Pe urmele Bizanţului

Т. М. Исламов, Т. А. Покивайлова, Восточная Европа в силовом поле великих держав. Трансильванский вопрос. 1940-1946 годы [Europa de Est în cîmpul de interacţiune al Marilor Puteri. Chestiunea transilvană. 1940-1946]. Москва, «Индрик», 2008, 240 с.

În anul 2008, la Moscova, sub egida Institutului de Slavistică al Academiei de Ştiinţe Ruse, a apărut volumul Europa de Est în cîmpul de interacţiune al Marilor Puteri. Chestiunea transilvană. 1940-1946 (în continuare vom da toate denumirile de capitole sau paragrafe traduse direct în română). Cartea reprezintă varianta redactată a manuscrisului din anul 2004. Unul din autori, T. M. Islamov (n. 1 mai 1927, Baku) nu a putut din păcate participa la etapa finală, decedînd după o boală grea la 31 decembrie 2004. Acest fapt ne şi determină să fim mai reţinuţi în aprecierea unor aspecte punctuale discutabile, deoarece T. M. Islamov nu va mai putea răspunde observaţiilor.
Istoricul moscovit V. N. Vinogradov îl evocă într-un cuvînt comemorativ astfel - ,,Cercul intereselor sale e impresionant – procesele genezei naţiunilor în Europa Centrală şi de Sud-Est, istoria relaţiilor internaţionale în secolele XVII-XX, istoria politică a Ungariei, Austriei, monarhiei dualiste, investigaţiile arhivistice, publicarea documentelor. Toate acestea la nivel de pionerat. Era sufletul şi centrul iniţiativelor colective în aceste probleme şi un cercetător ştiinţific superior în toată puterea acestui cuvînt” (pp. 7-8).
Cartea reia într-o oarecare formă titlul volumui de documente scos la lumină de aceeaşi doi autori în anul 2000. Denumirea de atunci era – Chestiunea transilvană. Polemica teritorială româno-maghiară şi URSS. Anii 1940-1946. Documente, 456 pagini, 127 documente.
Introducerea (pp. 9-54) este împărţită în mai multe părţi şi arată indiscutabil seriozitatea abordării problematicii de către istoricii ruşi. În prima parte - ,,Abordarea problemei” (pp. 9-15) autorii schiţează un cadru general. Punctul de pornire e faptul că destrămarea Austro-Ungariei a dus la apariţia mai multor conflicte. Din acestea, ,,de o intensitate deosebită era polemica teritorială dintre Ungaria şi România, pentru Transilvania” (p. 9). Deşi la început afirmă că în preajma războiului doi mondial, Transilvania a devenit obiectul unei ascuţite concurenţe între Franţa, Anglia, Italia şi Germania”, mai jos dau o altă explicaţie. ,,Activizarea acestuia, ca şi, de altfel, şi a altor, conflicte, era alimentată de nerezolvarea problemelor minorităţilor naţionale în statul român”. România refuza cu încăpăţînare discuţiile asupra minorităţii maghiare în această ţară la nivel bi- sau multilateral” (p. 10).
În continuare sunt trecute în revistă speranţele celor două state în cadrul alianţei cu Germania (p. 11), poziţia URSS şi de ce a înclinat în favoarea României (pp. 11-13), poziţia Moscovei în disputele istoriografice din anii 1980 (p. 14), accesul la Arhive după 1991 (p. 14).
Al doilea paragraf constituie o aprofundare a temei – Istoriografia şi izvoarele. Literatura istorică (pp. 15-37). Prima observaţie e că în istoriografia rusă problema abordată e o pată albă. Nu există nici o monografie dedicată Transilvaniei în epoca contemporană. După aceasta sunt trecuţi în revistă principalii autori ruşi care s-au ocupat direct sau tangenţial de problemă. Primele ca importanţă sunt lucrarea dedicată Transilvaniei în politica Ungariei de după Trianon, de A. I. Puşcaş, cea a lui N. I. Lebedev despre Istroia României pînă la 1939 şi în timpul războiului, şi analiza lui I. I. Orlic dedicată relaţiilor URSS cu statele occidentale în anii 1945-1964.
