Pe urmele Bizanţului

A fost o data o tara in care intelectualii au luptat pentru identitatea ei… Dar zadar. Riurile zidite in soare se surpau precum zidurile Monastirii Argesului in fiecare noapte.
Am avut un secol XVIII fanariot. Si totusi, a stralucit scoala de la Neamt, formata in jurul lui Paisie Velicicovschi. Despre epoca a scris I. Druta in “Biserica Alba”. Il mai avem pe domnitorul Grigore Ghica al III-lea ucis de emisarii Istambulului pentru faptul ca a contestat actul prin care nord-vestul Moldovei era cedat Austriecilor. Acestia au inchis 19 manastiri si multe biserici ortodoxe pe care le aveam acolo. N-o sa gasiti despre aceasta in manuale…
Apoi a urmat secolul al XIX-lea. Un secol care pina la unirea din 1859 a fost intre doua tabere, iarasi evitate. Prima din ele, care in cele din urma a invins, era constituita de carvunari, panglicari, juni corupti etc. Acestia considerau ca acasa totul e primitiv, si dupa experientele lor indelungate in cafenelele si bordelurile pariziene si italiene au hotarit sa ne modernizeze. (more…)

Pe noi nu ne cunoaşte speranţa, fericirea
Şi totuşi se avîntă să fie călăuze
Noi nimicim credinţa şi nimicim iubirea
Şi nu ne mai inspiră demult aceeaşi muză.

În noi nu se mai naşte cuvînt de bunătate
Nici ura nu se stinge, devine tot mai mare
Şi judecînd pe alţii luptăm pentru dreptate
Respectul şi ruşinea în fumul gri dispare.

Şi unde-i Dumnezeu în tot ce punem ură?
De numele-i etern nu pomenim acum
Închinăciunea sfîntă se stinge în uzură
Şi mila pentru fraţi azi se transformă-n scrum.

