Generatia Zdrobita

Scene clujene

May 23, 2007 on 3:17 pm | In scene clujene | 4 Comments

Scene clujene
de Nichita

Uşile

Cobor în gara Cluj. Mai e o lună pînă la noul an universitar. E noapte. Străzile pustii. Răcoroase. O iau pe ,,Horea”. Mi se face dor. Am crezut că s-a terminat. Dar iată… Te simt în mine. Din nou. Tremur. Au trecut cinci ani. De bucurii. De tristeţe. Inima îmi bate mai puternic. Te văd. Parcă ai veni din Sparta antică. Fiindcă nu mai exişti. Nu poţi exista.
De zeci de ori am mers pe aici. Întors în Cluj. Erai la capăt de drum. Răsăritul de soare era răsărit. Apusul mirosea a tămîie. Ochii mei te priveau… te priveau.
Erai pură. Naivă. Simplă. Profundă! Rîdeam Facultate. Ştiam că o să îi zdrobesc. Acum e prea răcoare.
Urc în ,,Haşdeu”. Aici. Am văzut răsăritul. Mînă-n mînă. La 5 dimineaţa… Cine ar crede? Eu mai cred?!
La acest colţ a plîns prietena prietenului meu… Înainte să se despartă ei. Acolo te-am văzut ultima oară. Iată căminul tău. Aleea pe care ne-am despărţit de sute de ori. Blocată. Neoanele bat într-un morman de uşi. Da. Uşile căminului fetelor de la Litere. E reparaţie. Parcă-s virusaţi cu termopanele lor. Scumpe şi nesănătoase.
Mă aplec să vad ce număr scrie pe uşa azvărlită în faţa mea. Pe lîngă dunga roşie - 52. Mă duc la următoarea uşă. E pe dos. O întorc. 62. Mai fac cîţiva paşi. Mă aplec asupra alteia. 64. Trebuie să fie pe aproape. E foarte aproape de 68. Mă opresc. Nu pot. Nu am putere să mă uit la uşa ta. Să ştiu că e ultima. Nu pot. Uşa uitării… 68. Nu te găseam. Nu veneai. Te uitam. Nu mai erai a ta. Uitasem de mine.
Uşile. Îmi iau geanta şi plec mai departe. Cîte uşi. Atîtea destine de fete din sate şi orăşele. O fată vroia să înveţe. Alta se distra. Foarte diferite. Fiecare cu al său drum. Le unea doar apartenenţa la Litere. Cu prieteni buni sau proşti, şi singuratice!
La cîte uşi. Fete. Cîte au mai rămas? Nici una nu mai e aici! Au plecat fetele. Au schimbat uşile. Nu a mai rămas nimic.
Văd căminul XIV unde mă aşteaptă Adi. Mă opresc să mai văd odată tabloul uşilor scoase din ţîţîni. 68. Inima îmi bate sălbatic. Ochii mi se înceţoşează. Nu ştiu. Puteam să te opresc? Să nu pleci? Pentru un pumn de bani, libertate sau?… Au rămas doar uşile. Spre trecut. Un trecut în care îmi aparţii. Şi îţi aparţin. Ca şi picturile bizantine.
Las jos geanta. O iau. Fac un pas. Mă opresc. Azi nu ştiu unde eşti. Dar ştiu că atunci ne despărţea o singură uşă. Nu am ştiut să bat la ea. Nu ai deschis-o. Nu te-am găsit. Uşile-s de vină. Dar şi noi greşim atunci cînd le lăsăm să ne despartă. Acum nu mai există uşa camerei. Dar nici fata din spatele ei!
Îmi cuprind colegul şi-i zic stins. E toamnă răcoroasă-n Cluj. Se schimbă uşile.

GHEORGHIŢĂ

Intru în bibliotecă. Mă aşez la locul meu. Demult nu am mai fost aici. Mă uit la locul de alături. E gol. În ziua aceea nu era gol. Început de decembrie. Lumină palidă intra pe geam. Totul părea şters. Citeam. Dar nu găseam voinţă în mine. Alături stătea Gheorghiţă. Era anul IV. Eu eram III. Venise din Orşova. Colegii îl ironizau. Uneori. ,,Banatul e fruncea. Ardealul e mintea”. Citea. M-am uitat mai atent. Pe foile lui era scris în latină. Ţinea cam două minute foaia. Apoi o punea alături. Lua o alta din teancul ce-l mai avea. L-am întrebat: - ,,sînt în latină”? - ,,da”. - ,,şi nu au text paralel”? - ,,nu”. - ,,mulţumesc”.
M-am uitat bine pe masă. Nu erau decît foile. M-am gîndit la dicţionar. M-am uitat sub masă. Nu era însă nimic înafară de foi. Liniştit. Gheorhiţă le lua cîte una. Le adulmeca. Le parcurgea cu viteza cu care noi ceilalţi treceam peste un text în română.
Gheorghiţă nu mai avea atunci prima medie. Nu mai stătea în căminul supranumit ,,al tocilarilor”. Deşi în acesta oricum stăteau mai mult cei cu relaţii la secretariat. Era în cameră cu alţi 4. Fiind cel mai bun. Suporta stoic loviturile vieţii de student. Nu s-a plîns nici o clipă.
Nu avea prieteni. Mulţi dintre colegi îl considerau nebun. Alţii cel puţin straniu. De fapt nebuni eram noi. Restul. Iar vina era a numărului crescînd de studenţi. Această comercializare a adus zeci şi sute de nechemaţi pe băncile Universităţii. În consecinţă. Studenţii pasionaţi au fost sufocaţi. Ca spicul de grîu printre mărăcini.
A trecut absolvirea. A venit la admiterea la masterat. Septembrie 2003. Într-o zi am trecut pe lîngă afişier. Am pierdut cuvintele. Gheorghiţă încheia lista cu media de 6,28. Pentru examen şi proiectul prezentat. A intrat la cu taxă. Cîtă umilire. Cîtă înjosire o fi putut suporta el?
Rănit. Dar conştient? A plecat din Cluj. Pentru a nu se mai întoarce vreodată. Nu ştiu unde e acum Gheorghiţă. Nu ştiu ce face. Dar cred. Cei care i-au dat 6,28, au intrat şi ei la rîndul lor cîndva în locul unora ca Gheorghiţă. Le-a şi rămas de pe atunci insuportabilitatea. Una biologică faţă de toţi cei care sînt mai capabili.
Biblioteca e pustie. Doar cărţile îs aceleaşi. Ultimii 6 ani de zile. Văd chipurile a sute de studenţi. Din aceştia? Degetele de la două mîni. Pasionaţi. Cîţi dintre ei au fost susţinuţi? Unul sau doi. Îl văd din nou pe Gheorghiţă în decembrie. Citeşte liber documente în limba latină. Fără dicţionar. Şi eu l-am lovit. Şi eu nu l-am înţeles…

