Generatia Zdrobita

Dealurile albastre - fragment din ‘Ferestre (si trepte) de ieri spre azi’

Dealurile albastre

M’a strigat cineva ori mi se năzare…
Din suflet îmi creşte un pom, un cais
Cu fructe dulci, cu fructe amare,
Aievea e totul ori poate e vis?!(Vlad Ioviţă)

A doua zi după sesiunea de comunicări, Dumitru s-a trezit simţindu-se straniu. Parcă ar fi fost suspendat între o mare povară de care se eliberase, o împlinire pe care o avusese după un lung parcurs, nostalgia faptului că totul a trecut, prezentul un pic atemporal, şi, viitorul în care trebuia să reia acelaşi drum obositor. ,,Ce albă e lumina de afară şi cît de bine e că o am pe Alina alături de mine în viaţa mea. Iar ziua de ieri… parcă ar fi trecut o vecie de atunci, pare a fi atît de demult, parcă nici nu a fost adevărată. Vreau să mă odihnesc, cît de mult vreau să mă odihnesc, să uit de toţi nervii pe care i-am avut”. S-a dus la bucătărie şi s-a uitat în jos. ,,Puţini oameni la staţie. E sîmbătă. Am şi uitat care zi a săptămînii este. Nu-mi mai dau seama ce e cu timpul ăsta… Ce luminos şi frumos e afară. Vreau să mă văd cu Alina. O să mă duc la Institut şi apoi o să vină şi ea acolo”.
Biblioteca de pe strada ,,Napoca” era pustie. Toţi erau plecaţi la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa Regelui, în incinta blocului central al UBB. Dumitru era indiferent faţă de acest eveniment. A dat invitaţia sa unui coleg de la grupa maghiară. ,,Ziua cea mare a fost ieri. Ieri e ca un început şi ca un sfîrşit. Mai mult nimica nu are rost pentru mine în această Facultate. Ieri a fost ziua în care am atins un punct atît de înalt… Azi însă nu mai e la înălţimea zilei de ieri. E ca o cădere liberă”. Dumitru şi-a comandat mai multe cărţi, dar după ce le-a primit, le-a ţinut pe fără ca să le citească. Se uita gînditor pe geam. Era înnorat, însă nu de ploaie. Îşi răsfoia hîrtiile din faţă, mai sublinia unele cuvinte şi iar se uita pierdut la cărţile din spatele sticlelor dulapurilor Institutului. Erau atît de multe şi de vechi.
Pe la ora unu şi ceva uşa bibliotecii s-a deschis şi s-a arătat un căpuşor, care s-a retras imediat. ,,Să fie Alina”? Era chiar ea, cu zîmbetul pe buze. S-a apropiat de Dumitru. ,,Parcă e ieşită din ceaţa dimineţii”.
- ,,Ce face haiducul meu”?
- ,,Vroiam să citesc, dar nu reuşeam… de fapt te aşteptam”.
- ,,Citeşte, eu o să te aştept…”.
- ,,Nu, azi nu am nici o dorinţă să citesc”. Dumitru s-a sculat de pe scaun şi a început să îşi strîngă lucrurile. ,,Ce frumuşică e în scurtiţa asta sură…”. A predat cărţile la geamul de la sala bibliotecarelor şi au coborît afară. Au mers pe ulicioara din spatele Institutului şi au ieşit în faţa Bisericii Piariştilor, după care au cotit pînă în faţă la cinematograful ,,Arta”, unde într-o curte interioară era intenet café-ul la care Dumitru a depus cea mai mare parte din munca pentru revistă. Ambii tăceau. Se uitau unul la altul şi inspirau adînc aerul curat al primăverii. Se simţeau foarte aproape, ca şi atunci cînd vîntul leagănă o floare. ,,Te iubesc, te iubesc, te iubesc… oare ea gîndeşte acelaşi lucru? Oricum dacă îmi citeşte gîndurile, ştie la ce mă gîndesc acum”. Alina i-a zîmbit şi şi-a întors privirea spre casele de pe margine.