Preistoria subiectului a fost tratată în lucrările lui V. N. Vinogradov, T. Islamov, V. P. Şuşarin, iar mai nou de V. Volcov, L. Ghibian, M. Narischii, A. Filitov, A. Iazcova, M. Ereşcenco, M. Ciucanov, A. Stucalin, bielorusul A. P. Salcov (p. 16). Subliniază faptul că asupra secolelor III-X în Transilvania istoriografia rusă ocupă o poziţie intermediară.
Trecînd la istoriografia română se referă la reacţia acesteea faţă de lucrarea Erdély története din 1986. Autorii politizează discuţiile din anii 1980 şi fac mai multe aprecieri subiective (vezi pp. 20-21).
Salută studiul lui Cristian Vasile apărut în anul 2003 în S.M.I.C. De asemenea ca o schimbare majoră de depăşire a vechilor stereotipuri e volumul din anul 2005 coordonat de I.-A. Pop şi I. Bolovan. Înainte de a trece la contribuţiile autorilor, cuantifică cele patru paliere tematice ce le-a desprins din istoriografia română (pp. 22-23). Acestea sunt:
1. Problemele legate de al doilea arbitraj de la Viena.
2. Raportarea URSS la Transilvania în anii celui de-al doilea război mondial.
3. Importanţa Transilvaniei ca instrument de instaurare a controlului sovietic.
4. Lupta diplomatică din jurul problemei transilvane în anii 1945-46.
Printre primii autori menţionaţi sunt – V. Pop (1992) şi V. E. Dobrinescu (1980, 1996). În context clujean subliniază activitatea Centrului de Studii Transilvane, apoi autorii – V. Puşcaş (,,mai moderat şi mai obiectiv”, 1995) şi V. Vesa (2000). O lucrare de generalizare e cea a lui I. Chiper (2003). Trece în revistă pe toţi autorii care au o părere negativă faţă de simplificarea administraţiei româneşti de către autorităţile sovietic în toamna anului 1944. Din listă fac parte V. Ţârău, L. Tamâs, Fl. Müller, V. Faur, I. Mureşan, C. Oprea, C. Nuţ, I. Pobirci, O. Pop, Şt. Pop (p. 24). Face trimitere la volumul România, marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial (în special pp. 310-324). Acesta ,,permite să vedem nu doar o intenţie rea şi vicleană”, a Moscovei, ,,care ar fi dorit să folosească nenorocirile altora în scopurile şantajului politic” (p. 25).
Autorii consideră că un rol pozitiv l-a jucat lucrarea Marcelei Sălăjan. ,,Pentru prima dată în carte sunt aduse dovezi despre provocări, incidente armate, atacuri şi incursiuni banditeşti ale formaţiunilor paramilitare voluntare româneşti contra persoanelor de etnie maghiară” (p. 25). Însă, sunt nemulţumiţi de faptul că, în lucrarea M. Sălăjan accentul e pus pe ,,tendinţele hegemonice ale Moscovei şi uneltirile antiromâneşti ale Cremlinului” (face trimitere la pp. 178-179 ale lucrării M. Sălăjan din 2002). O critică pentru ideea de ,,haos administrativ” după retragerea jandarmilor şi administraţiei româneşti din Transilvania de nord, dar nu găseşte termeni adecvaţi pentru caracterizarea situaţiei regiunii sub autorităţile române (p. 25; vom reveni cu cîteva observaţii la acest aspect cînd ne vom referi la capitolul în care autorii tratează respectiva problemă). De fapt aceste pagini pot fi considerate ca cele mai polemice din lucrare. În continuare justifică acţiunea sovietică şi prin cererea guvernului temporar al Ungariei (octombrie 1944). După aceasta însă se alunecă prea dur - ,,Administraţia românească acţiona contra legii şi sabota ordinele Armatei Roşii. Anume din acest motiv a şi fost îndepărtată” (p. 27). Punctul final al polemicii e citarea scrisoarii generalului Vinogradov către generalul C. Sănătescu din 17 noiembrie 1944, în care cerea deferirea comandantului jandarmeriei Tribunalului.