A. P. (mai 2009)

Un bun prieten de-al meu m-a spus o poveste care mi-a lăsat impresii contradictorii. Îmi pare tristă şi frumoasă în acelaşi timp, şi nu o pot uita. Şi-a lăsat o amprentă stranie în sufletul meu şi nu pot să înţeleg de ce. Am încercat să îl conving să o scrie, dar el, ba că nu are talent, că nu vrea să de-a impresia că ar avea aere literare sau pur şi simplu că nu are talent. Astfel am hotărît să scriu eu istoria lui, deşi sînt conştient că îi voi da o redacţie proprie mie şi nu va corespunde întru totul variantei sale. Totuşi, firul roşu îi revine pe deplin.
«În acea zi se simţea mai rău. Această stare de apatie îl asalta de aproape două săptămîni şi nu reuşea să fugă sau să se ascundă de ea. Afară era înnourat şi bătea un vînt rece. El se uita cu compătimire la oamenii care treceau pe stradă. «Ei aşa şi nu conştientizează ce se întîmplă. Singuri inventează probleme, iar apoi în ruptul capului caută soluţii pentru ele. Şi aşa le trece cam toată viaţa».
S-a oprit la staţia de troleibuz. A examinat cerul şi a observat că undeva spre sud acesta sevedea în fîşii lungi senilii care răzbătuseră printre norii cenuşii. A zîmbit şi cuprins de entuziasm nu şi-a mai dezlipit privirea de pe cer. Peste cîteva minute la staţie s-a oprit o domnişoară îmbrăcată simplu, dar elegant. Ea l-a privit scurt după care şi-a coborît privirea în jos. Lui i s-a părut că în ochii ei văzuse o lumină caldă. Cînd ea şi-a ridicat privirea, el, mirîndu-se propriului curaj, i-a zis:
- Scuzaţi-mă domnişoară… uitaţi-vă cît de frumos se vede cerul acolo în depărtare.
Ea i-a zîmbit uşor şi i-a răspuns:
- Da, l-am observat cînd vedeam încoace.
- E atît de minunat, a şoptit el. În ultimul timp au fost atîtea zile frumoase. Ar trebui ca oamenii să observe acest cer.
- Aveţi dreptate, cerul e foarte frumos. Dumneavoastră însă nu credeţi că trebuie să ne bucurăm şi cînd vremea e rea?
- Nu ştiu. Nu cred.
- Nu vi s-a întîmplat să vă prindă o rece ploaie tomnatică şi să vă bucuraţi de ea dincolo de aparenţe.
- «Nu». Ela dat nedumerit din cap.
- «Dar pe mine m-a prins. Toate anotimpurile şi toate manifestările naturii ne sunt date de Dumnezeu».
- «Da. Aici o să cad de acord cu dumneavoastră. Dar de ce nu doriţi să vă reţineţi asupra acestui cer frumos»?
- «Nu că nu aş vrea. Dar cred că trebuie să priviţi optimist toate schimbările naturii».
- «Sînteţi cumva medic»?
- «Nu».
- «Dar poate pedagog»?
- «Nu», a răspuns ea din nou zîmbindu-i smerit. Ela tăcut pentru cîteva secunde şi i-a examinat cîteva secunde vestimentaţia clasică.
- «Ştiţi, dacă eram istoric, aş fi spus că aţi venit din anii ‘30».
- «De ce»?
- «Stilul dumneavoastră e tot atît de sever, dar şi aristocratic după cum am văzut în fotografiile vechi».
- «Vă mulţumesc, dar desigur exageraţi», ea s-a înroşit uşor.
- «Bine, scuzaţi-mă dacă am spus ceva greşit».
- «Nu vă faceţi griji».
- «Se pare că troleibuzele se reţin», a spus el tare, iar sieşi şi-a şoptit, «iar eu nici nu regret aceasta».
- «Probabil că şoferul are motive serioase. Se uită şi el la cerul albastru», a glumit ea.
- «Nu întîrziaţi»? s-a interesat el.
- «Încă nu», a răspuns ea degat.
Aici, prietenul meu, cînd îşi relata istoria la persoana I, s-a oprit şia deschis parantezele:
- «Ştii, mulţi consideră că protocolul nu are nici o valoare. În cel mai bun caz ar fi o formalitate. Dar uite ce mă gîndesc eu. Există specialişti care scriu cărţi, oameni care se poartă atît de manierat… După reguli eu nu aveam dreptul să trec nişte limite în discuţia cu ea. Dar mi-a fost teamă că nu o voi mai vedea niciodată şi atunci am întrebat-o, ceea ce nu mi-aş fi permis vreodată într-o situaţie similară. Pe de altă parte, modul în care vorbea ea, poate molatic, m-a convins că dacă mi-ar răspunde cu refuz, nu m-ar durea atît de tare».
«El s-a uitat în ochii ei şi după ce şi-a adunat gîndurile, a întrebat:
- «Cum credeţi, ne putem întîlni şi altădată»?
- «Da, oraşul nostru nu e atît de mare şi noi doi la sigur ne vom întîlni», a spus ea incredibil de uşor.
- «Aveam în vedere o întîlnire la care ambii am fi fost de acord să venim».
Ea nu a spus nimic. Atunci ela continuat:
- «Să ştiţi că nu-mi voi permite să vă cer numărul de telefon. Vă rog mult să mă scuzaţi, dar nu e în regulile mele să încalc regulile. Însă aş vrea să vă mai văd, dar aceasta desigur doar în cazul în care nu sînteţi împotrivă. Îmi cer scuze dacă v-am supărat cu ceva, eu nu insist. Şi nici nu am nici un drept în acest sens». Ea nu a auzit ce a spus el. Pentru cîteva minute s-a uitat în depărtare, după care şi-a coborît privirea în jos. El i-a zîmbit, s-a uitat la cer, după care a privit-o lung.
- «Ştiţi», a început ea cu un glas grav, «Dumneavoastră o să îmi spuneţi ce număr de telefon aveţi, iar eu vă voi telefona».
- «Bine», a fost el de acord.
Ea şi-a deschis poşeta şi după o scurtă căutare a scos un carneţel maroniu. După ce l-a răsfoit, i l-a întins.
- «Puteţi nota aici, pe foiţa cu datele prietenilor mei. Din păcate nu mai am nici o altă pagină liberă».
- «Bine…», el a privit-o pierdut şi a adăugat, «am uitat să mă prezint».
- «Adevărat, dar nici eu nu m-am prezentat», a rîs ea uşor.
- «Mă numesc Alexei».
- «Îmi pare bine, eu sînt Olga», ea i-a întins mîna.
- «De asemenea», a adăugat el în timpul strîngerii de mînă. «Voi nota aici».
- «Bine. Vreau să vă spun că la moment studiez la a dopua facultate, iar după masă sau seara lucrez . Am un program foarte aglomerat. Dar n momentul în care va apărea o ferestruică, vă voi telefona».
El a simţit că reîntîlnirea lor nu va fi ddegrabă şi a întrebat-o:
- «Se poate să vă scriu şi adresa mea de email»?
- «Da, vă rog. Dacă doriţi, vă pot trimite fotografiile care le-am făcut în natură».
- «Mi-ar plăcea», el i-a întins carneţelul înapoi.
- «Iată şi troleibuzul meu», ea a închis poşeta. «Mergeţi în aceeaşi direcţie»?
- «Nu».
Cînd a ajuns în drept cu uşa de mijloc a troleibuzului ea i-a zis:
- «Eu scriu poezii, dar dumneavoastră din întîmplare nu scrieţi»?
- «Dа, scriu».
- «Mă bucur», a adăugat ea şi a alunecat pe scăriţă în troleibuz.
Rămas singur în staţie el s-a uitat la acelaşi segment de cer. Acesta devenise şi mai luminos, deşi aproape că înserase. Peste cîteva clipe a sosit şi transportul care îi trebuia, dar el a rămas împietrit pe loc.
Simţea o uşurinţă de nedescris în suflet şi dorinţa de a sări în sus de bucurie. Gîndurile nu îi mai fugeau în toate părţile ca o turmă rătăcită de oi. A mers pe jos mai mult de jumătate din drum. Îşi dorea să întîlnească un prieten căruia să îi povestească despre frumoasa fată pe care o cunoscuse. A început să îi închide mini-ode în gînd. Numele ei îl încînta. «Olga, Olguţa…».
Peste o săptămînă ea i-a trimis un set de fotografii. În mesaj nu era decît o propoziţie - «Alexei, bucuraţi-vă de tot ceea ce ne înconjoară, Olga». El i-a mulţumit pentru mesaj şi nu a mai adăugat nimic..
Odată el mi-a arătat fotografiile ei şi am rămas fără cuvinte. Ea era foarte talentată, iar ceea ce fotografia arăta un suflet echilibrat cu un profund simţ al frumosului. El însă nu le vedea pe acestea. Pe fotografii erau surprinse parcurile din centrul Chişinăului în timpul diferitor anotimpuri. Alei în toamnă, monumentul lui Eminescu, alei înzăpezite din diferite unghiuri, cerul lunii martie, primele frunzuliţe verzi, explozia florilor la sfîrşitul lunii aprilie-începutul lunii mai.
Am încercat să îi explic că e o fată cu care s-ar potrivi de minune şi că trebuie să o caute. Însă ce ziceam eu era ca nuca de perete. El şi-a adus aminte de o fostă iubire şi suferea din nou ca un cîine părăsit în ploaie. O vreme a uitat de Olga. Eu cred că ea atunci intrase în sesiunea de iarnă. Ea i-a mai scris de cîteva ori. Prima dată la felicitat cu Crăciunul după calendarul gregorian, apoi cu ocazia venirii noului an. El însă umbla tot atît de posomorît. A început să îşi amintească studenţia şi pe cei care l-au lovit, pe prietenii care l-au uitat. Totuşi, la puţin după anul nou ceva s-a schimbat în el. L-am întîlnit în Biserica de lîngă ambasada rusă. Cu o bucurie copilărească apridnea lumînări la sănătate. Foarte liniştit asculta cum cînta corul, iar atunci cînd diaconul trecea cu cădelniţa, nu se putea sătura de mirosul de tămîie.
Eu atunci m-am gîndit - «Alexei a devenit bizantin».

