scene clujene


Ce legătură poate fi între un volumaş de Dostoievschi şi vestimentaţia cumpărată într-un magazin second-hand? Cum să compatibilizezi critica normelor general acceptate, înfăţişate ca un cod împietrit de principii morale şi etice şi respingerea categorică a pluralismului? Cu ce a greşit Bizanţul că e iubit la egal cu simbolistica anilor 1960 (socialismul anarhic, ,,iarba”, vagabondajul)?

Ei au o denumire simplă, despre ei am auzit cu toţii – hippie. Profesorii de limba engleză ne povesteau despre ei în timpul anilor de dezastru cultural de după 1990. Ei ne zîmbeau de pe paginile manualelor alături de alte multe grupuri de marginali ai lumii anglo-americane. Cu toate acestea, hippie de astăzi neagă orice filiaţie cu mişcarea hippie din anii 1960-70 şi consideră acea epocă ca fiind una de legendă neîmplinită.

Aşa o fi fost soarta. Prima dată am întîlnit acest fenomen la Cluj-Napoca. Tineri simpli, fără nici un complex părăseau sala de examen atunci cînd nu ştiau răspunsurile. În timpul seminarelor polemizau fără nici o dificultate cu asistenţii universitari pe subiecte principiale. Între perechi anunţau pentru toată lumea agenda evenimentelor culturale care urmau să aibă loc în acea săptămînă în teatrele şi filarmonica din Cluj.

În grupă, intrau în vorbă cu tocilarii şi cu studenţii pasionaţi. Pe tocilari îi ascultau fără a intra în polemici cu ei. Vorbind cu pasionaţii, ei le povesteau cît de limitaţi sunt tocilarii. E puţin probabil ca un tocilar să acceadă într-un cerc de hipioţi. Dacă vreun hippie făcea o atare greşeală, prietenii lui repede îşi dădeau seama de aceasta şi încetau comunicarea cu tocilarul.
Astfel, ce îi rămînea hipiotului? Cea mai mare parte a studenţilor îl privea cu neîncredere şi invidie. De tocilari nici nu putea fi vorba, aşa că rămîneau doar cei care într-adevăr au venit la facultate să studieze.

Şi iată că hippie hotărăşte să înceapă negocierile cu studiosul. Din start observă că nu i se opune nici o rezistenţă, deoarece studiosul cade în coşul anilor 1960 ca un măr copt din copac. De ce? Pentru că sărmanul pasionat se află în cea mai chinuitoare căutare de lărgire a cercului de comunicare. Condiţia lui îi transfigurează programul de aşa natură încît el petrece tot timpul pe o singură rută – cursuri-seminare-sala de lectură-cămin.

Deci studiosul e cucerit global. Ceea ce îl cumpără e non-conformismul, atenţia cu care e ascultat, cercul larg de viziuni şi excursurile în literatură. Dar, în dezvoltarea actului comunicării el îl descoperă zi de zi tot mai mult pe hipiot. Manifestările stranii şi neplăcute ale acestuia încă nu îl sperie. Prima dată cînd hipiotul are un moment de sinceritate, el va zice doar atît - ,,vezi, eu nu respect nici o regulă!… nu suport etica formală”!

Dacă e vorba de o domnişoară hippie, aceasta nu prea pune accent pe feminitatea sa. Se poate şi chiar trebuie de îmbrăcat sever, doar să arăţi dispreţul tău pentru societatea burgheză. În cap o băsmăluţă cu frunzuliţe de marijuana, pe corp o bluziţă impersonală şi o fustă largă. Ca încălţări ghete sau pantofi arhaici. Băieţii se îmbrăcau de obicei în stilul hippie retro.

Ce îl surprinde pe novice? Un tip foarte straniu de socializare. Adeseori hippie se întîlnesc la o bere şi duc discuţii intelectuale interminabile. Prieteniile individuale sunt mai puţin importante. Forma superioară de organizare a comunicării şi în general de existenţă a hipioţilor e cea colectivă – de obşte, deasupra căreea pluteşte lumea comună a valorilor hippie.

Ce se poate întîmpla mai departe? Viaţa novicelui devine amară. Deşi el e şocat de aceşti hippie, el nu pleacă de la ei. Pur şi simplu nu are o alternativă în comunicare, iar la ei, deşi ei fumează şi răcnesc, dansează pe mese sau stau culcaţi depresiv în vreun apartament, e totuşi interesant. Ei îl ascultă pe studios, dar doar în prima vreme. După cîteva săptămîni, cercul de hippie începe presiunea culturală asupra novicelui. Tot ce face acesta e incorect, şi aceasta i se explică prin intermediul celor mai diferite argumente şi metode dialectice posibile.