În final e subliniat momentul L. Pătrăşcanu în lucrarea lui Fl. Constantiniu (2000).
Urmează incursiunea în istoriografia maghiară (pp. 30-34). Remarcă poziţiile mai echilibrate ale lui Romsics Ignás (1992) şi Pastor Péter (1992). În cea mai mare parte, intrarea Ungariei în război contra URSS e considerată o nebunie, deşi legat de incidentul de la Košice există opinii diferite. Pe de cealaltă parte, relaţiile cu Germania nu au fost deloc idilice şi senine. Neîncrederea şi antipatia reciproce pot fi urmărite de sus pînă jos. În lista celor mai importanţi cercetători îi include pe Fülöp Mihály, Balogh Sándor (pe care îl critică pentru idealizări – p. 33), Vida István şi Urban Károly.
În al treilea rînd se face referire la istoriografia occidentală. Aceasta este criticată pentru faptul că nu e interesată de aspectele interne ale conflictului româno-maghiar. În plus îi scapă faptul că în preluarea puterii PCR a folosit Transilvania ca un as faţă de PNŢ şi PNL. Apreciază în mod deosebit studiul lui Stefano Boltoni dedicat formării Autonomiei în anul 1952.
În finalul excursului istoriografic concluzia autorilor e următoarea - ,,cu toate acestea, dincolo de lista largă a lucrărilor istoriografiilor românească, maghiară şi occidentală, pe care le-am folosit, nu putem considera că problema transilvană a fost elucidată pînă la momentul actual suficient de deplin, complex şi obiectiv în istoriografia de peste hotare” (p. 37).
Ultima parte a introducerii e dedicată arhivelor. Autorii au folosit materiale arhivistice din Moscova, Budapesta, Bucureşti, dar şi din Austria şi Franţa. Izvorul de bază l-a constituit Arhiva Politicii Externe a Federaţiei Ruse, în special fondurile Secretariatelor - Comisarului poporului pentru afaceri externe V. M. Molotov, locţiitorilor săi A. Vîşinschii şi V. G. Decazonov, referenţilor din Ungaria şi România, documentele Departamentului Balcanic al Comisariatului poporului pentru Afaceri Externe (din 1946 - MAE), a Comisiei de pregătire a reglementării paşnice postbelice şi a proiectelor tratatelor de pace. Un interes special au prezentat rapoartele NKVD despre Transilvania în anii 1944-1945 (anticipînd, remarcăm faptul că autorul s-a referit prea puţin la ele în lucrare).
În România au consultat Arhiva istorică a Bucureştiului şi Arhiva MAE român. În prima remarcă documentele preţioase din fondurile Consiliului de Miniştri, Cancelariei CC al PCR, MAI. În Arhiva de Stata Ungariei au consultat fondurile MAE, Consiliului de miniştri, a diverşi oameni de stat maghiari din anii 1939-46, rapoartele ambasadorilor maghiari din Berlin, Moscova, Washington, Londra, Paris etc. În Austria informaţii utile au găsit în Fondurile cancelarului federal şi al MAE. În Franţa a consultat fondul Maurice Dejan, cu informaţii despre convorbirile lui I. Stalin şi E. Beneš, accesul la fondul moscovit analog fiindu-le refuzat. În Alger, la o întîlnire cu Ch. de Gaulle, E. Beneš ar fi zis că ,,a primit asigurări de la Stalin, că în cazul împărţirii Transilvaniei, Rusia va fi de partea României” (p. 40).