O noapte cît un an de studii (în căminul XVI, Cluj)
În memoria celor care nu au rezistat
şi au renunţat la a mai fi ei înşişi.
Personaje unilaterale

Chelu – student din Roman. Anul IV Istorie, specializarea Medievală. Anterior trei ani de ,,Geografie” la Iaşi. Alpinist (inclusiv utilitar). Admirator al nord-americanilor (intervenţiile în Vietnam şi în Irak) şi al lui Jim Morrisson, Saramago, Kazanţakis şi Şolohov. Mîndru de integrarea în NATO. Citeşte cîte o leacă în fiecare noapte. Unica persoană care mătură şi spală podelele în cameră. Se culcă după ce se culcă Olteanu. Doarme pe patul dinspre geam, partea dreaptă.

Olteanu – originar din Turnu-Severin. Anul IV Istorie, specializarea Contemporană. Jazzman. Toate formaţiile rock îs papagali şi păuni. Contează doar cine ştie să cînte la 6 strune şi nu se repetă nici 10 secunde în acelaşi cîntec. Cu Chelu ,,boicotează” sistemul prin absenţa de la cursuri şi seminarii. Existenţa revistei ,,Penthouse” în România, e semnul că România s-a civilizat şi democraţia face progrese. Se culcă la jumate de oră după ce se culcă Dumitru (dar nu mai devreme de 0.55). Jumate de oră în timpul căreia ,,zdrăngăne” la ghitara lui de 200 de EURO. Doarme pe patul supraetajat vizavi de Dumitru, jos.

Valic – originar din Sîngerei. Masterand la Teologie. Are acasă prietenă cu numele Lilia. Cînd o să se întoarcă, vrea să se ducă la ,,zarabotkă” la Moscova. Apoi să se căsătorească cu Lilia. Oricînd nu s-ar culca, reuşeşte cel mai des să adoarmă buştean. Doarme pe partea stîngă, vizavi de Chelu.

,,Vaslui” – originar din Vaslui. Anul I Chimie. Cd-urile au luat locul cărţilor. Un om care se uită la toate filmele care apar e mai informat şi deştept decît unul care citeşte cărţi. Cei care citesc cărţi îs proşti. Creştinismul nu e bun. Maneliştii îs creştini şi îi fugăresc prin Vaslui pe roăkări ca să îi bată şi tundă. De obicei se culcă la 5 dimineaţa, uneori adoarme cu puţin înainte de trei. La şapte dimineaţa pleacă la Facultate. Doarme la etajul II al patului supraetajat.

Chelu despre Olteanu – ca şi toţi are păsăricile lui. În rest e OK. Olteanu despre Chelu – nu-i sănătos săracu’, dar are problemele lui (cu familia şi cu serviciul). De parcă Dumitru ar fi mai sănătos?
Chelu despre Valic – prototipul popei de la ţară. Cînd îl apucă împreună cu Dumitru, vor să se răzbune pe noi ca nişte ruşi. Valic despre Chelu – nu-i băiat rău. Deşi îi certat cu Dumitru, or să se împace.
Chelu despre ,,Vaslui” – bombălăul nu e sănătos la cap. Dacă fraierul dă de mîncare la toată camera, noi de ce să îl refuzăm? Lasă. Ai timp să dai restanţele şi în anul IV. ,,Vaslui” despre Chelu – după că ce l-am hrănit de atîtea ori, acum trebuie să îmi ascund mîncarea în dulap. El dacă mi-o găseşte, mi-o haleşte.
Chelu despre Dumitru - ,,Cîrmaciu” calcă prin băltoace. Acum a luat-o de la Decan. Unul după altul, o să îl părăsească toţi colegii de la revistă. El nu vrea să înţeleagă. Mai are pînă să se maturizeze. Dacă ar putea, ne-ar închide într-un lagăr de concentrare din pusta rusească.

Olteanu despre Valic - ,,Popa” nu e sănătos nici el, dar oricum nu e atît de dus ca Dumitru. Valic despre Olteanu – e hîtru Olteanu. Bagă special zîzanie între noi toţi.
Olteanu despre ,,Vaslui” – omul cu care fac cel mai des mîncare împreună în cameră. ,,Vaslui” despre Olteanu – e unicul care nu îmi vrea rău în camera aceasta.
Olteanu despre Dumitru – cam sălbatic şi cam sărit de pe fix uneori. Cum altfel îl poţi numi după ce a ascuns cablul de la casetofon? (În primele două săptămîni Olteanu a ascultat muzică la casetofonul lui Dumitru de parcă ar fi fost al său. Cînd Olteanu a început să îl jignească, Dumitru a ascuns cablul de la propriul casetofon. Olteanu nu i-a uitat aceasta şi i-a adus aminte faza de zeci de ori pînă la sfîrşitul anului – n.n.)

Valic despre ,,Vaslui” – paţan ciotkii. Numai că nu i-o plăcut de verişoara mea. O să mai crească şi o să se liniştească. ,,Vaslui” despre Valic - ,,Părintele” ar fi numa’ bun, dacă nu ar fi cu religia.
Valic despre Dumitru – băiat de treabă. Numai să se împace cu Chelu. Vina e şi a lui. Să înţeleagă că astea toate îs încercări de la Domnul.

Vaslui despre Dumitru – fraeru’ e periculos. Poate să mă bată în orice clipă. Nu ştie că noi fumăm în cameră ziua, atunci cînd el citeşte. Da’ degeaba citeşte.