Exilaţi în umilinţă… un roman. Al unei generaţii? Al unei amintiri? Rezultat al retragerii din activitatea scenică şi a posibilităţii de a medita în pace în eminescianul Iaşi?
Off… şi cîţi au lovit în ei. Cîţi au lovit? Au lovit în Loteanu în 1996, iar acum prin uitare. Au lovit în Apostol în 1998, dar el i-a iertat. Au lovit şi au lovit. Au profitat de plecările la Domnul a lui Pavel Bechet şi a lui Nicolae Sulac. Acum au mai fost două plecări, din care una a fost cea mai mare… ŞI iată că a mai rămas doar un singur titan.
Ştiţi cine? La sigur că da. În ultima vreme e mai retras ca niciodată, şi… poate scrie. Poate scrie continuarea cărţii lui Victor Ciutac. E autorul versurilor:
Omule, de ce-ai tăcut, cînd pe suflet ţi-au călcat?
Multe, de ce ai strîns mîna care te-a lovit?…
Omule, de ce ţi-ai pus numele sub lege grea
Şi-ai trimis la moarte omul care vină nu purta?
De fapt, aceştia au fost titani. Titani pe care mai multe grupuri au vrut să îi doboare din timpul vieţii, dar nu au reuşit. Despre demitizatori nu vom vorbi aici. Despre ei nu se vorbeşte. Ei vor rămîne anonimi.
Dar mai e o faţă a realităţii:
,,Am greşit, şi ne-am luat răsplata” (Sf. Nicolae Velimirovici).
,,Cum îşi sunt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa”,
,,Suferim pentru că gîndurile şi dorinţele noastre sînt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nu are pocăinţă. NU au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi”! (Cuviosul Tadei de la Vitovniţa).
Ar trebui să ne smerim, şi să ne gîndim mai des la cele sfinte, după cum se cîntă atît de frumos în cîntecele lui Ion şi Doina pe versurile lui Grigore Vieru. ,,Sfîntă ni-i casa, ce naşte fecior şi fecioară…”
ŞI care e legătura cu Victor Ciutac?
V. Ciutac e primul prozator moldovean de după 1945 la care vedem că personajele au sentiment religios. Mai mult decît la Cehov poate. Căci aşa era satul moldovean, plin de credinţă…
,,O aşa slujbă demult nu văzuseră Codrenii. Şi mic, şi mare, bătrîn şi tînăr, copii mărişori şi de ţîţă – toţi erau la biserică, iar cei ce nu încăpuseră stăteau la uşă, în pridvor în jurul ei. Atîtea lumînări numai la Paşte se aprind. Nimeni nu şuşotea, nimeni nu obosea, chiar şi copiii mici se ţineau de poalele mamelor şi tăceau, speriaţi şi ei de cele petrecute noaptea ori poate de acea putere tainică ce domnea în biserică” (Exilaţi în umilinţă, p. 28).
E bine ca simplii cititori să se aplece asupra acestei cărţi. Deşi ea a apărut încă în 2006, iar în librării de vreo jumătate de an cel puţin, nu s-a prea vorbit de ea. Deşi cu întîrziere, noi trebuie să vorbim de ea acum.
Dacă cineva din vizitatori blogului a citit cartea şi vrea să lase vreo părere despre această epopee a satului moldovean începînd din interbelic şi pînă după anul 1956, o poate face aici.
Să nu-i lăsăm să ne plece din gînd!