De serviciu la internet era acelaşi băiat pletos.
- ,,Salut”.
- ,,Salut”.
- ,,Două calculatoare te rog”.
Pletosul le-a indicat două calculatoare la peretele din faţa sa. Dumitru şi Alina şi-au scos scurtele, le-au pus pe speteaza scaunelor şi s-au aşezat. După vreo 10 minute în care şi-a verificat căsuţa poştală ca să vadă dacă nu mai primise vre-un mesaj de la foştii colegi de liceu, Dumitru s-a întors spre Alina. Ea i-a zîmbit, şi-a deschis rucsacul şi a scos de acolo două cutii verzi de plastic de lapte bătut ,,Napolact” şi două pacheţele mici de hîrtie cu biscuiţi digestivi. ,,Ce gest frumos… eu nu m-am gîndit. Ce bravo e”!
- ,,Mulţumesc frumos”.
- ,,Bea lăptic să creşti mare”, i-a zîmbit din nou Alina. ,,Motan ce-mi eşti”.
Au mai stat la internet un sfert de oră, după care au plecat. În faţă la Hotelul ,,Continental” s-au întîlnit cu un grup de băieţi de la ,,Arheologie”.
- ,,Servus”.
- ,,Servus. Ce faceţi, nu veniţi la Majestatea Sa”?
- ,,Nu”, a răspuns rece Dumitru.
- ,,Cum nu dacă eşti student la ,,Istorie” şi ţii la ţara asta”?
Dumitru a simţit o iritaţie puternică. Capul i s-a aprins. A gîndit - ,,Da’ ieri ce a fost? Nu a fost cea mai mare sărbătoare posibilă a studenţilor de la ,,Istorie”? Ce e azi nu mă interesează”! A dat dezinteresat din mînă şi le-a zis:
- ,,Servus”.
- ,,Poate totuşi vii”?
- ,,Nu”.
- ,,Servus”.
Pînă la ,,BCU” şi apoi pînă la intrarea în Parcul de la ,,Geografie”, Dumitru a clocotit. Simţea cît de plăcut era vîntul şi cît de bine era afară şi că o avea pe Alina alături, dar nu reuşea să se înduioşeze. Alina, văzîndu-l că era enervat, a devenit absentă. El ar fi vrut să îi spună tot amarul pe care i l-au trezit cuvintele băiatului de la ,,Arheologie” care aşa şi nu înţelesese care fusese evenimentul major al anului în Facultatea de ,,Istorie”. Ea însă nu era dispusă. Dumitru simţea că problemele intelectuale care şi le punea el, nu o interesau şi nu aveau nici un rost pentru ea. Ar fi vrut să nu se mai gîndească la arheolog, dar cuvintele lui reveneau şi îi tot reveneau în minte.
În faţa porţilor de la ,,Geografie” ea i-a zis:
- ,,Eu mă duc în cămin, tu te poţi duce la staţia de autobuz…”.
Dumitru a simţit că o pierdea pe moment şi a rugat-o:
- ,,Hai te rog să stăm puţin aici, că nu mă simt bine”. El nu vroia să se despartă de ea decît cu zîmbet şi mai vroia certitudinea unei reîntîlniri, venită chiar din partea ei. Au stat aproape un sfert de oră lîngă porţi. Vîntul le răscolea la amîndoi părul. Era tăcut, deşi mai trecea cîte o maşină pe ,,Clinicilor”, şi liniştitor.
- ,,Hai să mergem undeva, nu vreau să mă despart chiar acum de tine. Vreau să mai stăm azi împreună”.
- ,,Hai pe o jumătate de oră în parc”.
- ,,Bine”.
Jumătatea de oră s-a transformat în trei ore. Au stat pe o bancă printre copaci care înmuguriseră deja şi unii chiar aveau frunzuliţe. Prin faţa lor s-au perindat bătrînei şi bătrînele, mămici şi tătici cu copii în cărucioare şi tineri îndrăgostiţi. S-au tot uitat unul la celălalt şi şi-au ţinut strînse mîinile. Din toate părţile îi inunda o lumină puternică. Era lumina unei lumi atît de apropiată de noi toţi, dar care deşi o auzim că ne cheamă, ne scapă prin pierderea în grijile cotidianului. Era însăşi lumina primăverii şi a naturii care te îndeamnă să fii mai bun decît eşti şi să aspiri la mai mult. Lumina care îţi dă credinţă în idealuri şi în vis.
