Generatia Zdrobita

Specia - detractorii, subspecia - frustratii

Dacă tot am abordat tema detractorilor, să facem nişte paranteze în jurul acestora.
Vom începe de la o constatare a lui Cristian Tudor Popescu, în Adevărul literar şi artistic, în februarie 2003, nr. 654 - ,,Cel ce te urăşte se simte liber, ca fiarele şi păsările cerului. Orice insultă la adresa ta, orice ticăloşie, orice minciună, falsificarea întregii lumi şi a vieţii pentru a te lovi, toate sunt la îndemînă, justificate şi, în ultimă instanţă, morale. Toate defectele, neputinţele, complexele, ratările care-l rod şi pe care nu e în stare să şi le enumere singur, într-o cameră întunecată, le aruncă asupra ta şi respiră liber”.

Detractorii lui Druta recidiveaza

Paradoxal sau nu, dar există o specie de oameni care se hrănesc doar cu venin. Scriam cu cîteva săptămîni în urmă despre un cenaclu literar eşuat (de altfel finanţat de ICR Bucureşti) la Chişinău. Indivizii tunau şi fulgerau contra lui Ion Druţă. Îl judecau şi condamnau dintr-o perspectivă, apoi găseau alta şi îi tot dădeau mai departe. Pesemne că nu le-a fost suficienta şedinţa şi au hotărît să iasă şi în spaţiul public prin presă, săptămînalul Literatura şi Arta oferindu-le cu generozitate aproape o jumătate de pagină.

Articolul scris de o liceană (deşi nu am observat ca în sală cineva să ia notiţe sistematic) a fost întitulat – Orgoliul – forţa autodistructivă a scriitorului Ion Druţă (Literatura şi Arta, nr. 24 din 12 iunie 2008, p. 4).
Totul de fapt s-a pe ,,studiul” unui critic autohton, cu titlul Povara şi osînda orgoliului. După cum menţionează autoarea - ,,eseul schiţează, prin intermediul unei minuţioase documentări şi al unei laborioase analize ,,fenomenul complex Ion Druţă”, mai cu seamă din perspectiva ,,bifurcaţiei creator-om sau artă-moralitate” (coloniţa 1, pasajul 1).
Domnişoară, haideţi hotărîţi-vă, şi dumneavoastră şi mentorii ce vă stau în spate, e vorba de un ,,eseu” sau de un ,,studiu”. Dacă nu ştiţi care diferenţa, deschideţi DEX-ul şi vă lămuriţi. Pe de altă parte dragi cititori, ai paginii noastre, imaginaţi-vă ce profunzime – să scrii un studiu în care să demonstrezi că Ion Druţă e orgolios! Iar să scrii un eseu în care să meditezi asupra orgoliului lui Druţă, e echivalent cu nevoia de a te duce la o consultaţie la neurolog!

Ce mi-e trist, e că toate aberaţiile astea ce le proliferează nişte cercuri înguste de la Chişinău, ajung uşor accesibile publicului din România, şi ne fac de ruşine. Nu e suficient că în anii 1990 ne-au făcut o faimă proastă o parte din studenţii moldoveni ce s-au perindat prin România, acum ne fac de ruşine scriitorii noştri posmoderni cu pornografia lor fără de margini, apoi aceste cenacle care nu au altă ocupaţie decît să se ocupe cu demitizarea, dar vai, fără a avea cele mai elementare cunoştinţe despre ce înseamnă demitizarea, fără a poseda tehnicile acesteia.

Revenind la articolul liceencei din clasa a XII-a. Pasajul 3 începe cu - ,,polemicile s-au declanşat în lanţ…”. Care polemici? Înafară de două-trei puncte de vedere care au fost necondiţionat în sprijinul lui Ion Druţă şi argumentele cărora nu au fost ascultate, restul s-au întrecut în denigrare. Revenim la acestea mai joc.

Coloana 3, pasajul 1 jos - ,,De asemenea, elevii care ar studia doar opera lui Druţă ar fi protejaţi de acţiunea ,,malignă” a scriitorilor ,,străini”, cum ar fi, bunăoară, un Rebreanu sau un Slavici”. Domnişoară, am şi eu cîteva întrebări ca şi cetăţeanul turmentat. Arătaţi vă rog unde şi cînd a spus Druţă că Rebreanu sau Slavici ar avea acţiune ,,malignă”, iar în al doilea rînd vă asigur că nu a declarat că sunt străini! Aici însă apare altceva! Slavici ca autor e un clasic, un clasic contemporan cu Eminescu, şi care merită studiat, e drăguţ, dar e slăbuţ!
Iar despre Rebreanu, un alt ardelean, e un scriitor care are o tehnică narativă foarte bine dezvoltată, dar ca idei, ceea ce exprimă el, e sărăcăcios şi cam irelevant pentru cititorul moldovean. Paradoxul e că toţi aceşti scriitori români, de la sfîrşitul secolului XIX şi de pînă la 1940, au o absenţă relevantă a sentimentului religios. Unicul din literatura română cultă care salvează situaţia e Vasile Voiculescu, în rest, plutim în aer.
Şi păstrînd proporţiile, Druţă a răzbătut mult mai bine la publicul moldovean decît oricine altcineva. Şi chiar dacă are momente lingvistice uşor regionalizante, uşor arhaizante, prin ideile exprimate, prin trăirile reflectate, se situează mult peste Rebreanu. Haideţi să contrapunem oricare două opere – Ion şi Biserica Albă. Ce avem în primul caz? Un sat ardelean şi o degradare cruntă pentru o bucată de pămînt, care distruge tot ce e uman, care duce la crimă, apoi la altă crimă… Ce avem în Biserica Albă? Moldova ocupată de austrieci, străbătută de armate ruseşti, cu călugării lui Paisie Velicikovski alungaţi de imperiali, cu un sat mic în care toată lumea se zbate pentru construcţia unei BISERICI! Şi aşa mai departe.