Apărîndu-se, novicele totuşi va contraataca - ,,de ce duceţi un mod de viaţă atît de anarhic”? I se va răspunde - ,,aceasta e irelevant, important e să te opreşti la timp”. Şi într-adevăr, studiosul trebuie să rupă legătura cu ei la timp. Dar nici această şansă nu i se va acorda. Atunci cînd cercul hippie înţelege că asimilarea nu va fi posibilă şi că novicele ezită, ei singuri îl vor exclude elegant, căutîndu-l tot mai rar.

Atunci cînd anii 3 şi 4 de studiu pasionaţii încep conflictul cu decanatul şi profesorii în legătură cu problemele şi nedreptăţile din Universitate, hippie li se alătură tocilarilor. Şi chiar dacă ei nu au nici o putere de a-i opri pe studioşi, le crează acestora diverse probleme.

Ce amintiri îţi pot rămîne după o scufundare în cercul hipioţilor? Mai degrabă simple impresii, dar de neuitat – prima e cea de atunci cînd hippie a intrat în polemică cu asistentul universitar, a doua e aceea cît de liniştit a divorţat de tine, şi a treia e straniul lor comportament antisistemic.

Hippie consideră că sunt liber-cugetători şi protestatari. Cea mai mare parte din ei provine din studenţii de la Institutul de Arte, secţiile de Istoria Artei, Facultăţile de Filosofie şi de Ştiinţe Fizico-Matematice. Ce ar putea spune un hippie după ce va citi textul nostru? ,,Nu e nimic drept aici. În primul rînd noi nu sîntem hippie… Ei au fost demult, erau alte vremuri… Noi sîntem contra filistinismului. Noi ne comportăm aşa pentru că vedem cît de mizerabilă e viaţa universitară, din cauza minciunilor şi neadevărurilor…”

Le place sau nu, dar hippie de azi sînt copiii spirituali ai celor din anii 1960. Protestul lor nu merge în esenţă, ci e o formă fără fond. Ei trebuiesc, conştient sau nu, pentru a juca contra celor pasionaţi. Şi deşi au oarece deosebiri faţă de hippie tradiţionali, fiind în remix cu pop-artul şi cu decadentismul, după înfăţişarea lor e evidentă filiaţia în anii 1960.
Îngrijorător e faptul că în ultimul an în liceele din centrul Chişinăului a avut loc explozia modei şi manierelor hippie. Ei au devenit cultură de masă. Şi pînă cînd nu e clar pe ce cale o vor lua hippie în Moldova…

Scene clujene
de Nichita

Uşile

Cobor în gara Cluj. Mai e o lună pînă la noul an universitar. E noapte. Străzile pustii. Răcoroase. O iau pe ,,Horea”. Mi se face dor. Am crezut că s-a terminat. Dar iată… Te simt în mine. Din nou. Tremur. Au trecut cinci ani. De bucurii. De tristeţe. Inima îmi bate mai puternic. Te văd. Parcă ai veni din Sparta antică. Fiindcă nu mai exişti. Nu poţi exista.
De zeci de ori am mers pe aici. Întors în Cluj. Erai la capăt de drum. Răsăritul de soare era răsărit. Apusul mirosea a tămîie. Ochii mei te priveau… te priveau.
Erai pură. Naivă. Simplă. Profundă! Rîdeam Facultate. Ştiam că o să îi zdrobesc. Acum e prea răcoare.
Urc în ,,Haşdeu”. Aici. Am văzut răsăritul. Mînă-n mînă. La 5 dimineaţa… Cine ar crede? Eu mai cred?!
La acest colţ a plîns prietena prietenului meu… Înainte să se despartă ei. Acolo te-am văzut ultima oară. Iată căminul tău. Aleea pe care ne-am despărţit de sute de ori. Blocată. Neoanele bat într-un morman de uşi. Da. Uşile căminului fetelor de la Litere. E reparaţie. Parcă-s virusaţi cu termopanele lor. Scumpe şi nesănătoase.
Mă aplec să vad ce număr scrie pe uşa azvărlită în faţa mea. Pe lîngă dunga roşie - 52. Mă duc la următoarea uşă. E pe dos. O întorc. 62. Mai fac cîţiva paşi. Mă aplec asupra alteia. 64. Trebuie să fie pe aproape. E foarte aproape de 68. Mă opresc. Nu pot. Nu am putere să mă uit la uşa ta. Să ştiu că e ultima. Nu pot. Uşa uitării… 68. Nu te găseam. Nu veneai. Te uitam. Nu mai erai a ta. Uitasem de mine.
Uşile. Îmi iau geanta şi plec mai departe. Cîte uşi. Atîtea destine de fete din sate şi orăşele. O fată vroia să înveţe. Alta se distra. Foarte diferite. Fiecare cu al său drum. Le unea doar apartenenţa la Litere. Cu prieteni buni sau proşti, şi singuratice!
La cîte uşi. Fete. Cîte au mai rămas? Nici una nu mai e aici! Au plecat fetele. Au schimbat uşile. Nu a mai rămas nimic.
Văd căminul XIV unde mă aşteaptă Adi. Mă opresc să mai văd odată tabloul uşilor scoase din ţîţîni. 68. Inima îmi bate sălbatic. Ochii mi se înceţoşează. Nu ştiu. Puteam să te opresc? Să nu pleci? Pentru un pumn de bani, libertate sau?… Au rămas doar uşile. Spre trecut. Un trecut în care îmi aparţii. Şi îţi aparţin. Ca şi picturile bizantine.
Las jos geanta. O iau. Fac un pas. Mă opresc. Azi nu ştiu unde eşti. Dar ştiu că atunci ne despărţea o singură uşă. Nu am ştiut să bat la ea. Nu ai deschis-o. Nu te-am găsit. Uşile-s de vină. Dar şi noi greşim atunci cînd le lăsăm să ne despartă. Acum nu mai există uşa camerei. Dar nici fata din spatele ei!
Îmi cuprind colegul şi-i zic stins. E toamnă răcoroasă-n Cluj. Se schimbă uşile.