Dumitru despre Chelu, Olteanu şi ,,Vaslui” - îs nişte rataţi pentru Facultate (de altfel ca şi mulţi alţii) şi pentru ideea de învăţămînt istoric sau chimic. Nu înţeleg cum au ajuns aici. Oricum înafara camerei nu îşi permit să îmi zică nici un cuvînt.
Dumitru despre Valic – băiat simplu de la ţară. E bun la suflet. Nu vrea să vadă că vina nu e numai a mea.

Camera în care stau sus-numiţii împreună cu Dumitru.

Complexul Studenţesc ,,Haşdeu” din Cluj (ţine de Universitatea ,,Babeş-Bolyai”). Căminul XVI. Etajul 4. Camera 91. La capăt de coridor. Cu faţa spre soare. Vizavi de cameră e scara de incendiu. Distanţa de 25 de metri faţă de veceuri şi sala de baie, 30 de metri faţă de bucătărie. Lîngă uşă e gaura din perete în care lipseşte stingătorul pentru incendiu. Cineva a scris acolo ,,Waffen SS”.
Pe peretele de deasupra patului lui Chelu sînt lipite - un xerox cu cel mai mare vînător (german) de tancuri din războiul II mondial, o scanare după coperta unei reviste naziste şi portretul lui Von Mackensen. Într-o zi cineva l-a lipit la toate cele 10 etaje ale căminului pe scări.
Deasupra patului lui Valic. Un calendar pe tot anul de studii. Adus de nişte propagatori de la ,,Ursus”. Sus e scris cu carioca neagră. ,,Moldova über alles”. Dedesubt Chelu a adăugat în chirilica moldo-valahă - ,,Chiar eşti prost, Dumitru”. Pe lateral Dumitru a scris. ,,Leningrad, 900 de zile de rezistenţă”. Chelu a adăugat. ,,v-a tăbăcit curul acolo Lüftwaffe”.
Pe peretele lui Olteanu îs mai multe fotografii alb negre în stilul depresiv-existenţialist. Pe peretele lui Dumitru e agăţată o pagină dintr-un ziar cultural. Interviu cu Alain Dellon. ,,Teatrul şi cinematograful dispar ca şi dinozaurii”.

O noapte de mijloc de marte

,,Mă trezesc. Mă doare capu’. Vreau să dorm. Oare cît îi ora? Iau telefonul mobil. Arată 3 şi 15. Mă omoară lumina albastră de la calculatorul pe care ,,Vaslui” îl lasă deschis. Lumina intră în ochi şi merge pînă în fundul creierului unde bate ca o ciocănitoare. Ha… El doarme. Da’ calculatorul l-a lăsat deschis. Ce aş mai da cu parul în calculatorul lui. Mă las cu capul pe pernă. Închid ochii. Undeva aproape, în căminul VI e Alina. Ea probabil doarme”.

,,Mă trezesc din nou. Simt cît de greu mi-e capul. În gît mi-e uscat. Mă uit la Valic. El doarme în aceiaşi poziţie în care s-a culcat. Ce-i cu Chelu? Parcă vorbeşte prin somn… parcă zice ceva… Nu mă bateţi… nu mă bateţi… vă rog nu mă bateţi… Cred că cineva îl bate cu lanţul. Simt cum recele mă cuprinde din toate părţile… Îmi fac cruce… Olteanu doarme liniştit. ,,Vaslui” geme şi el prin somn. Dar mult mai încet. Îl fugăresc iar maneliştii?… Nu mă bateţi… nu mă bateţi… nu mă bateţi… Mă aşez pe fund. Simt cum o picătură rece coboară cu paşi de buburuză de-a lungul coloanei mele vertebrale. E atît de rece. Doamne!
Chelu nu mai strigă şi nu mai dă din cap. Olteanu doarme cuprins cu peretele. Valic e în aceeaşi poziţie. ,,Vaslui” parcă ar zice ceva, dar foarte încet. Lumina albastră a calculatorului şi zgomotul ce îl face, mă lovesc în cap. Picătura rece ca gheaţa şi-a terminat drumul… Expir greu şi mă apuc cu mîna stîngă de frunte şi o frec uşurel cu degetele. Nu-mi vine să cred ce am văzut şi auzit acum…
Caut telefonul mobil. Da, e aici sub pat. Cît e ora? Da, deja e 4.45. Mă dor rinichii. Trebuie să mă duc pînă la baie. Mă scol încet, uşor ameţit de puţinătatea somnului. În capătul patului lui ,,Vaslui” stă suspendat bocancul lui. Doarme îmbrăcat în hanorac, blugi şi ghete. Rareori se schimbă. Mă mir cum nu mişună gîndacii la el sub plapumă.
Învîrtesc cheia şi uşa se lasă uşor spre mine. Ies pe coridor. E linişte. Pe jumate întuneric. Iar în faţă băii ard neoanele. Parcă am fi la un spital de neurologie. Numai că aici nu e nimeni de gardă ca să te ajute. Să te calmeze. Să-ţi dea o injecţie.
În baie e mizerie. Alături în sala de duşuri lumina e stinsă. Pe geam se vede Someşul şi cartierul în care stă Decanul. Dumnealui doarme acuma liniştit cu familia. Nu poartă nici o vină. Doară nimeni nu e de vină? Eu sînt de vină. Numai eu îs de vină.
Ha, studenţi. Au venit la studii… ca şi cum or să devină intelectuali. Da’ grajdul din baie cui aparţine? Trag apa. Un zgomot înfiorător umple tăcerea care redevine în aceeaşi clipă tăcere de mormînt.
Ies din casetă şi fac paşi repezi ca să ajung pe coridor. Nu am vrut să mă reţin mult în faţa sălii de duşuri. Tot lumină de neoane. Linişte. În spatele camerelor dorm băieţii trimişi de părinţii ardeleni ca să înveţe… să înveţe să joace ,,Kanter”. Să se uite la pornografie şi să facă mizerie. Multă mizerie…
Dacă e cineva pe scara de incendiu? Simt că inima mi-a icnit. Fac paşi mai repezi. Intru în cameră. închid uşa. Învîrt de două ori cheia. Deschid încet uşa de la dulapul meu. Chiar şi cînd o mişc încet, scîrţie a ruginiu… Îmi torn un pahar de apă minerală. Îl beau lacom. Fruntea mi s-a aburit uşor. Chelu tace. L-a bătut cineva în copilărie. Sau îl chinuie ăia acum?
Mă aşez pe pat. Trec mai multe minute fără să îmi dau seama. Mă gîndesc la buneii mei din Cernăuţi. Degrabă or să se trezească. Pe la ora 5.30. Ha, eu abia o să adorm. Părinţii dorm la Chişinău… De ar şti unde l-au trimis pe băiatul lor să prindă cultură şi civilizaţie… Dar cine a ştiut?
Mă culc. Mă gîndesc la un desen animat din copilărie. Iepuri şi diferite animale prietenoase. Un glas subţirel cîntă - ,,От улыбки станет веселей, и слону и даже маленькой улитке… И тогда наверняка, вдруг запляшут облака и кузнечик запиликает на скрипке…”.
A doua zi dimineaţa