Nu şi-au dat seama cînd au trecut trei ore. Alina a fost cea care a avut iniţiativa de a pleca:
- ,,Piratule, am mult de citit pe luni. Hai că merg în cămin”.
- ,,Pot să te conduc”?
- ,,Dacă vrei, da”.
După ce au urcat pe lîngă parcul de la ,,Geografie” şi au ajuns pe strada ,,Haşdeu”, Dumitru a oprit-o:
- ,,Uite, dealurile albastre…”. Erau dealurile ce se vedeau după satul Floreşti. Soarele ieşise printre nori, iar dealurile rămîneau învăluite într-un nimb. Alina se uita şi ea cu ochii larg deschişi.
- ,,Hai să mergem încolo”, a propus Dumitru.
- ,,Cînd”?
- ,,Acum”.
- ,,Atunci numai să îmi iau alte haine, că astea-s de oraş”.
- ,,Bine, urcăm pînă la tine în cămin”. Dumitru era surprins de faptul că ea acceptase propunerea lui care i se părea un pic nebunatică.
După ce ea a coborît din cămin, au plecat în cartierul ,,Mănăştur”. Dumitru era emoţionat. ,,Sînt o oră sau chiar mai multe pînă la acele dealuri. Mă tem că o să ne prindă noaptea pe drum. Dar nu o să dau înapoi. Eu i-am propus, înseamnă că acolo o să mergem”. Au coborît la ultima staţie de pe ,,Calea Mănăştur”. Alina l-a aşteptat cinci minute pînă el s-a urcat la etajul cinci unde locuia, ca să îşi lase diplomatul. Apoi au pornit în doi spre satul Floreşti, de-a lungul şoselei. Dumitru s-a uitat la ceas. ,,Arată 18.35. E tîrziu, dar să vedem, poate reuşim”.
După ce au trecut pe lîngă taximetriştii ,,rechini” care aşteptau călători (navetişti) ca să-i ducă spre localităţile Vlaha, Săvădisla sau Căşei, au ajuns lîngă cele cîteva maşini cu diferite lucruri artizanale care se vindeau în jurul lor. Alina s-a uitat cu interes.
- ,,Trebuie să trecem odată pe aici să ne uităm mai bine”.
- ,,De acord. O să trecem”.
În drept cu magazinul imens ,,Metro” i-au întîlnit pe Bobi cu prietena lui şi pe încă un băiat blond micuţ, urmat şi el de o fată.
- ,,Servus. De unde veniţi”?
- ,,Servus. Am fost la Cetatea Fetei”.
- ,,Da asta unde e”?
- ,,Aici, pe deal după Floreşti”.
- ,,Bine, poate ne ducem şi noi pe acolo”.
- ,,No, să le aveţi toate bune”.
- ,,Mulţumesc. Noroc şi vouă”.
Dumitru şi Alina au mers doi kilometri pe jos, după care au intrat în localitatea Floreşti. Drumul era foarte aglomerat. Maşinile treceau în viteză unele după altele. La un moment dat au observat un cortegiu straniu: în faţă o maşină cu numere de Bălţi cu doi tipi ,,duri”, urmată de trei maşini cu numere de înmatriculare de Ungaria, după care urma iar o maşină cu băieţi ,,duri” cu numere de Soroca.
- ,,Ai observat maşinile”?
- ,,Da”.
- ,,Cred că ei aduc maşini din Ungaria, că nu ştiu de ce îs mai ieftine acolo”.
Au continuat să meargă tăcuţi şi cu pas grăbit. Amîndoi simţeau că îi putea prinde noaptea. Iar dealurile albastre nu se apropiau, ci cu cît ei înaintau spre ele, li se făcea impresia că se lărgeau. ,,Ah, maşinile astea, trec în aşa viteză pe lîngă noi. Sper să fie totul bine, chiar e deranjant galopul ăsta al lor pe alăturea”.