Referindu-se la publicarea documentelor, ajunge şi la discuţiile lui A. Vîşinschii cu regele Mihai I (27-28.02.1945). Consideră că nu există o bază documentară suficientă pentru aţi face o impresie clară despre acestea, deoarece au decurs fără martori. Fac trimitere la volumul de documente publicat de T. Pokivailova în anul 1998. În acesta pentru prima dată s-a arătat documentar că unităţile NKVD au acţionat la instaurarea forţelor de stînga (vezi nota 86, la p. 54).
În ultimul pasaj scrierea lucrării este datorată următorilor factori (p. 44):
1) importanţa problemei; 2) insuficienţa studierii problemei în istoriografia naţională (rusă – n.n.) şi contradicţiile din istoriografiile României şi Ungariei şi în genere în istoriografia străină; 3) deschiderea a noi surse în ultimul deceniu, datorită accesului liber la Arhive. Din păcate, după cum vor menţiona autorii în mai multe locuri, au existat fonduri la care nu li s-a permis accesul (de exp. fondul Stalin).
Capitolul I e scris integral de T. Ismailov – Ce e Transilvania? Scurtă schiţă istorică (pp. 55-76). Istoria provinciei e prezentată foarte bine, doar că apar şi unele momente care nu sunt suficient de clar formulate, evită unele aspecte sau sunt contradictorii (asupra acestora vom stărui într-o recenzie mai largă). Doar ca un exemplu, e neclar momentul în care după ce a prezentat realist situaţia românilor din Austro-Ungaria după 1867, îl citează pe Zs. Szálási. ,,Mişcarea românească nu e nici într-un caz ficţiune, ci o mişcare firească, agresivă (sublinierea ne aparţine – n.n.) şi bine organizată” (p. 60, citat după Vinogradov).
E interesantă informaţia că şeful districtului Odessa, gen. F. N. Vasiliev încă în anul 1908 propuse atragerea României de partea Rusiei, promiţîndu-i acesteea Transilvania (p. 60).
Mai mult loc este alocat negocierilor din culise din timpul primului război mondial şi celor ce s-au întîmplat după. Autorul consideră că România a fost favorizată de Henri şi Philippe Berthelot (cu ei polemizînd G. Lloyd şi F. Nitti). Statele învingătoare au mulţumit teritorial României pentru reprimarea revoluţiei maghiare (p. 65). Lăsînd la o parte alte momente discutabile, mai notăm ideea, la care nu putem subscrie, legat de recensăminte. ,,Trebuie de luat în considerare că datele recensămintelor naţionale sunt destul de relative şi cel mai des sunt mărite în favoarea naţiunilor dominante” (p. 69). În general apar multe aprecieri subiective în analiza situaţiei din România interbelică (pp. 68-70). În continuare urmăreşte punctual evoluţia relaţiilor dintre URSS, Ungaria şi România în preajma războiului doi mondial. Remarcăm faptul că în ultima frază autorul apreciază obiectiv că România a fost părăsită în deplină singurătate de alianţa anglo-franceză, faţă în faţă cu două ţări foarte puternice, Imperiul German şi URSS (p. 74).
Al doilea capitol tratează – Transilvania în contextul concurenţei URSS şi a puterilor europene în Europa de Est în preajma şi în prima etapă a celui de-al doilea război mondial (pp. 77-119). E salutabil faptul că autorii consideră că - ,,După împărţirea Poloniei între Uniunea Sovietică şi Germania, România a devenit al doilea obiect, dar mai exact victimă a două ţări totalitare. Cu unica diferenţă esenţială, că aici totul s-a încheiat fără acţiuni militare” (p. 83). În acel context, diplomaţia maghiară a început acţiuni de sensibilizare faţă de URSS încă la 17 ianuarie 1940, iar faţă de Anglia şi Franţa cu începere de la 23 februarie 1940. În acelaşi timp, încercările României de a stabili unele legături comerciale cu URSS erau amînate de cea din urmă (p. 84). Înainte de înfrîngerea Franţei, România şi-a înrăutăţit situaţia renunţînd la garanţiile franco-engleze şi ieşind din Liga Naţiunilor. Pentru autori, ruperea relaţiilor româno-engleze e apreciată ca brutală (p. 86).