Aud cum cineva toarnă apă de parcă ar uda în grădină pătlăgelele cu furtunul. Îmi ţin ochii închişi. Dar simt că afara de-acu’ e lumină. Ce mă doare capul. Mă ridic încet într-un cot şi mă uit la lavuar. Asta Valic o lăsat apa deschisă ca să se încălzească. Între timp îşi scoate peria, pasta, crema şi lama de ras din dulapul său. Mă bucur. Deşi mă simt foarte obosit, mă bucur. S-a terminat iarăşi cu somnul lui Chelu şi Olteanu.
Chelu dă primele semne că s-a trezit. Abia se mişcă sub plapumă. Se vede că vrea să mai doarmă. Brusc începe să se audă un zgomot de parcă cineva ar spăla cu o perie mare anvelopele unei maşini. Asta Valic îşi spală dinţii. Şic-şic-şic într-o parte… Şic-şic-şic în ceilaltă… Ha. Chelu îi zice înăduşit lui Olteanu. Zi-i lu’ Popa să închidă apa cît îşi spală dinţii… Zi-i tu! - Hai te rog Oltene. - Moldoviene, i-an dă şi tu apa şeia un pic mai încet… Valic zîmbeşte sadic şi dă robinetul la maxim. Continuă să îşi spele dinţii sănătoşi cu violenţă… Şic-şic-şic… Şi Chelu şi Olteanu îşi pun resemnaţi pernele în cap.
Valic a închis apa, şi-a îmbrăcat blugii şi bluza, se aşază pe patul său, şi începe să îşi lustruiască insistent cu peria pantofii… Nu mă pot opri din rîs. Înainte de a pleca, Valic îmi zice. Ei pe noi seara, noi pe ei dimineaţa. Pînă amuia i-am răbdat, da’ pîn aici le-a fost…
Mă culc la loc. Mă trezesc peste un timp. Mă uit la mobil. Arată 9.30. Aşa. De la 10 am ,,Germana”. Trebuie să fug. Întîrziu. Sar din pat. Îmi scot din dulap peria şi pasta de dinţi. Mă uit lung la lavuar. Aş vrea să îmi spăl aici dinţii, dar nu pot. Olteanu îşi spală de obicei picioarele în lavuarul nostru. Mi-e greaţă. Mă duc la baie. Coridorul e inundat de lumină. Soarele e foarte puternic şi prietenos. Femeia de serviciu spală podelele. Cîte un student rătăcit iese semiadormit din camera sa. Aş fi crezut vreodată că o să mă trezesc la 9.30? Că n-o să mă pot culca la 10 cum vreau? Că n-o să mă pot trezi la 6 dimineaţa?
Intru înapoi în cameră. Chelu e semitreaz. Îmi zice să-i spun lui Popa că ce, e surd? Să îşi mai destupe urechile. Să mai dea apa încet… Mă îmbrac. Mă grăbesc. Mi-e foame. Ceva îmi chiorăie uşor în stomac. Nu mai ştiu de cînd nu am mai mîncat dimineaţa în cameră. Chelu îmi zice. ,,Cîrmaciule”, te mai duci să mai scrii o reclamaţie la Decan? Ha-ha-ha. – Nu. Mă duc la… aici aproape. Tu ştii că ai gemut noaptea prin somn? – Da? Oi fi fost cu mai multe fete, nu ca voi… - Ha. Sigur. Dacă zici…
Afară e răcoare. E atît de frumos… dacă nu aş fi obosit aş simţi cît e de frumos. Aşa însă, doar mă uit neputincios şi îmi aduc aminte cum altă dată, cînd stăteam cu oameni normali în cameră, ieşeam la 7.30 şi mă bucuram de aceste dimineţi. Acum nu mă pot bucura. Parcă nu îs ale mele. Parcă îs străine. Parcă le-a privatizat cineva. Şi iată că le văd. Dar nu le simt. Mi-am pierdut simţul dimineţii!…
Cobor în cafeneaua de la subsol de la ,,Geografie”. Ceaiul costă 6.000. Cornul cu ciocolată 11.000. Cam scump. Dar îmi iau. Mi-e foame. Vreau să mănînc. Mă aşez la o măsuţă. Îmi sună telefonul. Răspund. E Mama. – Ce faci Mitru? – Mă duc la ,,Germană”. – Ai mîncat. – Da. – Sigur? – Da, Mam. – Totul e bine? Nu s-a întîmplat nimic? – Nu, Mam, nu s-a întîmplat nimic. – Să îţi trimitem nişte bani? – Nu, încă nu. – Poate o geantă? – Nu, degrabă e Paştele şi o să vin acasă. – Bine. Să mănînci bine.
Nu ştiu cum, dar Mama întotdeauna simte dacă mi se întîmplă ceva. Ce sec e croasantul ăsta romînesc. Iar ceaiul e din pliculeţ… parcă i-aş simţi colorantul. Simt cum mă irită… Super! Cît de lihnit o zic. De la radio se aude ,,Sandra”.
,,One more night, one more night with you… close your eyes, I’ll give you my love. One more night, one more night with you, please hold me once again, cause I love you”. Ce aş vrea să ascult pop din anii ’80. Să uit de tot de colegii mei de cameră. Prietenii mei roacări s-ar rîde, dar eu nu mai pot… vreau să mă uit la desene animate cu Leopold, Ceburaşca şi Lupul ,,Nu pogodi”… Să ascult Sandra, Bad Boys Blue, Blue System, Duran Duran… ,,Wherever you’ll do, I’ll be with you, one more night, one more night with you… I wanna hold you once again, cause I love you…”.
Ceaiul parcă m-a încălzit oleacă. Cît aş vrea să fiu acasă la bucătărie şi să mănînc o felie de pîine cu unt, un ou prăjit şi să beau un ceai din buruiene de la ,,dace”.
Cobor prin parcul de la ,,Geografie”. În vacanţă iar o să îl caut pe Kuzmici. O să mă cheme din nou la emisiunea lui şi… o să discutăm orice subiect din lume. Numai despre ce se întîmplă cu mine acum, nu. Pe Clinicilor o iau spre ,,Heltái Gáspár” unde şi intru. E 10.15. Lecţia a început de 15 minute. Stau sub uşă. Da, mi-o trebuit? Am zis că nu mai stau în chirie. Mă mut în cămin. Cu banii cu care îmi rămîn, fac lecţii de ,,Germană”… Mi-o trebuit ,,Germană”?… Bat uşor la uşă şi intru. Emöke, profesoara, mă salută cu szervusz. Îi răspund cu szia. Mă aşez lîngă Rita şi îmi scot toate hîrtiile din geantă. Emöke vorbeşte despre verbele care se despart în timpul conjugării. Eu scriu, dar nu o aud. Mă gîndesc la vecernie. Diseară am să mă duc la unica biserică cruciformă (stil de secol X) din Cluj. Preotul lasă doar trei lumînări aprinse în faţa iconostasului. Restul pîlpîie în altar. E semiîntuneric. Miroase a tămîie. E atît de intim. E atît de personal… Parcă am fi în Bizanţ… în secolul IV.
Apoi o să mă duc la Alina în cămin, după care pe la 11 noaptea o să mă întorc cu capul lăsat în jos în camera mea. Şi o să înceapă iar totul de la început – Chelu cu antimoldovenismele, Olteanu cu ghitara, ,,Vaslui” cu filmele la calculator şi metalu’ ăla a lui electric… Dar pînă atunci o să mă duc în Bizanţ. O să plec din Cluj şi o să mă duc în Bizanţ. Acolo nu există Decanul, Chelu, Olteanu şi ,,Vaslui”. Acolo nu există căminul XVI. O să mă întorc în Bizanţ. Neapărat.

