat manuscriselor din vremea lui Ştefan cel Mare, făcând astfel circumscrierea unui segment din cultura secolului al XV-lea, epocii politice acoperite de domnia voievodului moldovean. Lucrarea a apărut în revista ,,Cercetări Literare”, în anul 1943 şi cuprindea şi 13 planşe. E. Turdeanu a început cu descrierea manuscriselor răzleţe din perioada începutului, doi Apostoli din 1463 şi un Mineu din 1466 şi a încheiat cu manuscrisele de la sfârşitul domniei. Un alt studiu important e cel în limba engleză, din anul 1951, cu titlul de The oldest illuminated Moldavian manuscripts, dedicat manuscrisului moldovenesc aflat la Biblioteca Bodleyană.
Un pas important, pentru istoriografia culturii vechi româneşti, a fost volumul colectiv – ,,Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare”, 1958. Din această lucrare, în cazul nostru ne interesează contribuţia lui Mihai Berza, Miniaturi şi Manuscrise, pp. 359-371. Au fost descrise toate manuscrisele din epoca lui Ştefan cel Mare, care au fost tratate până în acel moment de istoriografiile românească şi rusă, dar şi manuscrisele găsite în timpul căutărilor mai recente în bibliotecile din Rusia. Legat de numărul manuscriselor moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, M. Berza a făcut următoarea apreciere:
,,Nu se poate încerca o evaluare măcar aproximativă a numărului manuscriselor copiate în timpul domniei lui Ştefan. Întâmplările tulburi ale veacurilor ce au urmat în istoria Moldovei, incendiile au distrus sau înstrăinat o bună parte din ele. Lipsa de interes pentru o literatură scrisă într-o limbă care din secolul al XVII-lea înainte se înţelegea tot mai puţin, a făcut să se piardă o altă parte poate şi mai însemnată”.
O primă importantă apreciere s-a făcut şi referitor la stilul moldovenesc - ,,Spre deosebire însă de alte domenii artistice, stilul moldovenesc în miniaturistică este constituit încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prin activitatea călugărului Gavriil. În cea de-a doua jumătate a veacului avem de-a face numai cu o serie mai bogată de realizări de valoare, înlăuntrul aceluiaşi stil o dată fixat”.
La doar un an distanţă, a apărut o altă lucrare fundamentală, semnată de P. P. Panaitescu, ,,Manuscrise slave din Biblioteca Academiei Republicii Populare Române”, 1959. A fost pentru prima dată de la A. Iaţimirschii, când un istoric a încercat să facă un catalog atât de cuprinzător al manuscriselor slave. Şi dacă Iaţimirschii a fost nevoit să treacă prin zeci de biblioteci mănăstireşti din Moldova, P.P. Panaitescu a avut majoritatea fondurilor deja centralizate la Biblioteca Academiei.
El a intrat în mai multe polemici unilaterale cu A. Iaţimirschii, datând numeroase manuscrise pe care acesta le apreciase ca fiind de secol XV, în baza limbii şi prezenţei Sfinţilor, ca fiind de XVI, în baza filigranelor. Lucrarea lui Panaitescu s-a dovedit însă a fi incompletă. Din cauza bolii nu a reuşit să finalizeze volumul II, care ar fi cuprins şi o glossă şi nişte explicaţii necesare. Totuşi, acest al doilea volum a apărut în anul 2003, ca urmarea eforturilor depuse de G. Ştrempel şi G. Mihailă, cu titlul Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române. Din manuscrisele descrise, trei sunt moldoveneşti, scrise în secolul al XV-lea, iar altele trei de sfârşit de XV-început de XVI. În încheiere lucrarea cuprinde un indice cronologic (şi pentru volumul I) şi fotocopii după varii filigrane. Considerăm că ar fi interesantă o contrapunere între catalogul lui A. Iaţimirschii şi cel al lui P.P. Panaitescu.
Un catalog mult mai restrâns ca dimensiuni, e cel cu referire la Transilvania, al lui I. Iufu - Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat. Din totalul de 98 de manuscrise descrise, unul de la Filiala Bibliotecii Academiei Cluj, şapte de la Biblioteca Universitară Cluj, două de la Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Române din Cluj, două de la Episcopia Ortodoxă din Arad, trei de la Biblioteca Mitropolitană Sibiu, în total 15, sunt de secol XV.
Un ultim catalog restrâns e cel al lui Teodor Bojan, Manuscrisele slavone din Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei R.S. Române, 1987. Dintre manuscrisele studiate, patru le consideră de XV – două Liturghiere (dintre care unul scris de ieromonahul Ghervasie de la Putna) şi un Tetraevanghel.
Radu Constantinescu a lucrat în multe arhive din străinătate, rezultatul muncii sale fiind lucrarea Texte româneşti în arhive străine, 1977. Menţionează un manuscris slav, din XV, de la Bistriţa şi Neamţ, găsit în 1973 la Arhivele Centrale de Stat din Moscova. Împarte manuscrisele care se transcriau în mănăstirile moldoveneşti astfel – liturgice; manuale de cântări bisericeşti, culegeri de lecturi biblice pe tot anul; mai rar omiletice şi juridice, iar în mod cu totul excepţional dogmatice şi istorice.
Considera ca fiind foarte important ca cercetătorii să scoată ,,la lumină din aceste manuscrise pe nedrept uitate tot ce e însemnat în sine şi de interes pentru cititorii de astăzi este, socotim, o datorie”.
Peste nouă ani, R. Constantinescu a mai editat o carte – ,,Manuscrise de origine românească din colecţii străine”, în care a făcut o importantă trecere în revistă a manuscriselor româneşti din bibliotecile Moscovei şi pe atunci Leningradului.
Referiri la vechea cultură scrisă românească, apar în multe manuale universitare de literatură, atât din perioada interbelică, cât şi din cea postbelică, în lucrări generale, pe care nu le vom menţiona aici. În cea mai mare parte concluziile din acestea au fost făcute în baza lucrărilor de specialitate ce le-am menţionat mai sus.
Pe fundalul destrămării lagărului socialist, care permitea cercetătorilor români să circule mai uşor în ţările slave răsăritene şi să aibă acces în bibliotecile din acestea, nu neapărat şi prin influenţă directă, a scăzut interesul pentru studiile slave în România, s-a redus simţitor prezenţa în viaţa ştiinţifică a revistei ,,Romanoslavica”, multe proiecte legate de cercetări în bibliotecile din Rusia, nu au mai fost duse la capăt. Sporadic, au mai apărut unele studii legate de cultura românească în secolul al XV-lea.
O ultimă contribuţie asupra căreea ne vom opri, e studiul lui Ştefan S. Gorovei, din anul 2002, Mucenicia Sfîntului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere. În baza analizei istoriografice şi nu numai, pe care o face, autorul a ajuns la concluzia că mutarea moaştelor lui Ioan cel Nou de la Suceava a avut loc în anul 6923 (1415), iar Viaţa a fost scrisă ulterior, ca un adevărat manifest de putere. Ş. Gorovei susţine caracterul definitiv al concluziilor lui Petre Ş. Năsturel. Vom reveni mai jos, în ce-l priveşte pe istoricul rus Iu. Begunov, contestat de Ş. Gorovei, asupra paternităţii lui Grigore Ţamblac în cazul ,,Muceniciei lui Ioan cel Nou de la Suceava”.