Propunem cititorilor jos cîteva aforisme de-ale lui Gr. Vieru, pe care le-am selecat altădată şi pe care le avem acum la îndemînă.
În general Gr. Vieru a selectat din culturile popoarelor lumii mii de aforisme, şi mai e şi autorul unui număr impresionant.

R. Moldova e prea mică pentru a face o politică mare, iar poporul ei prea singur pentru a-şi aduce aminte din care neam se trage.

Ai observat ce păsări au nimerit în închisoarea coliviei? Cele mai frumoase!

Viitorul va fi un crîncen şi sîngeros război. El a şi început deja. Iată şi primii morţi: pruncii ucişi în atîtea fragede şi nerăbdătoare pînece femeieşti.

Acesta e Soarele, spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă de ce?

Nu mi-aţi spart cerul din fereastră odată cu geamul.

Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

Grigore Vieru a selectat multe aforisme din folclorul popoarelor lumii.
Iată cîteva proverbe bengaleze.
,,E mai bine a fi liniştit, decît a fi fericit”.
,,Nu poţi să vezi numai cu ochii, dacă n-ai şi lumină”.
,,Trîndăvul se pricepe la trei lucruri: să mănînce, să doarmă şi să se supere”.
,,Dacă n-ai muzică în suflet, degeaba o cauţi în fluier”.
Cîteva proverbe persane:
,,E mai greu să ajungi om decît ştiutor de carte”.
,,Cine urcă măgarul pe acoperiş, tot acela îl poate şi coborî”.
,,Găina o dată o mănînci, ouăle de o sută de ori”.
,,Sunt pe lume trei mari prostii: să te urci pe munte fumînd, să părăseşti casa ta pentru a te muta la socru şi drum singur la vreme de noapte”.