Iubirea în cămin

Dragă cititor! Am vrut să îţi scriu o poveste frumoasă, ce-i drept cu final trist. Cu Făt Frumos (student moldovean) şi Cosînzeana lui (moldoveancă ,,romînizată”) la Cluj, cu Laurul Balaurul (Uniunea Europeană) care-i momea cu pădurea fermecată (mobilnikul ultimul-strigăt asigurat la şold, lăptop pe masă, dar contra spălat podele la hotel), cu etapele de iniţiere şi maturizare în jungla căutărilor plină cu fiare sălbatice (Complexul Studenţesc ,,Haşdeu” din Cluj), cu spîni (Facultăţile la care au studiat şi care i-au înşelat), cu cai năzdrăvani (importaţi mai nou din Ungaria şi Ucraina) şi altele. Dar prietenul meu, care care e contemporan, mi-a zis că e databil, că e ceaţă de romantism cu brumă de expresionism, că e intertext la ,,Harap Alb” de Creangă, ritmat cu ceva ,,Geniu pustiu”…
M-am conformat. Ah, da. totuşi să vă spun măcar finalul la poveste. Ileana Cosînzeana s-a căsătorit cu Statu-palmă-barbă-cot după ce a lucrat mai mult timp servitoare la Zgripţuroaică (etapă iniţiatică pe dos de la poveştile moldoveneşti la Kuprin?) în fostul Bizanţ, iar Făt Frumos îşi tratează nevrozele cu sucuri ,,Alfa-Nistru” la Vadul lui Vodă, împreună cu pîrcălabul de Hotin, construind castele de nisip şi amintindu-şi cum s-a dus odată după fata împăratului roş peste două rîuri, un lanţ de munţi şi un podiş, adică pînă la Cluj.
Ca să nu zică prietenul meu că îs postromantic şi că mă trag din literatura RSSM din anii ’60, am luat un pic de ,,străini” şi de ,,ciumaţi” de la Camus, un ţîr de ,,coşmar” care e adevărat, dar noi nu credem că îl credem, din ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci”, foarte puţin praf instant din nuvelistica lui Cehov, ,,pădurea narativă” a căminului XVI şi cîteva amintiri suspendate pînă la a fi povestite la un ceai prietenilor din ,,ţara de dincolo de negură” a Chişinăului postmodern.
Stau liniştit în camera mea. Citesc despre Imperiul Roman de Răsărit. Mai am 4 luni pînă la licenţă. Dar nu ştiu cum o să reuşesc. Cu Chelu, Olteanu şi ,,Vaslui” în cameră e puţin probabil că o să reuşesc. Suspect. Chelu citeşte tăcut o carte. Olteanu zdrăngăne la chitară fără a deranja. ,,Vaslui” de data aceasta îşi priveşte filmul cu căştile pe urechi. ,,Referitor la arta religioasă, Z. V. Udaliţova nota: dacă arta păgână ridica în slăvi frumuseţea trupească, cea bizantină proslăvea mărirea sufletească şi puritatea ascetică. Capul ca loc al concentrării vieţii duhovniceşti devine o dominantă a figurii umane, trupul în schimb se ascunde ruşinos sub haine lungi, ritmicitatea liniară substituind expresivitatea palpabilă. În reprezentarea feţei, artistul scotea în primul rând spiritualitatea, contemplativitatea autointeriorizată, adâncimea trăirilor sufleteşti. Ochii mari, privirea aţintită, care parcă ar înlemni pe spectator, fruntea înaltă, buzele subţiri lipsite de senzualitate – sunt trăsături caracteristice ale artei bizantine”.
Cineva bate la uşă. Olteanu răcneşte – Da, intră! Uşa se deschide şi ruşinos apare Alina. Tresar. Azi e un an de zile de cînd ne-am cunoscut. Hai vin-o şi aşează-te un pic pe pat. Doar să încercuiesc cîteva fraze. Alina se apropie şi se aşează. Miroase a iarnă. Mă uit cu coada ochiului la ea. Nu pot să o cuprind. Dar nici nu vreau. Ea îşi strînge mînuţele şi tace. Olteanul se uită ca un păgîn tătar care proaspăt şi-a deshămat calul. Se uită la ea. Ştie că eu ştiu că el se uită şi o face special. Alina se joacă cu degeţele mîinilor. Capul ca loc al concentrării vieţii duhovniceşti devine o dominantă a figurii umane, trupul în schimb se ascunde ruşinos sub haine lungi, ritmicitatea liniară substituind expresivitatea palpabilă. Extraordinar. Pe nimeni nu interesează azi Bizanţul. Ei critică arta bizantină că ar fi schematică, ha, schematică! Uite ce frumos a zis… Alina mă atinge uşor de umăr. Strîng cursurile şi le pun în diplomat. Aşteaptă un pic să mă încalţ. Scot pantofii de sub pat…
Chelu zice rîzînd – Ha, Oltene, dă să îţi citesc ceva despre proştii ăştia de moldoveni. Simt că ceva mă trăzneşte, iar valuri de căldură încep să mi se reverse uşor în cap. Mă uit la Alina şi îi zîmbesc. Cu privirea îi zic – Nu atrage atenţie. Valic se întoarce cu faţa la perete ca să nu audă ce zice Chelu. ,,Vaslui” îşi scoate căştile cu un zîmbet satisfăcut ca să audă ce va citi Chelu. Olteanu după ce mai face cîteva acorduri, îşi ciuleşte urechile. Chelu înşiruie relatarea călătorului german care pe la 1780 a fost prin Moldova. Concluzia e una – moldovencele îs… Nu mă pot stăpîni. Nici prezenţa Alinei nu mă mai reţine. Nici faptul că e un an de zile. Nici faptul că mai alaltăieri o doamnă conferenţiar m-a ameninţat cu tribunalul pentru o cerere în care am rugat să ne fie reprogramat un examen. Nici… Turbat sar în picioare şi răcnesc – Chelu… tu eşti un ratat de 27 de ani… ratat!