Nu cred că trebuie să mai stăruim asupra articolului…
Peste două zile, pe la orele mesei, m-a telefonat cineva şi mi-a zis că era un interviu cu Ion Druţă la TRM. Iată cîteva spicuiri ca să vedem diferenţa de abordare.
,,Mihai Cimpoi, după Povara bunătăţii noastre, mi-a trimis o scrisoare în care zicea că îţi vine să iai un boţ de pămînt şi să-l mănînci, după Biserica Albă scris că-ţi vine să posteşti… pînă la urmă a rămas cu sărmăluţele şi vinul”.
,,Pe atunci era foarte activ şi criticul, reacţiona. Critica literară e oglinda societăţii”.
,,Cărţile mari apar rar de tot. După Eminescu aşa şi nu a mai apărut un Eminescu, deşi despre mulţi s-a zis ,,iată un nou Eminescu”.
,,Astăzi toate tarabele sunt pline de maculatură. Cui nu-i trăzneşte prin cap publică o carte”.
,,În orice caz ar trebui să ştim şi să păstrăm ce am avut”.
,,Trebuie puse Troiţe la toate izvoarele naturale din Republică”.
,,În viaţă totul poate fi posibil cu condiţia de a nu irosi energia în pustiu. Glasul cugetului apare numai în tăcere”.
,,Nu vă abateţi, nu vă daţi furaţi de nimicuri”.
,,Cititorul meu din Moldova, mă umple de lumină”.

Închei aici fără comentarii.

Detractorii lui Druta

Detractorii lui Ion Druta

Traim intr-un sistem democratic. Oricine poate spune orice. Nu? E simpla schema, mai ales cind cei care mai ieri erau virful de lance al PCUS azi ne tin discursuri prorominesti.

Zilele trecute am observat pe un afis literar ca urma sa se desfasoare un cerc avind ca tema creatia lui Ion Druta. M-am gindit ca va fi ca de obicei (dar de unde era sa stiu eu ce e ca de obicei?), ca-l vor lauda (si aveam reyerve in a ma duce la acest cerc).

La ora cuvenita am intrat la cenaclul care incepuse mai devreme. Exprimari veninoase, pline de ura la adresa lui Ion Druta… am ramas stupefiat.

Recunosc, nu sunt un cititor al lui Druta. Am inceput prin liceu sa citesc Clopotnita si nu am terminat-o. Dar mi-a placut ca citeam despre Chisinau, mi-a fost interesanta fata care mirosea a gutui, si chiar insasi clopotnita avea un aer misterios, al unui vis pe care il aveau multi, dar nu puteau sa il exprime cu glas tare…

Dar… ce sa vad la cenaclu. Spre deosebire de Clubul literar al carui membri se ocupau cu deconstructivismul si pentru care Druta Ion nici nu era interesant de deconstruit, la acest cenaclu, cu o placere bolnavicioasa, atit mentorii, cit si membrii – liceeni cu creerii spalati (si care ma indoiesc ca ar avea o bruma de lecturi) il denigrau pe scriitor. Cele ce le ziceau is atit de jalnice si stupide incit nu ma incumet sa le insirui aici. Despre opera scriitorului s-a vorbit la minim. Religiozitatea lui a fost explicata prin relatiile lui actuale cu Biserica Rusa… niste semisofisme de te durea mintea.

Biserica Alba, aparuta cind? Ce titlu are? Voi cei care il detractati ati fi avut curajul sa scrieti asa ceva?

Chiar poti zice ca a innebunit lumea.
E pacat ca se fac cercuri literare la care in loc sa se faca analize si studii pe text, se practica denigrarea in masa!

Ai mai zice parca multe… dar ce sa zici? Ne miram, ne crucim si merem vorba ardeleanului mai departe.

Articol in Faclia

În nr. 47 al Făcliei, ne atrage atenţia un articol bine scris – De Crăciun, să luăm aminte…, de Alexandru Donos (pp. 1, 7). Înainte de articolul propriu-zis, conceput sub formă de interviu, autorul expune cîteva idei importante. Una din acestea e următoarea - ,,Restul bisericilor – cîteva sute – respectă sărbătorile, ca şi pînă acum, conform calendarului iulian. Unii inşi însă, mai ales cei care nu frecventează biserica, dar se bat cu pumnul în piept că sînt creştini, debitează fel de fel de ipoteze. Or, la fiecare sfârşit de an apar în mass-media unele şi aceleaşi controverse privind sărbătorirea Crăciunului nu numai din partea unor ateişti, care au devenit creştini peste noapte, dar şi din partea unor intelectuali bine şcoliţi, care n-ai crede să nu cunoască, spre deosebire de oamenii de rînd, istoria calendarului, pentru a nu repeta şi zăpăci lumea an de an cu unele şi aceleaşi întrebări” (p. 1).
Răspunsurile autorului sînt tăioase şi bine formulate. De exemplu la întrebarea
– ,,Oare nu e un paradox că sărbătorim mai întîi Anul Nou, în timpul postului, iar după aceea Crăciunul”? Răspunde astfel:
- ,,Un asemenea paradox poate să apară doar în imaginaţia celui care pe parcursul celor aproape 50 de ani de dominaţie comunistă a fost convins să se lase de biserică, încurcînd acum postul cu sărbătorile laice şi cele creştine (…). Totodată, anul nou (după stilul nou) nu constituie o sărbătoare religioasă pentru creştini”.
Şi în final, răspunzînd la o întrebare ce invocă ţările civilizate - ,,Faptul că majoritatea populaţiei din republică ţine la stilul vechi denotă o respectare a tradiţiilor lăsate de strămoşii noştri şi nicidecum o îndepărtare de lumea civilizată. Anume păstrarea şi respectarea credinţei înaintaşilor constituie, credem, un criteriu civilizator (…)”.

Pentru cei interesaţi de chestiunea calendarului, recomandăm interviul – Nu contează pe ce stil sărbătoreşti Crăciunul, ci să-l sărbătoreşti cu inima, apărut în FLUX, ediţia de vineri, din 21 decembrie 2007, nr. 51, p. 6.
http://www.flux.md/articole/1376/

anunturi

În atenţia celor interesaţi, în anul 2006 au apărut următoarele două cărţi – Virgil Mândâcanu, Pedagogia creştină: Manual recomandat pentru învăţămîntul preuniversitar şi universitar laic şi spiritual, Chişinău, Gazeta SRL, 2006, 408 p. şi romanul lui Ion Vicol, Noaptea Sfântului Andrei, Chişinău, Pontos, 648 p.

aparitie editoriala

A apărut cartea ,,Tratat de protocol şi comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ” de conf. dr. Orest Tărîţă; Chişinău, 2007, 324 p. Lucrarea este constituită din următoarele capitole – Protocolul oficial moldovenesc şi practica protocolară în unele ţări străine (pp. 21-82), Administraţia de stat (pp. 83-96), Protocolul neoficial (pp. 97-127), Ceremonii, structuri protocolare şi decor vestimentar (pp. 128-140), Recepţii şi banchete (pp. 141-166), Protocolul internaţional (pp. 167-211), Reguli de comportament pentru toate zilele (pp. 212-260). În încheiere cartea cuprinde 31 de anexe (pp. 261-311) utile pentru cititorul interesat.

