Generatia Zdrobita

Recenzie

O prefaţă îndrăzneaţă şi subiectivă… Se scrie mult astăzi. Cuvintele au o putere nebănuită. Parcă ne-am fi reamintit subit ca “la început a fost cuvântul” . Totuşi, în literatura actuală, se pare că sensul cuvвntului s-a cam pierdut. Cuvântul a fost demitizat sub pretextul înţelegerii lui de către mase. Cuvântul a devenit propagandă, îndemn, plângere… alinare… Nicio oglindă nu e оncă destul de capabilă să reflecte suma polisemiei actuale… Scriem, scriem, scriem, parcă îndemnaţi lenineşte. Dar uităm să povestim! Pierdem firul
naraţiunii şi din acest motiv rămânem şi fără rolul Ariadnei… Normal, suntem avangardişti, postmodernişti, actuali. Al’fel nu rodim, nu răsărim, al’fel cuvintele noastre nu germinează propoziţii, fraze, pagini, cărţi. Maculatură. Uităm povestea…
Se pare că bunul meu coleg, Nichita, n-a uitat-o. Primul gând venit atunci când îi
citeam cartea, a fost ceva asemănător cu afirmaţia … “uite … n-au murit…”. Şi, astfel, dintr-odată, l-am introdus în atât de anatemizata tagmă a celor care încă mai cred. Cred, pentru că povestea iubirii – aşa cum o pricep ei – nu se rezumă la un “crush” sexual, nu se limitează doar între reperele senzorialului. E ceva mai mult… Dar să nu anticipăm.
Mă întrebam uneori, oare unde s-a păstrat cel mai bine, оn ţara asta, sufletul romвnesc,
simţirea lui atât de frumos descrisă de Bernea, Blaga, Eliade?.. Atât de minunat transpusă pe
оnţelesul urechilor noastre de către Porumbescu ori Enescu?.. O vagă certitudine îmi îngăduia să cred că în Moldova. Nu aveam însă la îndemвnă niciun argument pozitivist… Stop. S-a născut şi a doua întrebare… de când are nevoie o manifestare sufletească, sufletul, de argumente real-imediate, palpabile? Moldova… Bucata de pămвnt pe nedrept uitată оn detrimentul Transilvaniei… Cu adevărat, Terra ultra silvana a fost, este, leit-motivul (re)întregirii neamului romвnesc. Cu toate acestea… Prutul a înghiţit podurile de flori!
Nichita nu uită să povestească. Se ajută de jurnalul său, care, iată, nu-i oferă
evenimenţialul de “ora 5”, ce ar putea stârni lesne curiozităţile morbide ale cititorului asupra
intimităţii umane. Totul este cвt se poate de normal: un om iubeşte.
Poate că între mine şi Nichita, între vieţile noastre de atunci, au existat dese similitudini, iar
lectura cărţii “Drumuri întru regăsirea dragostii” mi-a confirmat оn mare parte acest lucru. Atunci nu prea îmi povestea. Dar uneori, vazându-l cum mă aprobă, îmi dădeam seama că, de fapt, îşi oferea lui certitudini.
Autorul scrie despre imposibilitatea Cavalerului de a se opune auto-exilului Prinţesei.
Panoplia lui nu cuprinde nicio armă prin care s-ar putea opune ştampilei care aplică viza. Şi, dintr-o dată, lupta e pierdută. Iar… оnainte de resemnare e regretul, nu-i aşa Nichita? De aici a pornit…
Prin această carte, prin dezvăluirea brută a sentimentelor, se depăşeşte or’ce explicaţie freudiană asupra primordialităţii ţi оntietăţii iubirii… Pe măsură ce scrie, ce îmbină planuri, Nichita răbufneşte. Nu refulează. Răbufneşte. O оmpotrivire faţă de sistem, оnsă nu una anarhică, nu una flower-power sau a stâlpului de cafenea… adică nu vrea să dărâme antecedentul, dar nici să conserve fără a atrage atenţia, fără război, prin iubire.
