Generatia Zdrobita

Loteanu Emil

December 13, 2007 on 12:03 pm | In emil loteanu |

Emil Loteanu – pronunţîndu-i numele, ne gîndim la filmele lui. Şi poate dincolo de toate, filmul cel mai important pentru spirtualitatea noastră e ,,Luceafărul”. Deşi e un ,,Luceafăr” în viziunea loteneană, e unicul nostru film despre Mihai Eminescu. Dar dincolo de filme, Emil Loteanu a fost în primul rînd poet. Un poet pentru care nu s-a prea găsit loc în patria lui – fie aceasta rămăşiţa Moldovei istorice, fie România. Patria care l-a adăpostit şi l-a încurajat, a fost Rusia. Soarta parcă a vrut ca pînă şi mormîntul său să fie acolo, la cimitirul Novodevicie din Moscova, capitala ţarilor de pînă la Petru I.
Revalorizînd orbitele, Loteanu pînă la urmă s-a înscris în centrul unei lumi, care oricît de vag nu ar fi, după 1991, mai păstrează nişte reflecţii ale umbrei tot mai palide (în lumea noastră) a Bizanţului de altădată.
În anul 1990, pe ultima pagină a cotidianului Moldova Socialistă, apărea un mic interviu cu E. Loteanu. Titlul acestuia e semnificativ – ,,Emil Loteanu părăseşte Moldova”. Pe atunci, poetul şi regizorul era preşedintele Uniunii cineaştilor din Moldova. Printre altele spunea următoarele - ,,Nu mai pot suporta tabloul indiferenţei”. Şi continua - ,,Cît se poate vorbi la plenare? Nici o cuvîntare nu poate înlocui o profesie în artă. Totu-i în van. Nu vor să lucreze cei mari, nu vor să lucreze cei mici. Lipsesc cadrele calificate, nu există concurenţă, nu-i tehnică, nu-s finanţe – totu-i o frînă. Nu-s oameni care ar conduce ,,Moldova-film”. Mulţi actori nu vor să lucreze din plin” (…) ,,n-am filmat nimic de trei ani şi jumătate, şi am stricat doar nervii”. (,,Moldova Socialistă”, joi, 12 iulie 1990, nr. 160, p. 4)
Alţii în clipa aceia sărbătoreau pe toate căile suveranitatea, o suveranitate care pentru E. Loteanu nu exista şi nu avea vreun un sens. Schimbarea de regim, transformările aşa-zis democratice, declarative şi populiste, doar prin simpla aderenţă la ele, nu schimbau esenţa lucrurilor. Ce îl durea pe Loteanu era situaţia din cinematografie. Şi noi doar putem să ne întrebăm, dincolo de iluziile noastre, care era atunci situaţia şi în celelalte arte?
Şi revenind, Loteanu e dincolo de toate un poet, un poet care nu se înscrie în curentele ce i-au succedat lui Eminescu, un poet care ne aduce aminte de Eminescu, dar e total diferit de Eminescu, şi cu toate acestea vine în continuarea lui Eminescu. Citind versurile lui Loteanu, simţi cum sufletul lui, uneori zbuciumat, a frămîntat fiecare cuvînt, fiecare literă, fiecare punct sau virgulă, şi cum această frămîntare ne cuprinde şi pe noi cei care îl citim.
Nu cred că elogiile îşi au locul, versurile sale o spun mult mai bine decît ar putea-o spune orice critic literar… Loteanu e mai puternic decît timpul. Şi de aceasta vă puteţi convinge citind cîteva poezii pe care le-am selectat mai jos.

Eu v’am iubit
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi…
Necontenit
V’am iubit
Chiar dacă peptul gemea –
Stelelor, stelelor,
Scumpe mire albastre,
Ştiţi oare voi
Despre dragostea mea?

Fiind negrăit de departe,
Totuş
Mi-aţi fost aproape…
V’aţi coborît pe flamuri,
Şi pe frunţi de ostaş –
În stihul poetului
Cu ochii iubitei sub pleoape,
Lucind totdeauna adînc,
Pătimaş!

Dorul acesta de stele
Zvîcneşte în suflet,
În tîmple…
El trece din sînge
În sînge,
El trece din tată
În fiu.
Focul albatsru al stelelor
Ochiul mi-l împle,
Coborînd pînă’n fundul orbitei
Puternic şi viu.
(Poezie ce apare în volumul ,, Ritmuri”, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1965, pp. 6-8)

Un fragment dintr-o altă poezie, ne vorbeşte de oamenii acestui pămînt, pentru care de fapt a scris poeziile:
Şi, veseli, oamenii vor închina,
Şi dar de nuntă oamenii mi-or da
Pămîntul tot şi cerul seniliu,
Şi dreptul de-a rămîne veşnic viu. (acelaşi volum, p. 24)

În poezia ,,Îndemn” (p. 30), apare glasul ritmurilor –
Pe rugul ritmurilor nimeni, nici cînd nu moare,
Pe rugul ritmurilor inima devine o pasăre
Cu pliscul înfipt în soare,
Iar ochii devin
Cer necuprins şi senin.

