Generatia Zdrobita

Polihron Sircu

Personalitate importanta pentru cultura istoriografica rusa la sfirsitul veacului al XIX-lea. Nascut la Straseni in gubernia Basarabiei.

Slavistul şi romanistul P. A. Sîrcu

Polihron Agapievici Sîrcu s-a născut în luna decembrie a anului 1855 la Străşeni. A învăţat la şcoala parohială de pe lîngă mănăstrirea Căpriana, apoi a urmat Seminarul Teologic din Chişinău. Fiind seminarist ia plăcut, în decursul practicii, să discute cu bătrînii, preoţii şi călugării pe care-I întîlnea, despre diferite obiceiuri ale populaţiei, unele dintre acestea concretizîndu-se în studii (despre tradiţiile de nuntă, de exemplu). Acestea au fost publicate în revista ,,Кишиневские Епархиальные Ведомости”. În 1874 şi-a continuat studiile la Facultatea Istorico-Filologică de la Universitatea din Sankt-Peterburg. După absolvire, în 1878, a fost angajat pe lîngă aceasta. În acelaşi an, a întreprins o călătorie de studii în România (unde l-a cunoscut pe B.-P. Haşdeu) şi pe care a descris-o în ,,Jurnal ştiinţific în România”, pe care l-a publicat, 1878, 17 p.
În 1884, începe să ţină cursul de limba şi literatura română la Peterburg, pe care îl inaugurează cu prelegerea: ,,Значение румыноведения для славянской науки”.1 Studii mai importante în prima etapă a carierei sale ştiinţefice au fost: ,,Povestirea bizantină despre asasinarea împăratului Nikefor Phocas2 într-o variantă bulgară veche”, 1883, 115 p. – în acelaşi an primeşte titlul de magistru; ,,O nouă privire asupra vieţii şi activităţii lui Grigorie Ţamblak”3, 1884, 47 p; ,,Nicolai Spătaru”, 1885, 16 p; ,,Fragmente slavo-române”, 1887, 17 p.
În 1888 a încercat să participe la concursul pentru postul de şef al unei catedre de slavistică în cadrul Universităţii din Bucureşti, însă jocul de culise declanşat de către I. Bogdan4 (care anterior la Peterburg fuse găzduit de Sîrcu), prin Ioan Bianu şi alţi tineri istorici ai momentului din regat, îl vor îndepărta. Cît de mare a fost această pierdere pentru cultura românească, nu am putea cuantifica, cert este că altul ar fi fost aportul savantului la Bucureşti – unul naţional, faţă de cel de la Peterburg – multicultural şi unde posibil că nu s-a putut desfăşura în cercetările sale, conform pasiunilor din etapa chişinăuiană a vieţii.
P. A. Sîrcu a reuşit să aducă, în măsura posibilităţilor, la cunoştinţa studenţilor din Peterburg şi a slaviştilor din Rusia evoluţiile contemporane ale lingvisticii şi studiilor slave din România (recenzii la scrierile aceloraşi I. Bogdan, I. Bianu; la publicarea Psaltireii diaconului Coresi etc.). În epocă, arhivele şi bibliotecile regăţene prezentau interes pentru toţi istoricii ruşi importanţi - prin numărul mare de manuscrise slave şi româno-slave pe care le păstrau şi care ţineau de patrimoniul cultural românesc prin locul şi redacţia scrierii, dar ţineau şi de circuitul larg al valorilor universului ortodox din Evul Mediu – din care făceau parte Patriarhiile Orientale, Muntele Atos, popoarele grec, sîrb şi bulgar (aflate sub ocupaţie otomană), Muntenia, Moldova şi Rusia.
În 1889 a primit prestigiosul premiu ,,Lomonosov” şi titlul de doctor pe lîngă Universitatea din Peterburg.
Din 1888 pînă în 1903, P. Sîrcu a lucrat mult şi a abordat mai multe domenii: cultura bulgară în secolele XIII-XIV, relaţiile bulgaro-sîrbe în sec. XIV-XVII; istoria relaţiilor culturale ruso-române; cea mai importantă lucrare fiind, în II volume, despre Patriarhul Eftimie5 de Tîrnova din secolul al XIV-lea (1890, 1898)6; descrie călătoriile sale în stăinătate, din anii, 1893, 1894 etc.; descrie fondul de carte lăsat moştenire de Episcopul Porfirie Uspenskii (1891, 437 p.) şi multe altele. A colaborat cu numeroase reviste ştiinţifice ruse: ,,Византийский Временник”, ,,Известия Императорской Академии Наук”, ,,Журнал Министерства народного просвещения”, ,,Сборник Отд-ния русского языка и словесноcти”, ,,Памятники древней письмености и исскуства”.
În 1903 s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat. Anterior îi scrisese slavistului A. I. Sobolevskii, nişte rînduri care astăzi ne cutremură: ,,Mărturisesc sincer, că sînt numeroase zile, cînd din lipsă de bani rămîn fără cină. Aceste împrejurări mă sustrag de la lucru, luîndu-mi o mulţime de timp preţios, îmi rod nervii, şi toate acestea acţionează asupra sănătăţii mele şubrede”.7 După ce şi-a revenit un pic în 1904 şi a vizitat ţinutul său natal pentru ultima oară, la întoarcerea în Rusia a fost din nou internat şi a murit la 23 iunie 1905.
Numeroşi colegi şi oameni de ştiinţă ruşi i-au cinstit viaţa şi activitatea prin articole comemorative în primele două decenii de după moartea sa. În acest sens subliniem contribuţia unui alt basarabean – A. I. Iaţimirskii (1873-1925), care a publicat o parte din lucrările rămase în sertarele lui P. Sîrcu, cu concursul soţiei acestuia. Printre ele enumerăm: ,,Из быта бессарабских румын” (1913-1914) despre calendarul popular şi obiceiurile de înmormîntare la moldoveni, ,,Заметки о славянских и русских рукописях Bodleian Library в Оксфорде” (1908, 76 c.) printre care se află şi un manuscris moldovenesc de la 1429, ,,Карансебешский Октоих 2-й пол. XIII в.” (1906, 60 p., 3 planşe) ş. a.
În prefaţa la studiile din 1913-1914, A. I. Iaţimirskii a subliniat: ,,În condiţiile - sărăciei literaturii etnografice despre românii basarabeni în limba rusă, neglijării acesteia de către cărturarii români, şi cel mai important, dispariţiei rapide a formelor cutumiare vechi în aproape depersonalizata periferie a Rusiei - studiile lui P. A. Sîrcu merită o atenţie deplină şi, odată tipărite, vor face şi pe alţii să se intereseze de etnografia românească, atît de preţioasă pentru un romanist şi pentru un slavist”.8
Dispariţia istoriografiei ruse ţariste va duce la pierderea interesului, de către istoricii ruşi, pentru cultura română. În epoca sovietică, cercetătoarea Alexandrina Matcovschi a publicat un îndreptar foarte important: ,,Polihronie Sîrcu (schiţă bio-bibliografică)” (48 p.). O. Lukianeţ şi-a adus aminte de P. Sîrcu (ca etnograf) în ,,Buletinul Academiei de Ştiinţe al RSSM”, 1976, nr. 1, pp. 80-84. Noi însă cînd îi vom acorda locul pe care îl merită în cultura Moldovei Răsăritene, cînd îi vom face loc în manuale? Dacă Iacob Hîncu, Polihronie Sîrcu, A. I. Iaţimirskii şi mulţi alţii nu sînt ai noştri, atunci ai cui?