Autorii prezintă multe informaţii inedite din Arhivele Ruse, care vor prezenta un mare interes pentru istoricii români. Deoarece şi aşa spaţiul acestei recenzii a devenit unul de anvergură, ne vom limita să prezentăm foarte pe scurt evenimentele la care se referă. Un punct de pornire sunt întrevederile Molotov-Schulenberg din 23 iulie 1940 (completate postfactual de dialogul Ferenc Rajnisz-Şaronov în 18 iunie). Urmează convorbirile cu ambasadorul italian Rosso din 25 iunie,
Acestuia i s-a zis că URSS susţinea şi pretenţiile Bulgariei faţă de Grecia. răspunsul lui Schulenberg lui Molotov, telegrama lui von Ribbentrop, răspunsul lui Molotov. Apar unele afirmaţii discutabile legate despre noaptea de 26 iunie (p. 91). Prezintă o problemă care rămîne deschisă. Ce anume a vrut să spună V. Molotov (,,într-o manieră neelegantă”) lui G. Gafencu în 10 septembrie 1940, referindu-se la faptul că pretenţiile din 26 iunie au fost minimus minimorum (alte date care să elucideze anumite aspecte nu au găsit în Arhive).
Primul pas întreprins de guvernul maghiar după 28 iunie 1940, a survenit la 3 iulie cînd guvernul maghiar l-a trimis pe Kristoffy la Moscova. Răspunsul lui Molotov, a doua zi, a fost - ,,guvernul sovietic consideră pretenţiile Ungariei faţă de România ca fiind fundamentate”, URSS fiind de acord să participe la o conferinţă internaţională în respectiva problemă (p. 97). Interesante în acest context sunt datele de arhivă care arată că ambasadorul iugoslav, A. Avacumovici, la Bucureşti, a încercat să-l sensibilizeze pe A. Lavrentiev în favoarea României (9 iulie 1940, şi în zilele următoare). După aceasta şi ambasadorul turc a încercat să intervină pentru România (p. 98).
Cronologic urmează convorbirile din 28 iulie la Salzburg, 31 iulie la Moscova, 16-24 august la Turnu Severin. Deznodămîntul a avut loc la Viena. ,,Arbitrii autointitulaţi Ribbentrop şi Chiano se comportau impertinent şi nepoliticos cu colegul lor român M. Manoilescu, care nici nu îşi închipuia pentru ce fusese chemat de fapt” (p. 107). În acelaşi timp documentele arată că URSS nu ştia nimic despre acestea şi a fost foarte deranjată, percepînd arbitrajul ca un pas decisiv al Germaniei spre strîmtori.
Concluzia capitolului I e că, după arbitrajul de la Viena, introducerea armatelor germane în octombrie 1940 în România şi garanţiile lui Hitler au barat drumul URSS spre Balcani şi au înclinat balanţa în favoarea Germaniei în Europa de Sud-Est (p. 114). Şi deşi autorii nu o zic, în continuare arată că din acel moment URSS a trecut pe poziţia intransigentă că Transilvania trebuie întoarsă României (în cadrul tuturor consultaţiilor şi discuţiilor, de orice natură şi cu oricine).
Al treilea capitol e despre Disputa teritorială maghiaro-română şi poziţia marilor puteri (22 iunie 1941-martie 1945) (pp. 120-198). Un moment important de fond e Tratatul sovieto-britanic din decembrie 1941. În punctul 9 al Anexei secrete era scris: ,,În privinţa României se consideră necesar: a) în scopul asigurării securităţii URSS să se transmită Uniunii Sovietice teritoriul ocupat din delta Dunării cu cele trei braţe; b) să se transmită României acele regiuni ale Ungariei care sunt populate preponderent de români” (p. 125).