Au trecut pe lîngă cazarmele unităţii militare şi au văzut bisericuţa de lemn a soldaţilor vopsită în roşu. Apoi au trecut pe lîngă case. ,,Da, straniu sat. De fapt e ca şi la bunica mamei. E de-a lungul şoselei şi oamenii au loturi înguste şi lungi. Dezavantajul satelor străbătute de drumuri de mare circulaţie”. Au cotit la stînga înainte de ajunge la cercul din mijlocul satului. Trecuse prea mult timp, erau obosiţi. Simţeau că li s-a depus o groază de praf pe faţă, în păr şi pe haine.
Indicatorul avea desenată o mică biserică cu cruce şi inscripţia ,,Mănăstirea Tăuţi. 5 km”. Era un drum de ţară nepavat. Mai mulţi copilaşi se jucau de-a lungul ogrăzilor. Cam la un kilometru depărtare se vedea un deal mare acoperit de copaci. Unii oameni pe lîngă care treceau, se uitau lung la ei. Satele sînt comunităţi închise, de aceea nu e atît de greu să identifici străinii, pe de altă parte săteanul are o curiozitate firească faţă de aceştia.
Drumul a cotit la stînga, iar apoi s-a încovoiat la dreapta. Cînd au ajuns aproape de tăietura dintre dealuri, Dumitru şi Alina s-au oprit.
- ,,Alina, e cam tîrziu. Hai să urcăm pe acest deal şi să vedem ce e acolo. Pînă la mînăstire mai sînt doi kilometri şi nu ştim cînd ajungem acolo…”.
- ,,Hai să urcăm…”.
Au mers mai mult de 30 de metri pe pămîntul arat care era umed şi se ducea de sub picioare, după care au început să urce dealul abrupt. Dumitru mergea înainte şi o ajuta pe Alina să îl urmeze, ţinînd-o de mînă. Ajunşi sus au constatat că dealul continua să urce, dar mult mai lin. Au găsit o poieniţă mică plină de frunze din anul anterior. Dumitru şi-a scos scurta şi a întins-o pe jos.
- ,,Ne putem aşeza”.
După ce s-au aşezat, au început să se uite prin părţi. Acolo totul era mai luminos ca în vale. Drept înainte se vedeau luminile neregulate ale Floreştiului şi se evidenţiau coloanele de lampe de-a lungul şoselei spre Oradea. Dinspre dealurile albastre care erau în stînga, venea o luminozitate pală. Se vedea că undeva pe acolo soarele încă nu dispăruse de tot. Iar în dreapta, licăreau o parte din luminile Clujului din cartierele ,,Grigorescu” şi ,,Mănăştur”.
- ,,Hai să ne uităm la cer, poate se văd stelele”.
Amîndoi s-au lăsat pe spate. Cerul era deschis la culoare. Nu era atît de întunecos cum se vedea din oraş, căci nu le încurcau felinarele stradale. Pe cer se întrezăreau abia licărind unele stele mai timpurii.
- ,,E cam rece pămîntul”.
- ,,Hai să închidem ochii şi să ne gîndim fiecare la cîte ceva, poate să ne punem cîte o dorinţă sau fiecare cum inventează…”.
Au închis amîndoi ochii. Dumitru se simţea uşor, departe de griji şi de problemele oraşului. ,,O libertate atît de stranie pluteşte în jurul nostru. Doar eu şi ea, în mijlocul pădurii… cîţi poeţi au visat asta! Cît de unic e acest moment. Şi iar ştiu că se va termina, şi iar nu aş vrea să se termine vreodată… Dar visul e vis, dar dacă e cineva în această pădure? Ce facem? Fugim”? Pădurea era foarte liniştită. Nu se auzea nici un zgomot. Dumitru s-a sprijinit într-un cot şi s-a uitat spre vîrful dealului. Era gol. ,,Totuşi, poate că îmi pare sau nu, dar poate fi cineva acolo printre copaci. Prea multă mitologie slavă am citit şi începe să mi se năzară…”.