vedeţi şi http://oxana90.wordpress.com/2009/01/18/moment-de-reculegere-pentru-un-popor-indurerat/

În aceeaşi zi cu poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul şi actorul Victor Ciutac. A plecat din ceea ce a fost capital gloriei noastre cultural, pe timp de decădere politică – Iaşiul. Şi deşie tot pămînt moldav, regretăm că va fi înmormîntat acolo şi nu la Cimitirul Central din Chişinău alături de colegii de generaţie şi de cei care i-au fost prieteni.
Ultimul rol l-a jucat într-un spectacol regizat de Veniamin Apostol (vezi articolul de mai jos despre acesta), autorul textului fiind Dumitru Matcovschi. De altfel presa de la Chişinău de mult ignoră numele acestora, indiferent de denumire şi de orientare. Ziarele care acum plîng formal, demult sapă groapa Tradiţiei din care fac parte şi toate personalităţile de mai sus. În viaţa a mai rămas doar Dumitru Matcovschi, iar piesele lui, în care a jucat şi Ciutac, şi Apostol, de mult nu mai sunt puse.
Era spectacolul Tata, unul din cele mai puternice spectacole moldovene (române) de răsărit din ultimele decenii… Şi apoi a plecat la Iaşi. Acolo a scris romanul ,,Exilaţi în umilinţă”, în care relatează destinul unui sat şi unei familii moldovene în tulburele secol XX. Romanul e constituit din III părţi şi are 436 de pagini. Vă recomandăm să căutaţi cartea în librăriile reţelei ,,Cartea Chişinău” S.A. Se află la «Aurora» şi «Ştiinţa» de pe str. Puşchin, la cele două librării de pe str. Eminescu.
Noi trebuie să ne rugăm pentru cei plecaţi, şi să nu uităm, fiecare lumînare aprinsă, e o făclie pentru sufletele lor şi în memoria lor.

Poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul.
si nici un regret nu ni-l va putea intoarce…
Ceremonia finala va incepe miine la orele 10
in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau.

Dumnezeu sa-L odihneasca in pace, iar noi sa traim si sa-l pomenim!

De azi inainte, pentru noi toti,
pomenirea lui Eminescu va indisolubil legata de pomenirea lui Grigore Vieru.

vezi http://crunteanu.blogspot.com/2009/01/murit-grigore-vieru.html

Cadre pline de tristeţe de la procesiunea funebră - http://unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=9101 şi
de la expoziţia dedicată lui http://trm.md/index.php?module=stiri_int&news_id=5268

Ce legătură poate fi între un volumaş de Dostoievschi şi vestimentaţia cumpărată într-un magazin second-hand? Cum să compatibilizezi critica normelor general acceptate, înfăţişate ca un cod împietrit de principii morale şi etice şi respingerea categorică a pluralismului? Cu ce a greşit Bizanţul că e iubit la egal cu simbolistica anilor 1960 (socialismul anarhic, ,,iarba”, vagabondajul)?

Ei au o denumire simplă, despre ei am auzit cu toţii – hippie. Profesorii de limba engleză ne povesteau despre ei în timpul anilor de dezastru cultural de după 1990. Ei ne zîmbeau de pe paginile manualelor alături de alte multe grupuri de marginali ai lumii anglo-americane. Cu toate acestea, hippie de astăzi neagă orice filiaţie cu mişcarea hippie din anii 1960-70 şi consideră acea epocă ca fiind una de legendă neîmplinită.

Aşa o fi fost soarta. Prima dată am întîlnit acest fenomen la Cluj-Napoca. Tineri simpli, fără nici un complex părăseau sala de examen atunci cînd nu ştiau răspunsurile. În timpul seminarelor polemizau fără nici o dificultate cu asistenţii universitari pe subiecte principiale. Între perechi anunţau pentru toată lumea agenda evenimentelor culturale care urmau să aibă loc în acea săptămînă în teatrele şi filarmonica din Cluj.