Primele contacte cu sovieticii, după 22 iunie 1941, le-a avut I. Maniu prin englezi. Documentele din anul 1943 arată că atît N. Novicov, cît şi V. Decazonov erau convinşi că totul e o intrigă britanică. Pe de altă parte întîlnirile de la Stockholm, ,,care promiteau mult” (decembrie 1943) au fost zădărnicite de tov. Spicichin (p. 133). Un document sovietic din 24 decembrie 1943 arată că Moscova credea că britanicii reţineau capitularea României şi că nu au transmis românilor că ,,guvernul sovietic nu considera ,,întru totul prea argumentat” al doilea arbitraj de la Viena” (p. 134).
În acelaşi timp, Ungaria acţiona sincronic cu România, dar mai timid şi sporadic. După înfrîngerea de la Voronej, unde a pierit armata a doua maghiară (iarna 1943), au început vizitele de la Istambul. Unul din proiectele propuse viza formarea unei confederaţii ungaro-croato-slovaco-transilvane. Ulterior întîlnirile au continuat ca şi cele ale Aliaţilor cu românii, la Stockholm şi Cairo (p. 138).
În 10 aprilie 1944 - ,,guvernul sovietic consideră hotărîrea arbitrajului de la Viena incorectă”. Churchill a completat în respectiva înţelegere punctul legat de Transilvania astfel - ,,urmează să fie întărit în timpul reglementării paşnice” (p. 141). În general reprezentanţii american şi englez la consultările ulterioare nu vroiau să dea garanţii privind întoarcerea Transilvaniei României (p. 145). Una din explicaţii ale poziţiei sovietice rezultă tot din documente – România trebuia să devină piatra de temelie a URSS în Europa de Sud-Est după război (pp. 146-147).
În 8 iunie 1944 la Moscova a avut loc o şedinţă importantă a aşa-numitei Comisii Litvinov (pp. 151-154). Au fost discutate patru căi de rezolvare a problemei transilvane: 1) status-quo; 2) unirea întregii Transilvanii cu Ungaria; 3) revenirea la România dacă aceasta dă garanţii pentru Basarabia şi Bucovina; 4) stat aparte sub protectorat sovietic. Primele două variante au căzut deodată din discuţie, fiind nereale şi îndoielnice. În urma discuţiilor a prevalat al treilea punct, deşi au existat cel puţin patru păreri în favoarea punctului patru.
De asemenea în arhive a fost găsită notiţa lui Valter Roman din 28 iunie 1944. Aceasta le permite autorilor să conteste scrisoarea lui V. Roman din 24 iunie 1944 publicată la Bucureşti în 1971 în memoriile acestuia (ea neexistînd în arhivele ruse). Acesta propunea independenţa Transilvaniei (p. 155).
Urmează paragraful întitulat – Transilvania – monedă de schimb în lupta pentru putere (pp. 161-176). Problema Transilvaniei a devenit una de prim-plan după 23 august 1944. La 4 septembrie la Moscova, delegaţia engleză a propus amînarea rezolvării problemei transilvane pînă la conferinţa de pace. Partea sovietică a respins propunerea (p. 161). În continuare autorii aduc argumentele lor în favoarea deciziei mareşalului Radion Malinovschii din 12 noiembrie 1944. Se vorbeşte de ,,haosul provocat de funcţionarii şi formaţiunile paramilitare româneşti”, ,,sălbăticiile făcute de membrii organizaţiei româneşti ,,Voluntarii” d-rului Iuliu Maniu” (citat după F. Farago, p. 163), dezavuarea de către I. Maniu a respectivelor acţiuni (p. 164), perspectiva PCR (p. 166) etc.