Valic îşi pune mîinile în cap. De cîte ori m-a rugat să rezist. Să rabd şi să tac, şi iată că eu nu am rezistat. Chelu se uită uşor revoltat la Olteanu. Îşi aruncă ochii la Alina. Apoi îmi zice cu un calm ce mă năuceşte şi stupefiază - ,,Cîrmaciule”, cum ai zis?… Furios îmi îmbrac scurta şi dau fără nici o şansă cu mîna în partea lui – Dute-n colo… - Ce ai zis? Stai că trebuie să îmi explici de ce ai zis aşa… Îi zic Alinei - hai să ieşim. Ieşim pe coridor. Chelu îmi strigă din urmă - cînd te întorci o să îmi explici.
Mă apuc cu mîinile de cap. Răcnesc – nu! nu! nu! Alina se uită speriată la mine. Dau de două ori cu piciorul în peretele casei de nebuni cu titlul oficial – căminul XVI (administrat de Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, al cărei rector pînă acum două săptămîni a fost filosoful Andrei Marga). Alina se întristează. Simt că am compromis definitiv ziua noastră. Mai facem cîţiva paşi şi îmi aduc aminte de frezie. Stai un pic să îţi aduc frezia. Oarecum mai liniştit, mă reîntorc în cameră. Mă urc pe pat şi iau de sus borcanul cu apă, în care era frezia. Chelu îi zice lui Olteanu – acesta e un simplu text istoric… da’ ai văzut şi tu cum a reacţionat ,,Cîrmaciu”. Stai să îţi mai citesc un text… Ies din cameră. O ajung pe coridor pe Alina şi îi dau frezia. Ea îmi zice un stins mulţumesc.
În tăcere ieşim afară, coborîm pe Piezişe, facem colţul la Moţilor, depăşim biserica reformată cu un cucoş pe cupolă, şi o luăm pe o străduţă spre parc. În drept cu parcul cel mare ne aşezăm pe un scrînciob din părculeţul copiilor. E scrînciobul nostru. La a treia întîlnire am venit aici. Alina stă smerită lîngă mine şi îmi zice stins – de ce trebuia să îl faci ratat? Abia acuma îmi dau seama că mai bine tăceam. Că regret că nu am tăcut. Că tăcerea e de aur. Că de multe ori mai bine rabzi decît să te înfurii… Ne legănăm uşor pe scrînciob. Îi zic – te rog iartă-mă, te rog iartă-mă… Dar simt că degeaba le zic. Prin efectul bumerangului, ea chiar dacă nu o va zice, va fi absentă toată seara şi nu va mai avea dispoziţie.
Ne legănăm. Aduce aminte de copilărie. Vreau să fiu iar copil. Vreau să fiu acolo în ’86 şi să nu am nici o grijă. Alina tace. Tac şi eu. Nu ştiu ce să-i zic. Unicile dovezi ale poveştii noastre sînt acest scrînciob care ne leagănă şi frezia din mînuţele ei. Poate că m-aş fi gîndit cum ne-am dat în altă noapte aici cu scrînciobul şi eram îngheţaţi, dar nu pot. Furia nu vrea să mă părăsească. Simt cum îmi paralizează libertatea gîndirii. Nimeni nu era să ştie, dar eu ştiu. Chelu a citit textul după ce a intrat Alina, special ca să mă umilească faţă de ea. Fără ca eu să pot face nimic. El a citit şi a lăsat semne la toate paginile în care era ceva denigrator la adresa moldovenilor… Cîte o luminiţă a maşinilor ce gonesc spre Someş trece pe la 30-40 de metri în faţa noastră. Mă uit la cer. E întunecat de nori. Anul trecut se vedeau stelele. Eu stăteam în chirie şi nu mă apăsau grijile de acum. Puteau să existe mii de Chelu, Olteanu, ,,Vaslui” în Cluj! Erau neputincioşi de a-mi face ceva. Acum însă, între cei patru pereţi, ei îs maeştri. Şi oriunde nu aş fugi, pînă la sfîrşitul anului, vai, 4 luni, voi fi nevoit să mă întorc în fiecare seară acolo.
Vreau să zîmbesc. Vreau să o cuprind pe Alina… Vreau să fie veselă. Dar nu mai e posibil. Ziua de azi e compromisă. Am compromis-o eu. Doar pentru că nu am răbdat un minut. Un singur minut. Doar un minut. Mai trece o luminiţă. Alina e un pic bosumflată. O să îi treacă, dar mai încolo. Eu însă simt că mă doare capul. Nu pot să înţeleg. El dor tot e moldovean. ,,Vaslui” e şi el moldovean, poate chiar era vorba de ţinutul Vaslui. De ce ei cred astea?
După mai mult de zece minute în care ne-am legănat, ne sculăm. - Ina, îmi dai voie să te conduc? - Da. De ce mai întrebi? – Credeam că te-ai supărat pe mine. – Nu m-am supărat, dar nu mai vreau să vorbeşti urît.
Nici eu nu mai vreau să vorbesc urît. Uneori însă e greu să mai rezişti.
Aşadar dragă cititor, să vedem cu ce am rămas. Sau poate tu vei spune? Eu văd doar un pic de neoromantism. Sau. Poate. Post… de factură expresionistă. Şi romanţată.
Prietenul meu maghiar mi-a zis să iau o sticlă goală de ,,Cola”. Să fac sul nuvela. S-o pun în sticlă. Apoi s-o arunc în Someş. Undeva la intrare în Cluj.
În rest. Făt-Frumos e bine. S-a dus. Unde? În Codrii Cosminului. Să caute fata împăratului verde.