În grupă, intrau în vorbă cu tocilarii şi cu studenţii pasionaţi. Pe tocilari îi ascultau fără a intra în polemici cu ei. Vorbind cu pasionaţii, ei le povesteau cît de limitaţi sunt tocilarii. E puţin probabil ca un tocilar să acceadă într-un cerc de hipioţi. Dacă vreun hippie făcea o atare greşeală, prietenii lui repede îşi dădeau seama de aceasta şi încetau comunicarea cu tocilarul.
Astfel, ce îi rămînea hipiotului? Cea mai mare parte a studenţilor îl privea cu neîncredere şi invidie. De tocilari nici nu putea fi vorba, aşa că rămîneau doar cei care într-adevăr au venit la facultate să studieze.

Şi iată că hippie hotărăşte să înceapă negocierile cu studiosul. Din start observă că nu i se opune nici o rezistenţă, deoarece studiosul cade în coşul anilor 1960 ca un măr copt din copac. De ce? Pentru că sărmanul pasionat se află în cea mai chinuitoare căutare de lărgire a cercului de comunicare. Condiţia lui îi transfigurează programul de aşa natură încît el petrece tot timpul pe o singură rută – cursuri-seminare-sala de lectură-cămin.

Deci studiosul e cucerit global. Ceea ce îl cumpără e non-conformismul, atenţia cu care e ascultat, cercul larg de viziuni şi excursurile în literatură. Dar, în dezvoltarea actului comunicării el îl descoperă zi de zi tot mai mult pe hipiot. Manifestările stranii şi neplăcute ale acestuia încă nu îl sperie. Prima dată cînd hipiotul are un moment de sinceritate, el va zice doar atît - ,,vezi, eu nu respect nici o regulă!… nu suport etica formală”!

Dacă e vorba de o domnişoară hippie, aceasta nu prea pune accent pe feminitatea sa. Se poate şi chiar trebuie de îmbrăcat sever, doar să arăţi dispreţul tău pentru societatea burgheză. În cap o băsmăluţă cu frunzuliţe de marijuana, pe corp o bluziţă impersonală şi o fustă largă. Ca încălţări ghete sau pantofi arhaici. Băieţii se îmbrăcau de obicei în stilul hippie retro.

Ce îl surprinde pe novice? Un tip foarte straniu de socializare. Adeseori hippie se întîlnesc la o bere şi duc discuţii intelectuale interminabile. Prieteniile individuale sunt mai puţin importante. Forma superioară de organizare a comunicării şi în general de existenţă a hipioţilor e cea colectivă – de obşte, deasupra căreea pluteşte lumea comună a valorilor hippie.

Ce se poate întîmpla mai departe? Viaţa novicelui devine amară. Deşi el e şocat de aceşti hippie, el nu pleacă de la ei. Pur şi simplu nu are o alternativă în comunicare, iar la ei, deşi ei fumează şi răcnesc, dansează pe mese sau stau culcaţi depresiv în vreun apartament, e totuşi interesant. Ei îl ascultă pe studios, dar doar în prima vreme. După cîteva săptămîni, cercul de hippie începe presiunea culturală asupra novicelui. Tot ce face acesta e incorect, şi aceasta i se explică prin intermediul celor mai diferite argumente şi metode dialectice posibile.

Apărîndu-se, novicele totuşi va contraataca - ,,de ce duceţi un mod de viaţă atît de anarhic”? I se va răspunde - ,,aceasta e irelevant, important e să te opreşti la timp”. Şi într-adevăr, studiosul trebuie să rupă legătura cu ei la timp. Dar nici această şansă nu i se va acorda. Atunci cînd cercul hippie înţelege că asimilarea nu va fi posibilă şi că novicele ezită, ei singuri îl vor exclude elegant, căutîndu-l tot mai rar.

Atunci cînd anii 3 şi 4 de studiu pasionaţii încep conflictul cu decanatul şi profesorii în legătură cu problemele şi nedreptăţile din Universitate, hippie li se alătură tocilarilor. Şi chiar dacă ei nu au nici o putere de a-i opri pe studioşi, le crează acestora diverse probleme.

Ce amintiri îţi pot rămîne după o scufundare în cercul hipioţilor? Mai degrabă simple impresii, dar de neuitat – prima e cea de atunci cînd hippie a intrat în polemică cu asistentul universitar, a doua e aceea cît de liniştit a divorţat de tine, şi a treia e straniul lor comportament antisistemic.