Usile si Gheorghita

În numărul 7 (octombrie) pe 2007 al ziarului studenţesc republican STUD-M (editat la Chişinău) au fost publicate textele ,,Uşile” şi ,,Gheorghiţă” în limba română şi varianta rusă cu denumirile – ,,Двери” şi ,,Георгицэ”. Ziarul se găseşte în reţeaua de distribuţie aparţinînd Moldpresa.

Continuare recenzie la INTER

Urmează subsecţiunea – Misiunea internă a Bisericii (pp. 113-214), inaugurată de stu-diul lui Daniel Benga – Misiunea Bisericii - “liturghia” după Sfânta Liturghie (pp. 113-124). Stra-nie e ideea autorului că N. Cabasila în comentariile sale a reprimat caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii (p. 114). Explicaţiile lui N. Cabasila au fost preluate ulterior de alţi teologi ortodocşi, dar aceasta nu a dus la schimbarea textului Sfintei Liturghii. Nimeni nu poate arăta că un credincios din secolul VII ar fi avut şi o percepţie eshatologică asupra Liturghiei, iar după comentariile N. Cabasila, credincioşii ortodocşi au devenit brusc văduviţi de perspectiva eshatologică. În acest sens ni se par neinspirate pp. 114-115 din studiu. Citarea părerii Părintelui A. Schmemman cu privire la discuţiile despre simboluri (p. 114) nu poate ţine loc de argument, cu atît mai mult că e exprimată într-un jurnal, or dacă ţinea aşa de mult la această părere, putea să o argumenteze în public.
E o frumoasă formulare următoarea frază - ,,…fiecare Sfântă Liturghie Duminicală este un Paşte care urcă Biserica neîncetat de pe pămînt la cer.. este o icoană a împărăţiei veşnice a lui Hristos, purtînd în ea chipul veacului ce va să fie” (p. 118). Concluzia e că Sfînta Liturghia ,,nu ră-mîne locul exclusiv al unei sfinţiri individuale, ci transformă membrii Bisericii în martori şi mărtu-risitori ai împărăţiei lui Hristos şi împreună lucrători la mântuirea lumii” (p. 121).
Constantin Jinga, Valenţele primare ale Sfintei Scripturi astăzi (pp. 125-134) – pole-mizează cu Steve Taylor (pp. 127-128) şi cu cei care fac metanaraţiuni biblice, ajungînd să ilusteze principiul - ,,ochiul strâmb strâmbă totul” (p. 128). Autorul alunecă pe alocuri în semantica postmo-dernă care mai bine să fi fost evitată – ex. - ,,remix mântuitor” (p. 134). Pe de altă parte, linia medi-ană pe care încearcă să o traseze între postmodernism şi Biblie, poate fi discutată, dar nu avem sufi-cient spaţiu pentru a o face aici. Ideea de marginalitate consacratoare a Bibliei, nu reuşeşte să aco-pere realitatea.
Sursa de inspiraţie a Bibliei ne creditează să înscriem contestaţiile postmoderne într-un lung şir de contestaţii apărute de-a lungul timpului – fie eretice şi/sau sectare, fie pur şi simplu anti-creştine. ,,Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost: şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut” (Ec-lesiastul 3, 15).
Constantin Preda, Condiţia ucenicului şi exigenţele misiunii. O lectură lucanică (pp. 135-147). Autorul se opreşte asupra condiţiei ucenicului în scrierile Sf. Luca – credinţei (ca proces al devenirii creştine), pocăinţei şi convertirii, botezului (în numele lui Iisus) (pp. 136-141); dimen-siunii ecleziologice a misiunii – ucenicii trebuie să-şi asume un mod de viaţă creştină, modelat după Mîntuitorul Hristos (p. 143), condiţia ucenicului este caracterizată de 4 experienţe fundamentale: în-văţătura Apostolilor (p. 144), comuniunea interpersonală (pp. 144-145), frîngerea pîinii şi rugăciu-nile (pp. 145-146) şi mărturia înaintea lumii (pp. 146-147).
Radu Preda îşi focalizează atenţia pe Rolul catehetic al laicilor în Biserică. Paradigma istorică şi provocare profetică (pp. 148-164). Dintru început ţine să puncteze că comunicarea nu poate fi distribuită prin asumarea totală a comunicării doar de cler (p. 148). Se opreşte asupra cate-hezei, comunicării şi catehetului (pp. 149-152). De aici reţinem că Apostolicitatea este, la rîndul ei, garanţia autenticităţii comuniunii. Fără ea, orice comunitate de credinţă mimează datele ecleziale, dar nu este Biserica (p. 151). Iar ,,drumul catehetic, concretizat în şi prin cateheză, are deopotrivă o funcţie iniţiatică şi una anamnetică” (p. 152).
Apoi autorul trece ,,de la cateheza prebaptismală la cateheza permanentă” (pp. 152-157). Menţionează că ,,cu riscul repetiţiei, trebuie mereu readusă în centrul atenţiei noastre ecleziale realitatea pedagogică pe care o presupune credinţa în Hristos” (p. 155). În acest sens ar trebui reac-tualizate şcolile catehetice duminicale (p. 156), catehumenatul permanent redevenind realitate ecle-zială coridiană.
Ultima parte a studiului se referă la rolul laicilor în cateheza permanentă a Bisericii (pp. 157-164). Aici cateheza nu este un ritual de iniţiere în sine şi pentru sine, un mecanism ezoteric, ci şcoala de pregătire pentru mărturia în creaţie. Cateheţii, fără a fi concurenţii profesorilor de religie, ar putea proveni din laicat ca şi cîntăreţii de la strană. Ne pare însă discutabil că ei ar adapta limba-jul bisericesc la urechea şi mintea omului de secol XXI (p. 163). Păcatele sînt aceleaşi dintotdeauna, iar omul din secolul XXI le percepe la fel ca cel din secolul IV, iar pe de altă parte adevărurile mari sînt simple şi nu necesită, pentru a fi transmise publicului, un limbaj postmodern.