Cluj

Mă trezesc. Răsărit de soare. Mă simt bine. Cumva uşor. Nu ştiu. Cumva liber. Soarele desenează ca-n copilărie contururile blocurilor. Someşul curge. Acum ca şi doi ani…
Cluj! Mi-ai luat. M-ai minţit. Ai vrut să mă lipseşti de visurile mele. Cluj! Credeam că nu o să te suport. Credeam că ai să-mi fii indiferent. Că am să te uit. Tu m-ai ridicat şi m-ai zdrobit. Tu m-ai exilat. Tu mi-ai luat totul. Din ce simţeam atunci. Cu toate acestea te iubesc. Da! Te iubesc. Pe străzile tale văd acuma aromă de liliac. Şi tot în ce am crezut. Nu a dispărut. Dăinuie. E ca albia unui rîu secat. Apa poate reveni oricînd. Şi poţi să fugi. Dar eşti şi al meu. Pentru anii în care am stat aici. Visat. Crezut. Iubit. Căzut-ridicat.
Te iubesc Cluj!

Studenţi pe paie

Am văzut zeci de studenţi buni. Critică totul. La o bere. Sprijină cafenelele. Citesc mult. Nu sînt proşti. Critică totul. Facultate. Cămin. Profi. Şantiere. Sisteme. Dar nu au ridicat un pai de jos. Da! Un singur pai pentru a schimba ceva spre bine. Din mii de paie ieşeau săbii… Doar critică. La o bere. În cafenele. Se cred superninja. De altfel fiecare e ninja în coliba lui. Iar drumul e plin de paie.
Mîine naţi sau bolşevicii pot face iarăşi oameni de paie. Vor pune alţi stîlpi la cafenele. Vor face lagăre. Din sticlele goale de bere.
Critica urcă în aer. Ca şi fumul de ţigare. Se risipeşte. 6, 5, 4, 3, 2 ani în urmă. Alţi studenţi criticau aici. În localuri burgheze, nu? Unde au ajuns? Ce au schimbat? Pe cîţi care au vrut să zboare i-au tras după ei? Iar Decanul, Prodecanii, Şefii de Catedre, Secretarele, ,,şefii studenţilor”, au rămas aceeaşi. Azi aţi studenţi devin stîlpi de cafenea. Criticaţi băieţi!

Despre dragoste şi libertate

Am venit cu două toamne mai devreme la Cluj. Am stat patru în cameră. Am mers la cursuri. Am vorbit la seminarii. Am citit de la 8 la 8 în bibliotecă. Am mîncat în cantine. Duminica am gătit în bucătăria de pe palier. S-au scuturat copacii. Tristeţea mi-a trecut. A venit iarna. Iliescu a redevenit preşedinte. Puţină zăpadă. A trecut sesiunea. Vova a cîştigat alegerile în Moldova. A înverzit totul.
Cămin. Bibliotecă. Cursuri. Seminarii. Cămin. Lipsa partenerilor de dialog. A venit vara. A trecut anul. Apoi a mai trecut un an. M-am mutat în chirie. M-am trezit în a treia iarnă. Ultima zi a sesiunii. Ne-am cunoscut. Apoi te-am curtat. M-ai cucerit. Era primăvară. Visam. Cu ochii deschişi. Timp. Cluj. Colegi. Nu mai existau. Doar noi. Doi.
A venit noul an universitar. Aveam 4 colegi de cameră. Aveai 4 colege de cameră. Era infernal. Erai libertatea mea. Eram libertatea ta. Aveam în comun – laptele bătut ,,Napolact”. Pita de ,,Săvădisla”. Cartofii de la piaţă. Napolitanele vrac. Ceaiurile. Nopţile nedormite. Pachetele ce le primeam la 4-5 săptămîni. Aveam hrişca, biscuiţii de ovăz şi sucurile. Mergeam la Biserică. A trecut anul.
Am răsuflat uşurat. Nu am mai stat cu cîte 4 colegi/colege în cameră. Încet-încet. Zi cu zi. Ai devenit închisoarea mea. Am devenit lagărul tău de concentrare. Eu am ales închisoarea. Tu ai ales libertatea. Ai reuşit. Ai plecat. Ai uitat că libertatea nu e o modă. Libertatea e şi-n închisoare dacă vreai.
Work an’ travel. Au pair. Portugalia. Italia. Grecia. Libertatea trendului. Libertatea banului. Pleci şi nu te mai întorci. Pleci. Nu te mai poţi întoarce la tine niciodată.
Anul 1980. Părinţii erau tineri. Erau săraci. Nu erau liberi. De cîteva ruble. Cumpărau doktorskaia, pîine şi vin. Chemau 5-6 prieteni. Sîmbăta. Duminica. Stăteau ore în şir. Discutau. Rîdeau. Mîncarea şi vinul le ajungeau. Erau fericiţi. Erau liberi. Nu le trebuia mobil, lăptop, ,,Indesit”, geamuri termopan, maşină, au pair, travel, Italia., dolari. Erau fericiţi.
Azi tu ai ales libertatea pe care n-o aveau ei. Eu am vrut să aleg prietenia.
Te-ai întors. Acum eşti liberă pînă la sfîrşitul vieţii.
Sînt liber. Am o lumînare aprinsă în mînă. Caut pe altcineva liber. Liber în comunism.