Hippie consideră că sunt liber-cugetători şi protestatari. Cea mai mare parte din ei provine din studenţii de la Institutul de Arte, secţiile de Istoria Artei, Facultăţile de Filosofie şi de Ştiinţe Fizico-Matematice. Ce ar putea spune un hippie după ce va citi textul nostru? ,,Nu e nimic drept aici. În primul rînd noi nu sîntem hippie… Ei au fost demult, erau alte vremuri… Noi sîntem contra filistinismului. Noi ne comportăm aşa pentru că vedem cît de mizerabilă e viaţa universitară, din cauza minciunilor şi neadevărurilor…”

Le place sau nu, dar hippie de azi sînt copiii spirituali ai celor din anii 1960. Protestul lor nu merge în esenţă, ci e o formă fără fond. Ei trebuiesc, conştient sau nu, pentru a juca contra celor pasionaţi. Şi deşi au oarece deosebiri faţă de hippie tradiţionali, fiind în remix cu pop-artul şi cu decadentismul, după înfăţişarea lor e evidentă filiaţia în anii 1960.
Îngrijorător e faptul că în ultimul an în liceele din centrul Chişinăului a avut loc explozia modei şi manierelor hippie. Ei au devenit cultură de masă. Şi pînă cînd nu e clar pe ce cale o vor lua hippie în Moldova…

Fiu de boieri înstăriţi, s-a născut în 14 septembrie 1778, la Ţigăneşti, regiunea Tutova. Din botez numele lui era Alexandru. A fost singurul fecior al vornicului Manolachi Conachi şi al Elenei, născută Cantacuzino. Era verişor cu viitorul mitropolit Veniamin Costachi. Între 1814-1818 a fost vornic de poliţie la Iaşi, în 1817 a combătut groaznica epidemie de ciumă. Atunci cînd forţele armate ale Eteriei au invadat Iaşiul s-a refugiat ca şi mulţi alţii la Chişinău. În anul 1824 s a întors la Iaşi. În anul 1834 a aspirat la domnie, dar i-a fost preferat mai tînărul şi mai abilul Mihail Sturza, fapt ce l-a rănit puternic.
La 4 februarie 1849 s-a stins la moşia sa de la Ţigăneşti.
Pe lîngă faptul că a fost o personalitate cu capacităţi administrative, s-a manifestat şi ca poet, ale cărui poezii au avut o largă circulaţie, ajungîng să fie cîntate pe la nunţi şi cumătrii, dar şi un fin gînditor. Mulţi l-au criticat ulterior pentru poezia naivă, dar tot el e cel la care apar unele imagini ce îl anticipează pe M. Eminescu.

,,Darul”
Un trandafir ţi-am ales
Din florile ce am cules
Cu mîna mea azi în zori.
Şi ţî-l trimăt, îndrăznesc,
Ca un sămn că te doresc
Într-un ceas de mii de ori.

[,,Tu numai supt cer eşti una”]
Tu numai supt cer eşti una,
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blîndeţă,
De nuri şi de frumusăţă.
La mîna ta stă legată
Moartea mea şi viaţa toată,
Pentru c’a ta stăpînire
Covîrşeşte peste fire.
Nu pot zice că-s cu viaţă
Cînd nu sînt pe-a tale braţă.
Nici sîmpt, nici văd, tot plînsu-mi vine
Cînd nu eşti lîngă mine.