O poezie plină de durere şi de speranţă în iertare pînă în ultima clipă e ,,Nici odată”. Mai jos e un fragment din aceasta:
- Spune-mi, cînd ai să vii?
Nu tace!
E toamnă, auzi?
Frunzele ard. Pădurile ard
Cărările fug înapoi în păduri.
Şi totuş nu e tîrziu,
A mai rămas o poiană
Pentru mine şi tine.
Uitată, dorită
Şi iarăşi visată,
A mai rămas o poiană,
Eu ştiu.
- Nici odată.
- Umărul meu mai păstrează căldura frunţii tale.
Umerii ştiu să viseze şi să dorească
La fel ca degetele,
Ca inima,
Ca buzele.
- Nici odată.
- E prea crud.
Încearcă dacă poţi să mă erţi,
Pătrunde în mine
Ca un vifor în codri şi vezi –
Sînt plin de tine
Ca mările lumii de vuet.
Încearcă, dacă poţi, să mă erţi.
- Nici odată.

Din acelaşi volum, recomandăm cititorilor poeziile ,,Hirosima din mine” (pp. 34-35), ,,Ultima şansă” (p. 54) şi ,,Nu vă promit nimic” (pp. 55-56).

Şi, încheind acest mic articol, o poezie apărută în volumul Chemarea stelelor, din anul 1962. O poezie în care majoritatea tinerilor din generaţia noastră se vor regăsi. Un memento mori dureros. Nu pentru a fi exagerat, dar nici pentru a fi dat uitării!

Ochii care nu se văd, se uită
Şi se perd învolburaţi în fum,
Căci iubirii depărtarea nu-i dă
Decît dorul ce îl port acum.

Buni moşnegi cu pleata colilie,
Mult mi-i drag sfătosul vostru grai.
Vorbe mari, cu tîlc, fără hîtrie,
Lîngă voi pe prismă stînd, aflai.

Voi mi-aţi spus că ochii care drumul
I-a luat şi-i duce’n depărtări,
Se topesc, se mistue ca fumul,
Ca hulubul care sue’n zări.

De-i aşa, dalbi înţelepţi, înseamnă
Că o umbră dragostea mi-a fost
Şi că tot ce inima îndeamnă
N’are viaţă, n’are ţel şi rost.

De-i aşa, înseamnă că vor arde
În durerea mea atîtea seri
Şi albastrul lor n’o să mă poarte
În adîncul alb, sub crengi de meri.

Ochii care nu se văd, se uită…
Vorbă bătrînească, vorbă grea.
Dragostea mea tînără, ascultă,
Dă-mi tărie să nu cred în ea!
(pp. 72-73)

Legat de activitatea sa în acele vremuri, pe care azi mulţi care atunci au tăcut, se întrec în a el critica, E. Loteanu a apreciat:
,,Tot ce am făcut eu a fost ecoul unei stări sociale, al unei societăţi care a vrut să aibă ceva, care a vrut să reziste intemperiilor timpului. N-o să mă credeţi, dar ultimul om care m-a chemat să fac ceva la Chişinău a fost Semion Grosu, fostul prim-secretar al Comitetului central al Partidului Comunist. Puteţi să vă supăraţi pe mine, dar eu i-aş face un monument chiar şi acelui Lozan care conducea Televiziunea Moldovei, care deseori a fost criticat. Cu ajutorul lui am făcut filmul ,,Luceafărul”, în condiţii foarte grele”. (Vezi interviul ,,E frig de tremuri în viaţa culturală de la Chişinău…”, în FLUX/Ediţia de vineri, 5 martie 1999, p. opt)
Putem constata că ei în vremuri de rezistenţă au creat mai profund, şi nu pentru elite, ci pentru a potoli setea de artă şi de infinit a tututor locuitorilor.

Şi totuşi mă văd nevoit să mai fac o a doua încheiere. Un fragment dintr-o poezie prin care l-am descoperit pe poetul Loteanu, rătăcit în volumul ,,De dragoste”, selecţia de Grigore Vieru, apărut la Chişinău în 1978.

Priveşte gol, cu irişii pustii,
Mărinimia remuşcărilor tîrzii.
Nu, nu se vor întoarce din atunci
Femei frumoase, legănări de lunci,
Şi nu le umili cu searbădă căinţa ta,
Cu danie bogată şi cu dări,
Cu banul sterp al sterpei remuşcări.

Ele rămîn zăpezile eterne –
Lumina crudă peste ele cerne,
Ele rămîn de nimenea atinse,
Contururi vagi de piscuri albe, ninse…
Legat în amintiri ca într’un lanţ,
Iscai din pulberi roşul din Bizanţ,
Acel eretic roşu de icoană
Curat ca o atingere de geană,
Tremurătorul roşu aburit,
Ca răsuflarea omului iubit,
Înfioratul roşu-purpuriu
Ca strigătul de om într-un pustiu.

Femeile pe care le-am iubit,
Răsar tăcute din nemărginit.
Le scriu desculţe, în cămăşi de in
Pe cerul meu, cu roşu bizantin,
În tinereţea lor fără sfîrşit…
………………………….
Femeile pe care le-am iubit.

PS. şi cu valoare de testament, poezia ,,Epitafuri”
Arhaică pădure de cuvinte,
Spre tine vin din secolii tîrzii
Şi te sărut nostalgic şi cuminte,
Iubita mea din anul două mii.

E ochiul meu ascuns aici în carte,
Iscoada stinsului demult străbun –
Şi te privesc de dincolo de moarte
Neruşinat de vesel şi de bun.

Eu am cîntat aşa cum am ştiut
Din frunza aspră a iubirii mari.
Senin voi coborî să dorm în lut
Printre ţărani, voevozi şi lăutari.