Suceava. Durere

Trenul stă în Burdujeni. Îmi pare rău că au scurtat calea cu 1-2 km şi nu mai intră-n Iţcani. Ani de zile am coborît acolo şi am cumpărat cafea ştearsă. Te salvează la 5 dimineaţa cînd afară sînt +2ºC şi tu încă nu ai transport spre Cernăuţi. Se vindeau covrigi. Mai uscaţi. Mai moi. Şi altele. În Iţcani era ceva viaţă.
Pe acolo pe undeva trecea hotarul după anexiunea austriacă din 1775. Multe amintiri am în Iţcani. Chiar şi o strîngere de mînă. Ca un sărut.
La Burdujeni e gol. Nu e nici o tarabă. Doar reparaţie lux. Panouri electronice. Orarul trenurilor. Intră mulţi oameni. Pe lîngă mine a trecut un bărbat cu 2 fetiţe. O femeie după el. Probabil soţia. E foarte răcoros faţă de Cluj. Iar vîntul sărută cu fiori plăcuţi. Între celelalte şine multe păpădii. La Cluj deja erau puf. Aici încă de un galben virgin. Aprins.
E Suceava. Aici a fost capitala. Văd domnitorii. Curteni. Cai. Alai. Domniţe. Jupînese… O să scriu o nuvelă despre cum l-am văzut acum pe Petru Rareş. Dar nu mă va crede nimeni. Vor veni cu databilitate şi ironie. Eu însă ce vină am? Aici a fost a treia capitală. Iar eu îi văd acum pe domnitori. Pe o frescă lungă. Au coroane în cap. Sînt acolo. Eu îi văd. Se mişcă. Mai vii decît noi. Atît.
Vreau să trimit cuiva la Chişinău un sms. Despre ce simt acum. Scot mobilul. Încep să scriu. Bună ziua O. Sînt în Suceava. În compartiment intră bărbatul de mai adineauri. Cu două fetiţe. Ambele blonduţe. Îmi zice stins. Bună ziua. Îi răspund. Pe coridor se reţine soţia lui. Şovăie. El le aşează pe fetiţe pe bancheta din faţa mea. Una are vreo 2 anişori. Cealaltă 4-5. Ies pe coridor să scriu mesajul. Doamna a intrat tăcut în compartiment. Bărbatul iese cu una din fetiţe.
Mă uit la peron. Pustiu. 5 ani a durat reparaţia. Continui să scriu. Aici e a treia capitală… Ca stemă am pune viorelele… Ce mi le-ai trimis… Şi o să ştim… Numai eu şi tu… Aici e capitala noastră… Apăs send sms.
Doamna iese cu ambele fetiţe pe coridor. După geam e bărbatul. Ea tace. El tace. Nu am observat cînd a ieşit. Ea ridică fetiţa mai mică în braţe. Dă mîna cu tăticu. Zice stins ea. Fetiţa întinde mîna pe geam. Tatăl îi strînge mînuţa. Ea o ridică cu greu în mîna stîngă pe fetiţa mai mare. Şi ea scoate mîna pe geam. Tatăl i-o strînge. Mama zice şoptit. Să te păzeşti… El nu răspunde. Eu mă uit la mobil. Nu pot să înţeleg dacă s-a trimis mesajul. Să te păzeşti. Te rog foarte mult să te păzeşti. În glasul ei. Lacrimi ascunse.
Să mai trimit odată mesajul? Vreau să ştie O. Am fost la Suceava. Te rog mult să te păzeşti. Glas şoptit. Îi dă drumul fetiţei mai mari jos. Nu ştiu ce să fac. Să intru în compartiment? Să rămîn? Trenul porneşte uşor. Mai repede. Şi mai repede. Curent puternic şi plăcut pătrunde pe coridor. Ea murmură pentru ultima dată. Te rog să te păzeşti… Trenul a ieşit din gară. Ea se uită pe geam. Nu ştiu dacă îl mai vede. Dar tot dă din mînă. Fetiţele la fel. Trec încă 10 secunde. Ea se uită pe geam. Fetiţele încep să scîncească. Tati! Tati! Tati! Ochii mamei se înlăcrămează.
Intru în compartiment. Sper că O. a primit mesajul. Să ştie că am văzut Suceava. În păpădii şi viorele. Mama şi-a şters ochii şi a intrat în compartiment. Fetiţele plîng. Încerc să scriu în carnet. Sau să mă uit în jos. Nu vreau să fiu un intrus. Prin privire. În durerea lor. Vreau la tati. Trenul ăsta merge la Iaşi. Înseamnă că tatăl lor locuieşte acum în Suceava. Iar mama cu fetiţele în Iaşi. Nu are cum să plece în străinătate. E clar că ei doi s-au…
O să vină tati degrabă la noi. Îi zice mama fetiţei mai mari. Cea mică nu mai plînge. Îi este foame şi sete. Mama îi dă o sticluţă. Cu suc de vişine. Fetiţa o bea. Cealaltă stă rezemată de perete. Îi prind privirea. Nu mă vede. Are privirea unei icoane ortodoxe. Atît de curată. Atît de pură. Această privire. E nevinovăţie… e durere. Tati e acolo. Şopteşte ea. Dă cu mîna în direcţia Sucevei.
Da. Pe un copil nu îl poţi minţi. El simte. După un timp ambele fetiţe adorm. Mama lor se uită în gol. Pe obrajii ei se văd lacrimi. Lacrimi invizibile.
Cîndva m-am despărţit de o fată. Mi-a fost trist. Am crezut că făcusem cunoştinţă cu durerea. M-am înşelat. Aceea nu e durere. Aici e durerea. Nu mi-am imaginat… Iar fetiţele dorm. Ne apropiem de Iaşi. Pe cîmp văd un cocostîrc… Fetiţele dorm. Mama e absentă. Tati e acolo.