Dar e categoric că, indiferent de formă, cateheţii ar putea întări considerabil disciplina socială şi etica laicilor.
Jean Nicolae, Cuvânt misionar pentru o altfel de cateheză (pp. 165-180). Începe cu cultura catehetică la ceasul crizei solidarităţilor de tip organic (pp. 165-167) de după 1989, tip orga-nic care pînă de curînd era bazat pe evlavia populară, acum sub presiunea cotidiană a secularizării ideologice şi a globalizării economice (p. 166).
Să înţelegem că adaptarea la zi a B.O.R. ar presupune folosirea unui limbaj ca - ,,o restartare evanghelică în acest tîrziu de istorie, reîncălzirea unei mîncări expirate sau chiar o ipocrită şi inutilă “frecţie la piciorul de lemn” al creştinismului declarat de mulţi defunct (p. 167, italicul ne aparţine). E o frază vulgară (cu o semantică marginală) care nu are ce comunica. O altă mostră e - ,,poate fertiliza humus-ul postmodern” (p. 164). După cum remarca mai sus un alt autor, Biserica nu are ce negocia cu postmodernitatea.
În a doua parte a studiului - ,,convertire vs. pervertire” (pp. 168-171) e curios că se vor-beşte de ,,pervertire” (ca şi în cazul altor studii din volum) fără ca să se spună concret în ce constă aceasta şi cine o promovează. Apar mai multe expresii ce lasă de dorit - ,,bazar mistic”, ,,petele con-sistente”, ,,ispita fundamentalismului identitar…” (p. 168), ,,imperialismul clericalist” (p. 169) (au-torul parcă ar uita că trăim într-o societate în care mass-media dictează imperialist în toate dome-niile fără a avea deloc vreo competenţă în vreunul din acestea!). În orice caz, dacă tot se vorbeşte de cateheză, ea nu ar putea fi făcută în satele şi orăşele noastre cu o asemenea semnatică de bazar postmodern. Iar în ce priveşte preluarea unui fragment din Sf. Chiril al Ierusalimului şi contextu-alizarea greşită a acestuia (p. 169), nu reuşeşte să convingă cu nimic.
Cea mai mare parte a studiului e dedicată ,,revirimentului catehetic, catehizării parohi-ale, nucleului catehetic, neocatehumenatului duhovnicesc” (pp. 171-180). Concluzia autorului e că ,,deschiderea ferestrelor Bisericii spre cultura contemporană poate face ca ecourile cultice să ferti-lizeze humusul cultural” (p. 179). În final formulează cîteva necesităţi urgente ale unei pastorale ca-tehetice – p. 180.
Constantin Necula, Catehizarea adulţilor. O necesitate pastorală (pp. 181-192). În ce priveşte condiţia omului contemporan, citează din Michel Henry - ,,cu adorarea unor noi idoli, a u-nor maşini subumane… cu reducerea acestuia la biologic (a omului – n.n.)… zarva neîncetată a ac-tualităţii cu evenimentele ei senzaţionale şi măscăricii ei de bâlci acoperă pentru totdeauna trecerea în care vorbeşte cuvântul pe care nu-l mai auzim” (p. 183). Reaminteşte următorul fapt - ,,cateheza adulţilor s-a născut odată cu Biserica, fiind în deplină osmoză, parte integrantă a planului misionar centrat pe Ierusalim” (p. 185). Pentru aceasta, aduce următoarele motive: de ordin socio-cultural, de ordin psihologic-antropolgic şi de ordin teologico-pastoral” (pp. 186-187).
Referindu-se la pregătirea catehumenală, se opreşte asupra metodologiei catehumenale, planului practic-formal, în planul limbajului şi al conţinutului, în planul metodei şi tehnicii de reali-zare. Ca fundament consideră că ,,dimensiunea vieţii creştinului nu poate fi ruptă de esenţa sa liturgică” (p. 192).
Radu Mureşan, Misiunea misiologiei. Câteva consideraţii despre misiunea ortodoxă actuală (pp. 193-202). Începe cu o premisă contestabilă - ,,B.O.R. trebuie să se raporteze pozitiv faţă de idelogia europeană actuală, în maniera în care s-au raportat Părinţii Bisericii faţă de civili-zaţia Imperiului Roman din vremea lor”. Sfinţii Părinţi nu au luat orice din civilizaţia romană şi ori-cum au luat după 323. Spre deosebire de Imperiul Roman din secolele IV-V în fruntea UE nu e un conducător ortodox care să şi recroiască ,,imperiul” la exigenţele religioase.
Un compartiment e dedicat Bisericii Ortodoxe şi provocărilor societăţii contemporane (pp. 194-195) – consideră că mesajul ortodox trebuie adoptat la contextul post-modern în ceea ce priveşte limbajul şi metodele de abordare; motivaţiei misionare şi misiologiei (pp. 195-196); misiolo-giei ca disciplină teologică (principiilor ei), redimensionării rolului ei (contextualizării) (pp. 196-201), structurilor de punere în aplicare (un Institut Misionar Pastoral Central, iar la nivelul fiecărei eparhii – centre misionar-pastorale), inclusiv misionarilor laici, dar şi a monahilor (pp. 201-202). În final, programul misionar nu se poate realiza decît prin colaborarea tuturor mădularelor Bisericii (p. 202).
Teofil Tia, Criza pastoralei ca disciplină teologică (pp. 204-214). Porneşte de la constatarea că Pastorala a devenit ,,o cenuşăreasă” a învăţămîntului teologic românesc contempo-ran, deşi e o dimensiune a Teologiei în general (cu statut de ,,artă a convertirii” perpetue – p. 207), se opreşte asupra aculturării culturii contemporane prin pastorala creştină (pp. 208-210) şi abilităţii acomodării perpetue. Trebuie luat în considerare că ,,creştinul european s-a trezit cu ,,un înalt nivel de viaţă (care a degenerat în consumism)”, iar cadrul de valori etico-religioase s-a prăbuşit (p. 211). Propune un ,,traseu curricular” (15 puncte) pentru Pastorală (pp. 212-213) şi în concluzii apreciază că micile colectivităţi trebuie să propună tuturor o luptă continuă împotriva masificării modurilor contra-culturale şi anti-religioase de a gîndi (p. 214).