Răbdarea e scutul ce-l apără de nedreptăţile studenţiei. După Botez, sunt convins că Nichita
l-a depăşit pe Che Guevara. Sunt convins că ştie că “iubirea va salva lumea” (Dostoievski) şi nu egalitatea proletară. Iar răbdarea nu e decât rodul iubirii…
Studentul s-a izbit de Cluj. Până la urmă, cartea lui este şi o lecţie de educaţie civivă. Sunt
atâtea lucruri minore care “ne devorează iubirea…”. Practic, iese la iveală antagonismul a doua
sisteme, pe de o parte, capitalismul şi omul care e conştient că nu-i poate învinge tarele, dar nu se simte împiedicat să le sancţioneze scriptic, iar pe de altă parte, lupta inegală între doi oameni: unul care probabil a uitat şi celălalt, caruia cu siguranţă оi pare rău.
Dumitru este un animal rănit. Un leu tвnăr care оşi aşteptă rвndul. Asta ar spune nonşalant un
sfertodoct de prin cine ştie ce redacţie.
În acelaşi timp, Nichita denotă şi un oarecare noviciat оn alcătuirea romanului său. Se
“simte” chinul de a lăsa impresia neidentificării cu Dumitru. Este interesant aparatul critic. Spre
exemplu, autorul nu se limitează la a o lăsa pe Liliana să fredoneze o melodie, ci şi оi explică
cititorului printr-o notă de subsol bine documentată originea versurilor. Deasemenea se resimte de-a lungul lecturării textului o doză de pierdere a identităţii a personajului principal. Povestirea alunecă de la persoana I singular la a III - a singular, de la “eu” la “el”, ca şi cum “eu” s-ar înaripa şi ar privi de sus, atotcuprinzător, către “el”. Această translatare certifică şi trădează оn acelaşi timp veridicitatea şi dimensiunea sentimentelor lui Dumitru. Harta lui sufletească este оntretăiată precis de coordonatele citadine ale Clujului… Numele străzilor, clădiri, parcuri, poduri… nordul lui Nichita–Dumitru оnseamnă Alina. Busola lui nu suportă alt punct cardinal.
Puţinele ezitări stilistice sunt eclipsate de coerenţa povestirii. Un fir al Ariadnei, acela despre
care spuneam mai devreme că mulţi оl pierd, acest fir ne conduce spre finalul cărţii – labirint al
trăirilor lui Dumitru – fără a ne lăsa posibilitatea de a ne abate. Autorul are dreptate: probabil că dacă am face-o, ne-am plictisi…
Pe măsura derularii amintirii – fiindcă оn ciuda detaliilor, perseverează o unică amintire,
aceea a Alinei – Dumitru îi redescoperă trăsăturile intelectuale, lucru ce pentru el, tot un inelectual, îi agravează situaţia.
Cu toate că Nichita este un român autentic, banuiesc (întemeiat) că repulsia pe care io
creează falsul românism, l-a obligat să insereze o serie de texte în limba rusă pe care, însă, nu le-a tradus. Sigur, se poate obiecta că există şi alte rânduri, în limbile franceză, maghiară, engleză ori spaniolă. Netraducerea acestora în limba română, îmi place să n-o percep ca pe un afront la adresa cititorului, ci ca pe o simplă omisiune.
(Unele secvenţe aduc aminte de cartea lui R. Gary, “Clar de femeie”, iar când spun aceasta,
mă gândesc la оntâlnirea şi timpul petrecut оmpreună de Dumitru, alături de Liliana… “noi suntem două inimi zdrobite, fiecare cu istoria ei…”).
În lupta lui, Dumitru nu trebuie să o înfrângă numai pe Alina (printr-o posibilă regăsire,
оmpăcare) ci şi pe el prin acceptarea deciziei finale pe care o va adopta Alina. Dumitru nu se îmbată. Dumitru nu se droghează. Dumitru nu se duce la psiholog. Din start, soluţiile oferite de societatea actuală pentru depăşirea unei crize sentimentale, sunt lovite de nulitate. Pentru că Dumitru crede. Pentru că Dumitru îndrăzneşte… Iar de aici, totul capătă dimensiuni nebănuite.
Dan