În constelaţia culturii naţionale, pe lîngă alte personalităţi valoroase, un loc deosebit îl ocupă cineastul Vlad Ioviţă.
Aşa s-a întîmplat, că pe 25 decembrie 1935, de ziua Naşterii Domnului după calendarul gregorian, în lume a venit, în sătucul Cocieri din raionul Dubăsari, viitorul regizor al filmelor de nonficţiune ,,Piatră, piatră” (1966), ,,Fîntîna” (1966), ,,Malanca” (1968), ,,Dansuri de toamnă” (1983), al filmului artistic ,,Dimitrie Cantemir” (1973) etc.
A avut o copilărie mai vitregă, crescînd la un orfelinat, după ce îşi pierduse tatăl, iar puţin mai tîrziu şi mama. A fost selectat pentru şcoala coregrafică din Peterburg (atunci Leningrad), unde se va reţine pentru mai mulţi ani. La întoarcere, a pus bazele Teatrului naţional de balet, fiind susţinut de colegii săi P. Leonardi, V. Tihonov şi V. Poclitaru. Mai tîrziu, în 1962 a plecat la Cursurile superioare de scenaristică de la Moscova. Din acel moment a şi început destinul său de om al cinematografiei, deşi preocupările pentru proză, imagini, forme de expresie cît mai laconice le avea deja în suflet.
Primul film îl turnase încă în 1961, iar randamentul începe să se mărească începînd cu anul 1966. D. Olărescu aprecia – ,,Ioviţă era conştient de faptul că nu putea exista o artă profundă, veritabilă, fără de întoarcerea la începuturile primordiale şi la momentele ancestrale ale neamului, fără de tainele mitologiei şi filosofiei lui, fără de marea lui bogăţie spirituală”. În acest sens se înscriu filmele documentare de o izbitoare profunzime artistică, de la începutul creaţiei sale - ,,Fîntîna” (1966) şi ,,De sărbători” (1968). În primul caz, ,,înălţarea fîntînii integrează şi chipul apostolic al fîntînarului, care atinge semnificaţiile dramaticului, ale dramei dintotdeauna a creatorului pentru care creaţia sa este actul primordial al existenţei”. Iar în ,,drama populară Malanca, ce stă la baza filmului ,,De sărbători”, este vorba de o sacrificare în numele frumosului… eroina Melania, conform legendei, şi-a sacrificat viaţa pentru a salva o cetate asediată de turci” (D. Olărescu).
Bineînţeles că au apărut şi oameni care au încercat să îl oprească din drumul său, atît în rîndul conaţionalilor, iar în final şi în forurile de partid. Totul a culminat cu şedinţa CC al PCM din 7 aprilie 1970, cînd s-a dat următorul verdict - ,,Toate filmele create de Vlad Ioviţă (,,Piatră, piatră”, ,,Fîntîna”, ,,Se caută un paznic”) sunt ideinic vicioase”.
Însă, cîinii au lătrat în toate epocile, iar creatorii, deşi cu suferinţe interioare pe care doar le putem bănui, şi-au continuat drumul pe care retroactiv nu îl putem aprecia decît ca triumfal şi plin de viaţă şi de renaştere pentru cultura naţională.
V. Ioviţă a elaborat o întreagă filosofie a laconismului şi a tăcerii prin creaţia sa. De altfel singur nota la un moment dat - ,,am învăţat să ne exprimăm laconic. Capodoperele noastre populare, bunăoară, sunt un exemplu în acest sens. Şi pe bună dreptate. Durerea, oricît ar fi de mare, gîndul, oricît ar fi de înaripat şi de profund, şi chiar situaţia epică, oricît de epică ar fi ea, nu are nevoie de tone de cuvinte şi spaţii nelimitate pentru a se întrupa artistic”. Cu toate acestea, în ce priveşte raportul dintre arte şi mijloacele de expresie - ,,cred că imaginea cinematografică nu poate înlocui cuvîntul, cuvîntul cel talentat şi firesc. E imposibila filma o metaforă eminesciană şi puşkiniană, un sunet din muzica lui Mozart sau a lui Chopin”.

Printre colaboratorii apropiaţi ai lui V. Ioviţă au fost Gheorghe Vodă, Serafim Saka şi Pavel Bălan. Primul din ei, se născuse şi el al un sfîrşit de decembrie (24) în anul 1934 în satul Văleni din Cahul şi a activat ca regizor la studioul ,,Moldova Film” între anii 1965 şi 1971. Cei patru menţionaţi mai sus, şi oarecum contemporan cu ei, alături de ei Anatol Codru, prin filmele ce le-au lansat, au dat naştere unui fenomen cultural fără precedent. ,,Poeticul devenind cea mai importantă trăsătură distinctivă a cinematografiei de nonficţiune şi a celei de ficţiune. Se pune baza şcolii filmului poetic… Şi nu mai puţin important e şi faptul că prin aceste filme s-au conturat perspectivele, modalităţile şi aria de investigaţia cineaştilor, s-a regăsit expresia ce se afla mai aproape de felul nostru de a fi…” (D. Olărescu).
Printre volumele de proză pe care le-a publicat V. Ioviţă sunt ,,Friguri” şi ,,Un hectar de umbră pentru Sahara”. Din cel de-al doilea face parte şi nuvela ,,Dincolo de ploaie”, un mic roman al destinului unei întregi generaţii plecată de la ţară, şi apoi, datorită formaţiei artistice aflîndu-se într-un peregrinaj continuu (la propriu sau mental), neputîndu-şi găsi locul. Dar dincolo de acestea, e şi iubirea, acea iubire pe care mulţi din cei care i-au analizat opera nu i-au înţeles-o şi i-au supus personajele unor tipare nedrepte. Vaniuţa, supranumit Milionaru, şi Victoria, iubita lui, care insistă să-şi trăiască iubirea departe de ochii satului. Dacă doriţi, sunt de fapt două personaje eminesciene, ajunse să trăiască după 1950 într-un sat colectivizat.
V. Ioviţă a mai scris şi poezii. Nu atît de multe, dar foarte expresive şi sensibile. Iată o mostră - ,,Dimineaţa asta e foarte ciudată,/ Totul e altfel, nu ştiu cum…/ Undeva parcă rîde o fată/ Scăldîndu-se ‘n ape cu flori de fum”.
A plecat la Domnul la doar 48 de ani, lăsînd o bogată moştenire…
M-am bucurat mult cînd am dat de cartea ,,Vlad Ioviţă dincolo de timp. Studii”, apărută la Editura Cartea Moldovei, în anul 2005 sub îngrijirea lui Dumitru Olărescu.
Prin revalorizarea trecutului şi simbolurilor fundamentale din spiritualitatea naţională, Vlad Ioviţă se situează postum dincolo de timp, după ce, la începuturile carierei sale se autoplasa într-un fel oarecum romantic post-eminescian ,,dincolo de ploaie”, de fapt dincolo de tot realismul socialist. Căutaţi şi citiţi cartea despre Vlad Ioviţă. E un real prilej de bucurie şi de împlinire spirituală.