A treia secţiune a volumul e întitulată Misiunea şi structurile ecleziale (pp. 215-395). Picu Ocoleanu în Dimensiunea diaconală a rânduielii ecleziale. Pentru rearticularea teologică a misiunii Bisericii (pp. 215-221) e dur, categoric şi fără drept de apel. Consideră că misiunea B.O.R. a fost mai curînd rezultatul anumitor circumstanţe şi mai puţin al unei intenţii misionare clare (p. 220). Trebuie întreprins un demers de elaborare şi de amendare a statutului pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., urmat de o dezbatere teologică reală, spirit critic şi realist, dialogul real, redescoperirea vocaţiei diaconale (p. 221). Aprecierile lui P. Ocoleanu arată că acesta vede totul dintr-un unghi sumbru şi că nu încearcă să se detaşeze. Printre termeni care ni se par inoportuni, vom enumera doar cîţiva – ,,unei maladii” (p. 217), ,,anomalie ecleziologică” (p. 219), ,,religia paralelă”, ,,haos general”, ,,baricadarea în birouri” (p. 221) etc.
Paul Brusanowski, Structura constituţională a Bisericii Ortodoxe Române. Repere istorice (pp. 222-259). Autorul se raportează la Constituţia şaguniană – principiile statului organic: autonomia bisericească, cel constituţional şi cel al participării mirenilor la administrarea chestiunilor şcolare; eficacitatea vieţii constituţionale a Bisericii ardelene; apoi asupra tratativelor pentru unificarea bisericească de după 1918 (pp. 243-245), unde se opreşte şi asupra ingerinţelor statului în chestiunile material-administrative şi spirituale ale Bisericii din regat. În încheiere se opreşte asupra ,,Statutului de Organizare a BOR din 1948 şi principiilor şaguniene” (pp. 254-257). Concluzia e că din ,,principiile şaguniene nu au rămas azi decît umbre” (p. 257). Pledează pentru instaurarea autonomiei depline a părţilor constitutive din Biserică; respectarea principiului constituţionalităţii; principiul implicării mai active a mirenilor în viaţa Bisericii, prin reintroducerea terţialităţii la toate nivelele ş.a. (p. 259).
Acelaşi autor semnează şi studiul Actualitatea Statutului Organic din Ardeal (260-272). Punctează că aserţiunea predată în toate şcolile româneşti, precum că principiile şaguniene au fost extinse şi menţinute pînă în zilele noastre, e un mare mit. Redactarea studiului i-a fost prilejuită de procedura pentru înfiinţarea noii Mitropolii a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (p. 272). Studiul e urmat de textul Statutului Organic al Bisericii greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, 1878, (pp. 273-301).
George Enache analizează Problema autonomiei în dezbaterile parlamentare din 1925, privitoare la Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (pp. 302-311). Consideră că un subiect important azi, ar trebui să fie discuţia despre autonomia Bisericii şi nu disputa dintre ,,tradiţionalişti” şi ,,ecumenişti” (p. 303).
În epocă, proiectul liberal a fost criticat de personalităţi ca Aurel Lazăr, Ioan Lupaş, Ion Mihalache, Arhiepiscopul Chişinăului Gurie, Nicolae Iorga. Autorul enumeră opiniile elogiatoare şi apoi pe cele de mediere în legătură cu proiectul. ,,Bisericii i s-au luat o mare parte din funcţiile pe care le avea înainte (dreptul de a ţine şcoli confesionale, spitale) pe considerentul extrem de contestabil că înainte Biserica îşi asumase atribuţiile unui Stat slăbit sau absent (p. 311). Astăzi, ,,trebuie stabilit un principiu electiv care să ţină seama în primul rînd de credinţa şi smerenia persoanei care va face parte din structurile de conducere, indiferent dacă este vorba de cleric sau mirean” (p. 313).
Studiul e urmat de un document, un text al Arhimandritului Dionisie I. Udişteanu din 1947, apărut în ,,Cronica Romanului” - Ogor înţelenit. Întărirea Bisericii Ortodoxe Române (sugestii la modificarea Legii din 1925) (pp. 314-319).
Constantin Mihai, Relaţiile dintre intelectualitatea interbelică şi Biserică. Problema pascală (1928-1929) (pp. 320-329). Presa e una din formele prin care intelectualii laici şi religioşi îşi fac mai simţită prezenţa în societate. ,,În perioada interbelică, tabloul presei religioase confirmă o gravă dezorientare a celor chemaţi să gestioneze problemele bisericeşti, excepţii erau ziarul Cuvântul, revistele Gândirea, Predania (p. 320).
Personalitatea care a declanşat mai multe campanii în presă a fost Nae Ionescu. Prima a fost pentru a demonstra imposibilitatea Patriarhiei de a fi în Regenţă domnească (în anul 1927), iar a doua a ţinut de data prăznuirii Paştilor în anul 1929, ca urmare a unei încălcări canonice (p. 321). B.O.R. a stabilit data Paştilor la 31 martie, deşi toată lumea ortodoxă a sărbătorit la 5 mai. N. Ionescu a fost susţinut în demersul său de Sandu Tudor, George Racoveanu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu (în acest sens ei manifestîndu-se ca adevăraţi păstrători ai învăţăturii creştine). În anul 1930 B.O.R. a restabilit ecumenicitatea în ce privea sărbătorirea Paştilor. Astfel intelectualitatea interbelică criterionistă s-a dovedit păstrătoare atentă şi lucidă a Tradiţiei (p. 328).