GHEORGHIŢĂ

Intru în bibliotecă. Mă aşez la locul meu. Demult nu am mai fost aici. Mă uit la locul de alături. E gol. În ziua aceea nu era gol. Început de decembrie. Lumină palidă intra pe geam. Totul părea şters. Citeam. Dar nu găseam voinţă în mine. Alături stătea Gheorghiţă. Era anul IV. Eu eram III. Venise din Orşova. Colegii îl ironizau. Uneori. ,,Banatul e fruncea. Ardealul e mintea”. Citea. M-am uitat mai atent. Pe foile lui era scris în latină. Ţinea cam două minute foaia. Apoi o punea alături. Lua o alta din teancul ce-l mai avea. L-am întrebat: - ,,sînt în latină”? - ,,da”. - ,,şi nu au text paralel”? - ,,nu”. - ,,mulţumesc”.
M-am uitat bine pe masă. Nu erau decît foile. M-am gîndit la dicţionar. M-am uitat sub masă. Nu era însă nimic înafară de foi. Liniştit. Gheorhiţă le lua cîte una. Le adulmeca. Le parcurgea cu viteza cu care noi ceilalţi treceam peste un text în română.
Gheorghiţă nu mai avea atunci prima medie. Nu mai stătea în căminul supranumit ,,al tocilarilor”. Deşi în acesta oricum stăteau mai mult cei cu relaţii la secretariat. Era în cameră cu alţi 4. Fiind cel mai bun. Suporta stoic loviturile vieţii de student. Nu s-a plîns nici o clipă.
Nu avea prieteni. Mulţi dintre colegi îl considerau nebun. Alţii cel puţin straniu. De fapt nebuni eram noi. Restul. Iar vina era a numărului crescînd de studenţi. Această comercializare a adus zeci şi sute de nechemaţi pe băncile Universităţii. În consecinţă. Studenţii pasionaţi au fost sufocaţi. Ca spicul de grîu printre mărăcini.
A trecut absolvirea. A venit la admiterea la masterat. Septembrie 2003. Într-o zi am trecut pe lîngă afişier. Am pierdut cuvintele. Gheorghiţă încheia lista cu media de 6,28. Pentru examen şi proiectul prezentat. A intrat la cu taxă. Cîtă umilire. Cîtă înjosire o fi putut suporta el?
Rănit. Dar conştient? A plecat din Cluj. Pentru a nu se mai întoarce vreodată. Nu ştiu unde e acum Gheorghiţă. Nu ştiu ce face. Dar cred. Cei care i-au dat 6,28, au intrat şi ei la rîndul lor cîndva în locul unora ca Gheorghiţă. Le-a şi rămas de pe atunci insuportabilitatea. Una biologică faţă de toţi cei care sînt mai capabili.
Biblioteca e pustie. Doar cărţile îs aceleaşi. Ultimii 6 ani de zile. Văd chipurile a sute de studenţi. Din aceştia? Degetele de la două mîni. Pasionaţi. Cîţi dintre ei au fost susţinuţi? Unul sau doi. Îl văd din nou pe Gheorghiţă în decembrie. Citeşte liber documente în limba latină. Fără dicţionar. Şi eu l-am lovit. Şi eu nu l-am înţeles… (more…)