Generatia Zdrobita

Genealogii intelectuale din Basarabia sfârşitului de secol XIX - partea I

În secolul al XIX-lea, partea răsăriteană a Moldovei, după ce a devenit gubernie a Rusiei, sub denumirea improprie de Basarabia, a avut o evoluţie mai stinsă. Această şi prin prizma percepţiei ulterioare a istoricilor, care au selectat doar unele evenimente şi doar unele personalităţi. În decursul celor peste 100 de ani, Basarabia a dat Rusiei, dar şi României, numeroase personalităţi. Acestea acoperă o paletă foarte largă, pornind de la savanţi moderaţi şi terminând cu persoane cu vederi radicale. Am putea enumera pentru a nu avea doar o imagine abstractă următoarele personalităţi: Iacob Hîncu, Alexandru Hîjdău, Polihron Sîrcu, A. Iaţimirschii - care s-au afirmat ca oameni de cultură ruşi (dar cu importante accente moldo-valahe sau româneşti), C. Stere, Z. Ralli Arbure şi mulţi alţi extremişti socialişti antiţarişti care până la urmă şi-au găsit adăpostul în România, la ei putându-i adăuga ca provenienţă teritorială dar cu vederi sensibil diferite pe B. Petriceicu-Haşdeu, şi ultimii sunt personalităţi care au făcut fie carieră militară, fie au activat pe segmentul de dreapta al eşichierului politici - aici putându-i menţiona pe V. Purişchevici (iniţial Purice) şi publicistul Pavolachi Cruşevan.
Dincolo de aceste nume, ale căror listă e mult mai largă, credem că cele mai remarcabile contribuţii în planul culturii, dar şi al studierii lingvisticii, literaturii şi istoriei românilor, le au Iacob Hîncu (după forma rusească Ghinculov), P. Sîrcu şi A. Iaţimirschii. Ne vom opri asupra ultimilor doi deoarece Hîncu a trăit ceva mai devreme, între anii 1800 şi 1870. Punctul culminant al vieţii sale a fost anul 1840 când pe lângă Universitatea din Sankt Petersburg a fost înfiinţată Catedra de Romanistică, al cărei şef a şi devenit. În acelaşi an i-a apărut şi primul curs scris în limba rusă, care în română ar suna astfel – Schiţări ale regulilor limbii moldo-valahe. Printre ideile importante, reţinem în prezenta comunicare doar una – e o greşeală eliminarea teremnilor de origine slavă din limba română şi încercarea de înlocuire a lor cu termeni oarecum similari din franceză sau italiană.
Putem spune că această idee, în plan general cultural a fost anticipată de Costachi Conachi, care la anul 1820 îşi exprima rezerva faţă de introducerea spre studiere a limbii franţuzeşti în principate, considerând că aceasta va favoriza şi pătrunderea ideilor greşite care au dus la revoluţia de la 1789. La rândul său, Hâncu îi anticipează pe publicişti ca Gh. Asachi, A. Russo şi M. Eminescu care şi-au exprimat în numeroase rânduri rezervele faţă de distrugerea ţesutului firesc al limbii româneşti. Însă în ce priveşte poziţia ştiinţifică în acest domeniu, aceasta rămâne singulară.
La aproape 40 de ani de la înfiinţarea catedrei, după ani buni de repaus, la Sankt Petersburg a apărut o altă personalitate, la fel originară din Basarabia, care a preluat ştafeta predării romanisticii. Acesta era Polihronie Agapievici Sîrcu, ortografiat destul de straniu de unii autori din România de dinaintea primului război ca Syrku.
Polihronie Agapievici Sîrcu s-a născut în anul 1855 lîngă localitatea Străşeni. Provenea dintr-o familie simplă de ţărani. După Alexandrina Matcovschi, situaţia la Polihronie acasă era complicată, astfel încât el fuge la mănăstirea Căpriana, unde şi va studia. Având spirjinul arhimandritului şi al călugărilor, şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Chişinău.