S-a uitat la ochii Alinei. Ea îi ţinea închişi în continuare. ,,La cum clipeşte, se vede că e undeva departe, unde e atît de plăcut şi unde aş vrea să fiu şi eu. Cît aş vrea să simt şi eu ce simte ea acum. Ştiu că pentru ea sînt şi eu acolo”. S-a aplecat şi a sărutat-o uşor.
Alina a deschis ochii.
- ,,Parcă te-ai fi trezit din somn. Arăţi ca frumoasa adormită în pădurea fermecată după mulţi-mulţi ani”.
Alina se uita nedumerită la el. L-a cuprins şi şi-a lăsat căpuşorul pe umărul său drept.
- ,,Ştii, cred că se întunecă de tot şi că ar trebui să plecăm”, a continuat Dumitru.
- ,,Da? Dar eu am crezut că o stăm aici pînă dimineaţa…”, a spus legănat Alina.
- ,,Ah! Cît aş sta eu cu tine o vecie… Dar se face frig…”.
S-au sculat ambii în picioare. Dumitru şi-a îmbrăcat scurta şi s-a uitat din nou lung spre vîrful dealului. ,,Ea nici nu ştie de ce vreau să plecăm. Nu putem să mai rămînem în această pădure noaptea”.
Drumul înapoi a fost mult mai uşor. Au vorbit despre diferite fleacuri, chiar şi despre momente nesemnificative de la sesiunea de comunicări. Alina îşi aducea aminte de colegele ei de cameră.
- ,,Br-r-r-r-r… peştişorii mei o să rămînă azi fără mîncare. Sper că vreuna din fete o să îşi dea seama să îi hrănească”.
Şoseaua nu mai era atît de circulată. Maşinile care predominau erau tirurile care atunci cînd treceau, ridicau un mare praf şi le zburătăceau părul.
Cei doi tineri mergeau pe marginea din partea stîngă a şoselii. Amîndoi erau veseli. Dumitru se simţea uşor. I se părea că toată oboseala din ziua anterioară şi toţi nervii acumulaţi în trei luni de zile, au dispărut. ,,Mă simt parcă aş fi iar la început şi cu puteri de a continua ce am început. Stranie e viaţa asta. Bucuria apariţiei şi lansării revistei a durat pentru mine fix cît a durat şi lansarea. Acum vreau să fac numărul următor. Atît de scurtă e clipa victoriei şi atît de puţin poţi s-o savurezi. Durează tot atîta cît îi ia unei picături de rouă să curgă de pe petala unei flori atunci cînd o apleci în jos… De ar simţi şi alţii ce am simţit eu. Dar nu au de unde să simtă… Straniu. Nici durerea şi nici bucuria luptei studenţeşti nu am cu cine să le împart… Se poate de strîns materialele conferinţei pentru următorul număr al revistei…”.
Alina a observat că Dumitru era absent şi l-a luat de mînă.
- ,,Nu iar ai început… Întoarce-te aici lîngă mine, nu te pierde în depărtare…”.
- ,,Scuză-mă… mă bucur atît de mult că am făcut excursia aceasta”!
Cînd au ajuns la staţia autobuzului ,,24”, Dumitru s-a uitat la ceas.
- ,,E ora 21.56, te mai duci la cămin”?
- ,,Hai să aşteptăm să vedem dacă vine ultimul autobuz”?
- ,,Aşteptăm…”.
Blocurile şi strada iluminată îi loveau în ochi şi le păreau foarte stranii. ,,Probabil simţim asta pentru că am schimbat brusc pădurea, cu liniştea ei şi cu visele ce le adăposteşte, cu acest spaţiu aglomerat”!
- ,,Aşa şi n-am ajuns la dealurile albastre, hi-hi, dar oricum nu cred că dovedeam…”.
- ,,Va veni şi o zi în care vom ajunge la dealurile albastre. Nu-ţi promit. Dar mă voi strădui”!