Ionuţ Corduneanu în studiul Statutul Bisericii Ortodoxe Române comentat şi adnotat (I) (pp. 330-346), analizează articolul 1 din Statutul B.O.R. Raportat la canoanele Bisericii univer-sale, la tradiţiile române, la Bisericile ortodoxe autocefale sau autonome, la lucrările româneşti apă-rute referitor la acest subiect. Îl interesează teritorialitatea şi misiunea în Biserica Ortodoxă; Statul, etnia şi confesiunea ortodoxă; Corespondenţele canonice; istoricul; corespondenţele interortodoxe, doctrina. Face referiri la Statutele Bisericii Greciei, B.O. Ruse, B.O. Sîrbe ş.a. La sfîrşit apreciază - ,,dacă măcar jumătate din energia irosită în tot felul de întruniri ecumenice ar fi utilizată pentru so-luţionarea la nivel inter-ortodox a unor probleme, soluţiile nu ar întârzia să apară” (p. 346). Studiul e urmat de Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (din 25 februarie 1949) (pp. 347-381) însoţit de adnotările ce specifică schimbările ce s-au făcut între timp.
Paul M. Popovici, Alegerea laicilor în forurile bisericeşti (pp. 382-395). Autorul evi-denţiază ,,criteriile pentru alegerea laicilor în forurile bisericeşti” şi ,,procedurii desfăşurării alege-rilor”.
Urmează secţiunea Studia varia, inaugurată de lucrarea lui Florin-Cătălin Ghiţ, Aga-pe vs. Eros or the Fragility of a Simplification. New Challenges and Older Ones (pp. 399-419), ca-re se opreşte asupra: 1) Semnificaţiilor dragostei în contextul social şi cultural contemporan (pp. 399-402); 2) Perspectivei asupra Iubirii Agape şi Iubirii Eros (pp. 402-405); 3) Concepţiei teologice asupra iubirii la Ander Nygren (1890-1978) (pp. 405-410); 4) Respingerii teoriei lui A. Nygren (pp. 410-418) şi încheie cu Concluziile (pp. 418-419). Ideea la care ajunge autorul e că pentru a deveni sinonim cu agape, eros are nevoie de crucificare, iar pasiunea egoistă necesită transformarea în iu-birea carismatică agape (p. 418). Studiul merită să fie tradus în română şi publicat pentru un cerc mult mai larg de cititori, tema fiind una de interes şi foarte importantă, raportată la percepţiile co-mune de azi (de după 1989-1991).
Dietmar W. Winkler, Vatican II and Ecumenism after Forty Years: Whence Have We Come – Where Are We Going? (pp. 420-433). Studiul are cinci părţi: 1) Pe calea celui de-al II-lea Conciliu Vatican (1962-1965) (pp. 420-423); 2) Decretul despre Ecumenism (Unitatis Redinteg-ratio) (pp. 423-424); 3) Teologia Decretului Ecumenismului (pp. 424-427); 4) Progresul ecumenic şi după Vatican II (pp. 427-431); 5) Blocurile de poticneală şi perspectivele ecumenice (pp. 431-433).
Dragoş Mârşanu, The Bible as a Multicultural Phenomenon: Saul’s Conversion on the Way of Damascus (pp. 434-439). ,,Dumnezeul lui Saul e acelaşi cu al lui Pavel. Unicul lucru pe care Apostolul Pavel l-a primit, e o nouă viziune Mesianică,… iar timpul Mesianic a început” (p. 438).
Grigorios Papathomas în Solidarity and Justice in the Baltic Countries (pp. 440-449) analizează ideea de ,,multipolaritate” a B.O. Ruse la nivel ecleziastic (compară jurisdicţiile B.O. Cipriote şi B.O. Ruse) şi la nivel politic (cazul Bisericii Ortodoxe Autonome din Estonia şi al Patriarhiei Ruse).
Michaela Puzicha, Werte der Bendiktusregel für Europa (pp. 450-457).
Mihai Săsăujan, Discursul istoric şi reconcilierea inter-confesională (pp. 458-460).
Urmează secţiunea Annales cu textele lui Iulian Nistea - La 9-ème Assemblée du Con-seil oecuménique des Églises marque-t-elle le début d’une nouvelle ère de l’oecuménisme? Un point de vue orthodoxe (pp. 463-475), Ionuţ-Alexandru Tudorie - A IX-a Adunare generală a Consi-liului Mondial al Bisericilor (Porto Alegre – Brazilia, 14-23 februarie 2006), şi traducerea aceluiaşi I-A. Tudorie – Chemaţi să fim Biserica Una (pp. 481-486).
Penultima secţiune a volumului e întitulată Recensiones şi cuprinde 18 recenzii. La cărţi în română, germană, italiană şi engleză (pp. 489-525) Revista se încheie cu secţiunea Autores care conţine un şir de fereriri pentru fiecare autor (funcţia, instituţia, studiile anterioare etc.).
În concluzie putem spune că revista e o apariţie îmbucurătoare, atît prin tematica consis-tentă, cît şi prin numărul serios de intelectuali conectaţi cu lumea religioasă a Ortodoxiei, pe care i-a grupat în jurul său. Rămîne în puterea colegiului redacţional continuarea drumului ales, dar şi implicarea unor grupuri cît mai largi de intelectuali (inclusiv masteranzi şi doctoranzi), care să fie voci serioase din oraşe ca Iaşi, Cernăuţi şi Chişinău.
Dincolo de faptul că e uşor a formula critici, reţinem că în cazul unor articole autorii au alunecat în scheme discursive postmoderne (nouzeciste şi două-miiste), care pe alocuri poate că şi pot fi adaptate realităţilor ortodoxe contemporane (dar nu şi celor patristice!) şi pot fi decriptate de cititori iniţiaţi în schemele postmoderne, dar rămîn inaccesibile cercului larg de cititori.