Spiritul critic al lui Conachi îl ilustrăm prin fragmente dintr-o scrisoare ce i-a trimis-o verişorului său, Mitropolitul Moldovei, l-a începutul anilor 1920, cînd alţii se ocupau de societăţi cărvunare. Iată ce îl preocupa pe C. Conachi:
Ceea ce priveşte la propunerea: în care din limbele străine să se înveţe literatura? Zic în limba acei naţii la care civilizaţia se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor; zic a unui neam pacinic şi netulburător, care mi se pare a fi limba nemţească şi care ca o megieşită şi împreunată ar înlesni toate împărtăşirile neguţitoreşti şi moraliceşti, totodată fiind şi bogată şi avutoare de toate înscrisurile vechi şi nouă.
Iar pentru limba franţuzească, a mea socotinţă ar fi să se înveţe numai prin instituturi particularnice, unde adică voinţa şi înlesnirea stărilor mînă pe tinerime, iar nu unde guvernul deschide loc public şi cheamă pe tinerime la învăţătură. Aceste zicînd, sînt datori a pomeni iarăşi că nu ideile dovedesc pe lucruri, ce ispitirile şi că, prin faptă, vai nouă! Ştim că prin nici unul din lucruri nu se împărtăşesc mai lesne năravurile între neamuri decît prin învăţătura limbei şi prin înrudirea însoţirei. Au doară începutul gudăriei şi a intrigei au avut altădată în Moldova decît de la aducerea graiului şi a fetelor din fanar?
(…) Şi cine poate tăgădui că respectul cu care este datoare tinerimea cătră bătrîneţă, femeile cătră bărbaţi, micii către cei mai mari, din ce în ce piere şi se stinge din ochii noştri?
(…) Numai şi numai pentru că zburătoriul ce ne-am făcut de civilizaţie, ca un zburători, abate şi dă în laturi pe om de la adevărata ei fiinţă, care trebuie a fi singur moralul, şi prin urmare, pildele cele bune şi aşezămînturile privitoare numai cătră dînsul, iar nu cătră idei spulberate şi destrămate (Costachi Conachi, Scrieri alese. Ediţie, prefaţă, glosar şi bibliografie de Ecaterina şi Alexandru Teodorescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, pp. 299-300).
Costachi Conachi a fost un fiu devotat şi credincios al Bisericii, fapt ce e susţinut de zidirea, reînnoirea, înzestrarea bisericilor din ţară la care a participat, dar şi de recomandarea sa ca în şcoli ,,Catehisul şi moralul” să fie temelia oricărei învăţături. În încheiere propunem cititorilor un sfat al lui C. Conachi, legat de morală şi de lege. ,,Ale legei să le păziţi şi biserica să nu o părăsiţi, căci aşe vĕ veţi lumina cugetele; săracul să găsească pururea ajutor, fie cît de mic, căci săracul este Dumnezeu în haine strenţuroase; şi cînd miluiţi, să găndiţi la cei rĕposaţi, părinţi şi neamuri ale voastre. Aceste păzindu-le, veţi fi blagosloviţi de Dumnezu; ear pe mine cu dragoste mĕ îmbrăţoşaţi pînă la cea de pe urmă minută a vieţii mele”.

Am ieşit din troleibuz… şi am simţit aerul. Da, l-am simţit. Nu era ca în zilele anterioare. Şi aceasta deja o ştiam înainte de a fi raţionalizat că uite, parcă e altfel.
Aerul… Înţepa? Nu. Atingea? Nu. Cum poţi să zici că atingea dacă îl simţeai uniform din toate părţile. Cuprindea poate? Da. Aerul cuprindea uşor rece, provocînd un fior interior. Un fior în care veneau ca aducere aminte şi zilele cînd în primele dimineţi tomnatice uşor aburite de ceaţă te grăbeai la şcoală; seri în care poate îţi ajutai buneii scoţînd o căldare de apă rece, simţind-o şi mai rece datorită răcorii serii; şi poate, pentru cei care au avut fericirea aceasta, un rece şi scurt, un mistic şi tainic, un visat şi niciodată mai apoi regăsit, sărut. Poate doar visat de călătoarea imaginaţie adolescentină.
Şi, cu cîteva zile mai devreme erau cocostîrcii departe pe cer. Dar nu aici, ci în Ardeal. Acolo unde lumea e mai aproape de ecuator. Un ecuator civilizaţional care omoară visarea.
Şi totuşi aerul era aşa cum l-au simţit şi buneii. Şi mulţi alţii cînd visau adolescentin, tot l-au cuprins.

Ce mai contează civilizaţie, maşini, troleibuze etc. Sunt primele zile de toamnă şi e rece. Natura începe marea schimbare. Şi chiar dacă apoi o să fie mai cald, o să ruginească frunzele, o să danseze valsuri tragice, o să ne apuce melancolia şi iubirile din liceu… azi se anunţă ziua în care va cădea zăpada. Şi totul va fi alb. Dacă ne vom ruga.
Am ieşit din troleibuz… aceeaşi stradă, aceeaşi staţie, aceleaşi bătrînele vindeau flori, roşii, etc. Dar natura nu mai e aceeaşi. Acum ea îi cuprinde pe toţi rece. Un rece care-ţi dă fiori… te cuprinde.