După moarte, o parte din lucrările lui P. A. Sîrcu, rămase nepublicate, au fost îngrijite şi editate de A.I. Iaţimirschii. Însă, odată cu plecarea din această lume a generaţiei lui Iaţimirsci, numele lui Sîrcu a fost dat uitării. După cum aprecia în anul 1956 A. Kidel - numele lui Sîrcu, aproape dat uitării, merită o soartă mai bună. Dintre momentele punctate de Kidel, le reţinem pe următoarele:
- la Universitatea de Stat din Peterburg a absolvit ,,în anul 1878 cu medalie de aur şi cu titlul de candidat în ştiinţe pentru lucrarea ,,Istoria creştinismului în Bulgaria;
- trece în revistă cele mai importante lucrări ale lui Sîrcu
- creaţia orală norodnică românească – arată Sîrcu – ocupă un loc de cinste în folclorul european prin originalitatea temei, fragezimea tipurilor.
- În legătură cu cercetările sale, P. Sîrcu se apropie şi leagă prietenie cu învăţaţii B. P. Haşdeu, care-i pune la dispoziţie acte şi manuscrise, cu A. Odobescu, folcloristul român G. Dem. Teodorescu şi scriitorul I. Slavici. Sîrcu a popularizat în România scrierile slaviştilor ruşi.
Concluzia lui Kidel era că savanţii au datoria dea strînge şi publica tot ce este preţios şi progresist din moştenirea literară a lui Sîrcu (dincolo de semnatica materialist-dialectică, aici ni s-a părut important îndemnul spre valorizarea operei lui Sîrcu).
La scurt timp, în RSSM a apărut o cercetătoare care a şi adus importante contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii lui Polihronie Sîrcu. Aceasta a fost, şi mai este, literata Alexandrina Matcovschi. Pe lîngă articolul menţionat mai sus, care e de fapt un articold e ziar cultural şi a avut ca scop popularizarea informaţiei, mult mai devreme, A. Matcovschi a publicat două cărţi despre Polihronie Sîrcu – un indice bio-bibliografic şi un volum despre Prezenţe culturale moldoveneşti la Peterburg.
După 1990, P. Sîrcu a fost evocat de cerectătorul Iurie Colesnic, iar istoricul Dinu Poştarencu a publicat un studiu în care aduce argumente pentru anul 1850 ca an de naştere al lui Polihronie, şi nu anul 1855.

O origine mai complexă o are Alexandr Ivanovici Iaţimirschii. Născut la 30 august 1873, în satul Bairamcea din ţinutul Akkerman (Cetatea Albă), acesta era polonez după tată şi moldovean (român) după mamă. Spre deosebire de Polihronie Sîrcu, părinţii lui Alexandru erau mai înstăriţi, corepunzând ca nivel material unei clase de mijloc, părinţii fiindu-i învăţători. Copilăria şi-a petrecut-o la Hînceşti pentru că acolo a fost transferat cu serviciul tatăl său. Din anul 1882 a început să studieze la Gimnaziul din Chişinău, iar din 1893 a devenit student la Facultatea Istorico-Filologică a Universităţii din Moscova. După care devine un colaborator constatnt al Academiei de Ştiinţe ruse. Abia în anul 1903 Iaţimirschii a ajuns să predea la Universitatea din Sankt Peterburg. Aici e un paradox, deşi dintr-un mediu un pic mai înalt, lui Iaţimirschii i-a fost mai greu să se afirme, iar P. Sîrcua a vut o carieră iniţial atît d eputernică, încât la un momenta dat a fost candidat la o catedră de la Universitatea din Bucureşti. Din păcate, intrigile ţesute de I. Bogdan şi alte personalităţi române ale vremii, l-au îndepărtat definitv pe Sîrcu de învăţămîntul românesc, dar nu şi de tematica ce îl interesa.
În anul 1908 Iaţimirschii a fost eliberat din funcţie, fiind considerat nesigur. Posibil un rol nefericit aici să îl fi jucat şi lucrarea Noua literatură poloneză de la răscoala din 1863 şi pînă în zilele noastre (II volume, 1908). A fost nevoit să predea la şcolile primare pentru a-şi face un ban pentru întreţinere. Norocul i-a surâs în anul 1913 când a fost angajat la Universitatea din Varşovia, dar… a venit şi anul 1914. Pînă la sfîrşitul vieţii, 1925, a predat la Universitatea din Rostov pe Don.
Pentru că a cuprins în studiile sale un areal tematic mult mai larg, Iaţimirschii a devenit mai cunoscut în spaţiul rus decât a fost P. Sîrcu. Unul din motive e şi lucrarea lui Iaţimirschii sub formă de catalog al manuscriselor slave şi slavo-române din bibliotecile din România. Datorită acesteia, oricine s-a ocupat de cultura slavă scrisă de la sud şi de la nord de Dunăre, l-a citat pe Iaţimirschii în lucrările sale.
Tot datorită acestui fapt, memoria despre Iaţimirschii a fost mai puternică, criticile şi laudele la adresa sa fiind reluate de genraţii întregi de istorici. O lucrare valoroasă desre Iaţimirschii a apărut în RSSM sub denumirea – Iaţimirschii Alexandr Ivanovici. Îndreptar Biobibliografic.
Unul din recentele omagii la adresa acestui înaintaş a apărut în Calendar Naţional 2003 (editat de Biblioteca Naţională din Chişinău), cu titlul Aleksandr Iaţimirski. 1873-1925 (pp. 184-186), se încheie cu următoarele cuvinte – A. Iaţimirski a reuşit să se înscrie printre cei mai de seamă slavişti de la începutul sec. XX, lucrările sale contribuind la dezvoltarea şi îmbogăţirea ştiinţei filologice, istoriei literare, folcloristicii şi altor discipline adiacente.