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice

Recenzie - Inter. Revista română de studii teologice şi religioase, I, nr. 1-2 (2007)/ Editor Radu Preda, Cluj-Napoca – Sibiu – Craiova – Bucureşti – Chişinău, 530 p.
Revista, la care s-a lucrat timp de un an de zile, începe cu un Argumentum (pp. 10-19) în limbile engleză şi română, semnat de editorii volumului. Aceştia constată că ,,aşa-zisa renaştere religioasă contemporană este acompaniată fidel de renaşterea prejudecăţilor şi a imaginarului nega-tiv”. Un posibil răspuns la aceasta ar putea fi Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confe-sionale şi Inter-religioase (INTER) apărut în 2005 (la Cluj), care e o iniţiativă academică şi civică. ,,Revista INTER îşi propune să promoveze conştiinţa vie exprimată prin scrisul limpede, clar, proaspăt, autentic, înrădăcinat în Tradiţie, atent la valorile celorlalţi şi la semnele vremii” (p. 17).
Revista este împărţită în mai multe secţiuni. Prima din acestea poartă genericul de Fragmentarium (pp. 21-56). Cătălin Buciumeanu în studiul Biserica în societate. O provocare şi o misiune (pp. 23-25) lunecă la limita înţelesurilor dintre cuvinte, fără a formula nimic concret. O astfel de frază e - ,,Libertăţile câştigate au creat o nouă serie de provocări la care nici măcar nu ştim că trebuie să dăm un răspuns” (p. 25). Acest enunţ e suspendat între totul şi nimic. Care-s libertăţile? Cine le-a cîştigat? Care-s provocările? Cine speculează de pe urma lor? Şi de ce nu ştim să dăm răspuns şi de ce răspunsul nu e cel patristic (dacă ni se propune să spunem lucrurilor pe nume)? Pe de altă parte acest răspuns într-adevăr ,,depinde esenţial de reluarea dialogului dintre misiunea clerului şi cea a laicilor” (p. 25).
Răzvan Bucuroiu se înscrie în acelaşi stil ca şi C. Buciumeanu, în studiul No news? Good news? (pp. 25-27) despre starea postmodernă a cărei condiţie sine qua non pentru a funcţion e starea de criză sau clamarea acesteea. Evenimentele sunt prezentate gata preluate cu un accent pu-ternic pe imagini. Consideră că după 1989 Biserica Ortodoxă ,,a păşit timorată în lumea liberei exprimări”. Biserica Greco-Catolică din contra a devenit ,,expertă în comunicare”, presiunea ei mediatică fiind ca a unei Biserici clar majoritare. Propune ca Biserica Ortodoxă să comunice cu oamenii şi prin presă, abolind principiul no news? good news! (p. 27)
Iulian Capsali, Atenţie! Între Marx şi noi cad pietre! (pp. 28-30) – remarcă implicaţia largă a Bisericii în plan social şi faptul că i se fac o multitudine de obiecţii, mai ales de către cei care calcă pragul ei foarte rar (şi au ,,o atitudine ostilă clerului şi ierarhiei în general”). În ziua de azi o minoritate mediatică influentă încearcă să impună majorităţii punctul său de vedere. Aceştia sunt apreciaţi ca faliţi şi falite ale lui Marx. Pe de altă parte Biserica ar trebui să se adapteze la mij-loacele de comunicare (emisiuni TV, reviste, internet), altfel îi va fi greu să iasă din crize cum a fost cea de la Tanacu, isterizată cu dibăcie de mijloacele media.
Florin Frunză în studiul Abel şi Cain sau despre odihnă şi neodihnă (pp. 30-32) medi-tează asupra condiţiilor lui Cain (a cărui faptă va dura în veac) şi Abel (care petrece veacul).
Robert Lazu, E posibil dialogul? (pp. 32-34) - porneşte de la definiţia termenului ,,inter” care presupune o funcţie mediatoare. Face cîteva excursuri istorice vage. Consideră că ,,profilul identitar clar (al grupului care reclamă respingerea oricărei pluralităţi în domeniul credinţei religioa-se) face posibil dialogul inter-religios” (p. 34).
Marius Lazăr şi Luc Bărbulesco analizează Scandalul caricaturilor (pp. 34-37) şi constată că viaţa socială şi publică occidentală este axată în mod structural pe un model laic, iar presa se bazează pe un principiu al libertăţii de exprimare echivalent cu o dogmă imuabilă care trece peste oricare alte sensibilităţi şi norme cultural-religioase. Pe de altă parte în ţările musulmane exis-tă un set clar de principii şi norme consecvent urmate atît de oameni, cît şi de instituţii (p. 35)! Ei se identifică existenţial sau chiar mistic cu propriile lor repere. În acest context acţiunea presei occidentale cu caricaturile a fost ,,o sfidare, o provocare adusă populaţiei musulmane” (p. 36). Presa franceză, apărînd principiul libertăţii absolute, a uitat de cel al respectului credinţei şi al credincio-şilor (p. 37).
Vlad Mureşan meditează asupra Biseririi în lumea contemporană în studiul ,,Biserica” postmodernă versus Biserica eternă (pp. 38-40). ,,Postmodernitatea, lăsând Biserica să subziste, sau invitând-o la dialog, îi negociază permanent adevărurile” (p. 38). Autorul se întreabă, dacă postmo-dernitatea neagă eternitatea Bisericii acceptându-i istoricitatea, de ce teologia neagă postmoderni-tăţii eternitatea, acceptîndu-i istoricitatea (p. 38). Constată că ceea ce nu a reuşit agresiunea moder-nă (în confruntarea frontală cu Biserica), a reuşit subversiunea postmodernă (printr-un soi de amiciţie). Cea mai dură armă pe care o foloseşte postmodernitatea e deconstrucţia (,,Este doctrina pură a neadevărului de principiu” - p. 39). Deconstrucţia e ireconciliabilă cu opera constructivă şi retsauratoarea Bisericii.
Biserica nu poate fi postmodernă, pentru că e transistorică, iar orice mediere a acesteea cu postmodernitatea e imposibilă.
Costion Nicolescu, O mitropolie, două mitropolii… (pp. 40-46) – constată cu surprindere - ,,Cele două tabere, de la Sibiu şi de la Cluj, s-au pus în ordine de bătaie… au scotocit şi au scos de prin istorii şi manuale argumente incotestabile… în fiecare dintre tabere a existat unanimi-tate, fără vreo nuanţă, fără vreo reţinere… fără cea mai mică îndoială” (p. 41). Consideră că ,,se im-punea ca mai întâi să fie explicat convingător, discutat şi numai după aceea să se treacă la înfăptuirea lui” (p. 44). Propune ca Adunarea Naţională Bisericească şi Conferinţa laicatului, să fie desfiinţate, ori regîndite, ca să devină funcţionale şi responsabile (pp. 45-46). Ceea ce e de făcut e - ,,măcar noi (laicii – n.n.) să păstrăm rînduiala bisericească şi să nu ne cantonăm în contestare şi vorbe grele. Măcar noi să dăm pildă de ascultare duhovnicească. Poate că aşa a fost să fie” (p. 46).
La Ovidiu Pecican – Intelighenţia şi problema minorităţilor (pp. 47-50), denumirea studiului (de fapt eseu) e improprie deoarece nu se fac decît cîteva referiri vagi la intelighenţie, iar în ce priveşte minorităţile, e luată în vedere doar minoritatea maghiară. În fond eseul punctează unele din momentele relaţiei dintre comunitatea maghiară şi guvernul central între anii 1989-2006.