Subsemnatul nefiind specialist în perioada respectivă, nu ne putem exprima asupra acestor momente, şi, credem că recenziile ulterioare ale specialiştilor români vor aborda şi acest subiect. Am avea însă de făcut trei remarci, din care două se datorează inexactităţii dar şi unei oarecare încercări de obiectivism ale autorilor. Prima critică e de ce nu sunt folosite nici un fel de trimiteri la Fondurile Armatei Sovietice, unde sigur trebuie să existe documente referitor la situaţia pe care aceasta a constatat-o în Transilvania. Armata s-a aflat nemijlocit în teren şi trebuie să aibă numeroase menţiuni în această privinţă. De altfel acestea ar putea aduce mai multă lumină asupra situaţiei tragice de atunci. Al doilea moment apare la p. 166 - ,,pentru crimele autorităţilor hortiste, săvîrşite în ţinut în decursul a patru ani – din 1940 pînă în 1944, a plătit populaţia paşnică maghiară”. E singura dată în întreaga carte cînd autorii dau o apreciere administraţiei hortiste în Transilvania. Apoi este citat un document din 6 ianuarie 1945, semnat de către Decazonov, adresat lui A. I. Antonov, primul locţiitor al Statului Major al Armatei Roşii, în care se spune că sunt ,,denaturări în chestiunea expulzării nemţilor” (adică în loc de nemţi ar fi fost expulzaţi maghiari). Şi cît de bine era dacă autorii pentru a-şi susţine retorica exagerat critică faţă de România, nu făceau acest din urmă citat.
În acest context ne-au apărut mai multe întrebări. Ce fel de expulzare a locuitorilor germani? Cine o făcea şi de ce? Poate că administraţia românească care nu mai era prezentă în teritoriu la 6 ianuarie 1945? Răspunsul se află în aceleaşi arhive ale Armatei Sovietice. Dar, ar putea în sfîrşit să fie confirmată documentar deportarea saşilor de exemplu în minele din Donbass, şi moartea aproape integrală a acestora acolo. De asemenea considerăm că autorii ar fi trebuit să distingă mai clar între crimele gărzilor ,,Maniu”, administraţia românească temporară şi politica românească în genere. În cazul în care le pun pe toate trei la un loc, ar trebui să demonstreze documentar că ele au fost interconectate între ele (fondurile Frontului Doi Ucrainean ar putea elucida complet problema).
Paragraful se încheie cu o apreciere obiectivă - ,,Problema întoarcerii României Transilvaniei de nord servea Cremlinului ca cel mai efectiv mijloc pentru manipularea vieţii politice a României în unul din momentele cheie şi cel mai responsabil din istoria ei contemporană” (p. 174).
Ultimul paragraf al celui de-al treilea capitol se referă la Întoarcerea Transilvaniei de Nord României (pp. 176-185). O problemă mare pentru autori e că li s-a refuzat accesul la fondul care cuprinde stenograma întîlnirii lui I. Stalin cu cei trei lideri PCR, în 4 ianuarie 1945. Informaţii despre aceasta sunt doar în ,,Jurnalul” diplomatului bulgar Gh. Dimitrov, publicat în 1997 la Sofia. Ca urmare a instaurării guvernului P. Groza, la 9 martie 1945, I. Stalin a dat indicaţii lui R. Malencov să permită accesul administraţiei noului guvern în Transilvania. ,,Intenţia conducerii sovietice era ca România să joace un rol prioritar în concepţia formării ,,zonei sovietice de securitate”. De aceea nici factorul etnic, nici factorul istoric nu au fost luate în considerare în rezolvarea problemelor de politică externă de importanţă majoră, ci doar pragmatismul politic în stare pură” (p. 185).
Ultimul capitol, al patrulea abordează Chestiunea transilvană la sesiunile CMAE şi la Conferinţa de Pace de la Paris (1945-1946) (pp. 199-223). De la început autorii se abat uşor de la subiect şi aduc trei argumente de ce şi Austria ar fi trebuit să fie apreciată ca satelit. Însă disputa din jurul ei, care a durat pînă în 1955, i-a uşurat situaţia (p. 199).
În 4 iunie şi 14 august 1945 guvernul maghiar a încercat nişte demersuri pe lîngă reprezentanţii URSS, fără însă a primi vreun răspuns. După Potsdam cel mai important moment a fost la runda de negocieri din Londra, unde V. Molotov a blocat toate încercările delegaţiei americane de a susţine principiul egalităţii marilor puteri în stabilirea condiţiilor tratatelor de pace cu toate statele învinse.
La insistenţele prea mari ale acestora în problema transilvană, V. Molotov a dat de înţeles că URSS ar putea avea o altă părere în privinţa frontierei din zona Trieste. Acesta a încercat chiar în 12 septembrie 1945 să rezolve problema frontierei româno-maghiare, însă nu a fost posibil. Delegaţia britanică a pus la îndoială necesitatea transmiterii românilor întregii Transilvanii şi a adresat în 17 septembrie un Memorandum în acest sens. Reprezentantul SUA cerea unele rectificări de frontieră, care ar fi cuprins 3.000 km², dar ,,Molotov a fost implacabil” (p. 208).
Autorii, făcînd trimitere la date de arhivă, consideră că problema transilvană a dus la deteriorarea relaţiilor URSS cu Marea Britanie şi SUA (p. 208, nota 22). Deja în aprilie 1946 la Moscova a fost într-o vizită de 10 zile Ferenc Nagy. V. Molotov a refuzat să aibă iniţiativă în iniţierea negocierilor româno-maghiare.
În lunile martie-aprilie 1946 au avut loc şedinţele mini-CMAE. Nici la acestea încercările reprezentanţilor englezi şi americani, de a pune în discuţie Transilvania sub aspectul frontierei româno-maghiare, nu s-au soldat cu succes (pp. 213-214). Abia în 7 mai 1946 SUA şi Marea Britanie au renunţat la pretenţiile lor faţă de redacţia moscovită a textului legat de România. ,,Arbitrajul de la Viena a fost anulat definitiv şi ireversibil”.
Într-o discuţie pe care a avut-o în 4 septembrie 1946 cu M. Ralea, A. Vîşinschii a dat asigurări că poziţia URSS era restabilirea frontierei de pînă la arbitrajul de la Viena. Înainte de aceasta autorii aduc mai multe explicaţii pentru poziţia rezervată a URSS faţă de Ungaria. Printre acestea erau – rezultatul alegerilor din Ungaria, participarea Armatei Române alături de URSS la război, aflarea României în zona ,,intereselor sovietice” (p. 215). E posibil ca cel mai esenţial să fi fost faptul că România nu a mai emis vreo pretenţie faţă de Basarabia şi Bucovina de Nord. Astfel, URSS şi-a respectat cu o voinţă imperturbabilă obligaţiile în cadrul unei înţelegeri care nu a avut loc oficial, ci real. Basarabia şi nordul Moldovei istorice au fost preţul plătit de România pentru întoarcerea Transilvaniei. Deşi nu o declară explicit, totuşi în lucrare autorii au reuşit de mai multe ori să arate foarte clar legătura dintre cele două probleme.
Volumul se încheie cu – În loc de epilog. Transilvania contemporană: problemele există, discuţiile continuă (pp. 224-237). Textul nu mai comportă caracter ştiinţific şi intră oarecum în disonanţă cu ţinuta întregii cărţi. Datorită faptului că are un caracter publicistic, nu considerăm necesar să ne oprim asupra lui. Dincolo de acesta lucrarea prezentată mai sus e una de o valoare incontestabilă şi reuşeşte în baza mai multor fonduri arhivistice ruse să elucideze cele ce s-au întîmplat în anii 1940-1946 în culisele diplomaţiei, privitor la problema transilvană. Din păcate pentru toţi cei interesaţi de problemă, demersul lui T. Islamov va rămîne suspendat, pînă cînd în Federaţia Rusă se va găsi cineva vrednic să aprofundeze acele aspecte ale temei care rămîn suspendate (ne referim aici în primul rînd la Fondurile care au rămas închise).