Remus Rădulescu în Dreptul ipocrit de a-L caricaturiza pe Dumnezeu (pp. 50-51) se referă al ofensa adusă musulmanilor şi nerespectarea codului pe care se bazează identitatea celuilalt. La fel în România, o scriitoare fără talent a făcut o piesă blasfemiatoare - ,,Evangheliştii”, or nimeni nu i-a dat dreptul ,,de a ofensa pe cel care crede” (p. 51). Din păcate, toleranţa e ,,o altă valoare europeană, de care europenii mai uită uneori”.
Alin Tat, Confesiunea cuvintelor (pp. 51-52) – se opreşte asupra diferenţelor semantice ale formulelor sacrale ortodoxe şi greco-catolice.
Marius Vasileanu, A te ruga cu mintea în inima turmei (52-56). Autorul constată că din 1989 pînă în anul 2006 populaţia de credinţă ortodoxă a scăzut; au apărut formule pseudoreligioase (ca MISA) şi diverse produse New Age. Acestea se conjugă cu vizibilitatea tot mai bruiată a Bisericii Ortodoxe Române (în continuare B.O.R.) în spaţiul public.
Consideră că B.O.R. are nevoie de purtători de cuvînt care să fi făcut jurnalismul (p. 55). Autorul fiind jurnalist, nu reuşeşte să scape de unele clişee şi emite mai multe păreri eronate. Unele din vocile lucide ce le trece în revistă (p. 54), ,,adecvarea inteligentă”, ,,exemplificările jenante” (p. 54), ideea cu site-urile creştine (p. 55) şi strategia bazată pe tineri ,,racordaţi la nou” sunt discutabile sau cel puţin interpretabile. Autorul evită să includă în formula sa legată de problemele Bisericii şi realitatea că împotriva B.O.R. au fost suficiente campanii bine dirijate, neobiective şi intenţionat denigratoare, în presă. Pe de altă parte, tot aşa cum unii clerici ar fi fost poate bine să fi făcut şi jurnalismul deoarece au funcţia de purtător de cuvînt, ne întrebăm cîte zeci de facultăţi de Istorie, Teologie, Lingvistică, Literatură, Psihologie etc. ar fi trebuit să facă colegii de breaslă a lui M. Vasileanu, odată ce îşi arogă dreptul de a se exprima practic cu privire la aproape orice sferă a vieţii umane?
A doua secţiune a volumului poartă genericul Focus şi subtitlul Misiunea Bisericii. Actualitatea unui imperativ (pp. 57-395). Prima subsecţiune e întitulată Coordonatele lumeşti ale misiunii bisericeşti şi e inaugurată de studiul lui Ioan Ică jr. întitulat – Perspectivele comparate asupra reformei Bisericii în Europa secolului XX (59-87). În prima parte a acestuia – În Răsărit: reforma iniţiată şi amînată – am avea de făcut cîteva precizări. Dezavuăm punctul de vedere con-form căruia după 1453 doar Biserica Rusă şi cea a Georgiei au rămas independente (p. 60) în ce-i priveşte pe enoriaşi. Moldova nu a fost la propriu sub ocupaţie turcă şi nici nu a fost administrată de turci, astfel încît putem spune că enoriaşii Mitropoliei Molodvei nu erau supuşi ai Imperiului Otoman! Neinspirată ni se pare formularea - ,,revirimentul naţionalismelor” în Balcani (p. 61). Iar ideea că Soborul de la Stoglav (1551) ,,întreţine aceeaşi atmosferă autoflatantă” e un clişeu. E sinodul la care Biserica a întreprins o inventariere minuţioasă a infuziilor păgîne (care mai persistau din fondul pre-creştin) în obiceiurile laicilor ortodocşi şi încearcă să lupte cu ele.
Autorul face o greşeală specifică multor autori români atunci când scrie numele ruseşti - le încadrează semanticii foneticii limbii engleze. Ne vom opri doar asupra cîtorva exemple – Tichon trebuie scris Tihon, Chomjakov – Homiakov (p. 63), Pobedonoscev – Pobedonosţev (p. 63), Chrapovickij - Hrapoviţchii (p. 64). E o înscriere în tiparele marxiste faptul de a-l eticheta pe K.P. Pobedonosţev ca ,,reacţionar” (p. 63). Dincolo de aceste inexactităţi, autorul tratează cu o pertinenţă deosebită istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în anii 1917-1918 (pp. 64-68). Subliniază că la Sobor-ul din anii 1917-1918 nu s-a propus o restaurare, ci o reformă, o regîndire şi o redimensionare crea-toare a instituţiei Bisericii în lumina unei aplicări consecvente a principiului conciliarităţii (pp. 68-69).
Partea a doua a studiului se întitulează – În Occident: reforma întârziată şi neterminată (pp. 73-83), fiind urmată de – Spre o reformă împreună (pp. 83-86). Discursul autorului e filosofic şi foarte bine argumentat, doar că eşuează în final, la concluzii, pentru că e o analiză parţială, la nivelul macroevoluţiei istorice, la nivel global, uitîndu-se nivelul micro-, local, regional cu o multitu-dine de particularităţi de care nu se poate de făcut abstracţie.
Florin Frunză se ocupă de Misiunea Bisericii şi instituţiile Statului (pp. 88-92). La în-ceput interpretează datele recensămintelor din anii 1992 şi 2002. În anul 2002, 86,7% din populaţie erau ortodocşi, ceea ce înseamnă o scădere cu 955.707 credincioşi. Procentual aceasta a fost o scădere de 0,14%. Cele mai îngrijorătoare date s-au înregistrat în judeţele Botoşani (1,14%) şi Suceava (2,45%) (p. 88). În ce priveşte relaţia dintre Biserică şi stat, distinge următoarele paliere pentru parteneriate: 1) stat-Biserică în ce priveşte asistenţa socială; 2) instituţiile educaţionale teologice finanţate de Ministerul Educaţiei; 3) patrimoniului exclezial; 4) asistenţei religioase în instituţiile statului.
Radu Carp discută Strategia Lisabona între solidaritatea socială şi actorii religioşi (pp. 93-111) - în prima parte se opreşte asupra Dimensiunii sociale a Strategiei Lisabona de la lansare până în prezent (pp. 98-103) (identificînd în total 8 dimensiuni). Trece în revistă Raportul Sapir din iulie 2003 şi Raportul Wim Kok din martie 2004, care constata că punerea în aplicare a obiectivelor Lisabona a eşuat. Consideră că ,,noua atitudine faţă de muncă este cheia oricărei încer-cări de a face mai competitiv sistemul european, dar acest lucru nu se poate realiza fără o implicare activă în această direcţie a cultelor religioase, parteneri sociali alături de sindicate şi patronate” (p. 102).
Urmează Politicile şi poziţia României în contextul Strategiei Lisabona (pp. 103-105). Pînă în prezent au fost scrise 3 studii pe această temă, dar nici unul din ele ,,nu încearcă să analizeze care sunt partenerii sociali ce ar putea să contribuie la o mai bună concordanţă între Strategia Lisabona şi modul acesteia de reflectare în politicile de la nivel naţional” (p. 105).
La urmă se opreşte asupra reacţiei ecleziastice – Poziţii ale Bisericilor faţă de Strategia Lisabona (pp. 105-111). Cea mai consistentă luare de poziţie a fost cea a Conferinţelor Episcopale din UE - ,,Politicile UE trebuie să promoveze mai puternic ideea unei familii stabile” (p. 107). Autorul e naiv cînd afirmă - ,,aceste instituţii nu au consultat până acum Bisericile de fiecare dată când s-a decis ajustarea obiectivelor Strategiei Lisabona, probabil datorită unor reflexe birocratice” (p. 111).