Generatia Zdrobita

Ţamblac Grigore

Grigore Ţamblac s-a născut în Bulgaria apuseană (la Târnova) în anul 1364. În anii 1390 s-a aflat la Constantinopol, slujind pe lângă Patriarh. Etapa cea mai importantă din viaţa lui, pentru istoria culturii româneşti, a început la 1401. La 26 iulie 1401 a fost trimis cu o solie în Moldova din partea Patriarhului Matei către Alexandru cel Bun şi Mitropolitul Iosif, pentru a cerceta cazul scaunului mitropolitan moldovean (de cel puţin 9 ani era un conflict între părţi). După A. Iaţimirschii, pe drum Gr. Ţamblac ar fi trecut pe la Cetatea Albă, unde a şi aflat povestirea despre mucenicia lui Ioan cel Nou. În timpul aflării în Moldova, până în anul 1406 (toamna), a ţinut mai multe predici. După A. Iaţimirschii acestea ar fi următoarele:
- La Naşterea Maicii Domnului (în Suceava, 8 septembrie 1401);
- Cuvânt de laudă celor trei tineri şi lui Daniel (în Suceava, 17 decmbrie 1401);
- Despre Sfintele Taine (în Suceava, 20 decembrie 1401);
- Cuvânt despre adormiţi (Suceava, februarie 1402);
- Cuvânt despre viaţa în pustie, părinţilor ostenitori, care s-au arătat vrednici în postire (Suceava, martie-aprilie 1402);
- Cuvânt la naşterea lui Ioan Botezătorul (24 iunie 1402);
- Cuvânt de laudă lui Petru şi Pavel (29 iunie 1402);
- a compus Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Belgorod (vara 1402);
- Cuvânt de laudă celor 40 de mucenici din Sevastia;
- Cuvânt de laudă Sf. Gheoghe;
- Cuvânt despre prorocul Ilie;
- Cuvânt la tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.
- Cuvânt despre post şi lacrimi;
- Cuvânt despre milostenie şi săraci;
- Cuvânt în Duminica Floriilor;
- Cuvânt în Joia Mare;
- Cuvânt în Vinerea Mare.
Activitatea lui Gr. Ţamblac în Moldova s-a încheiat cam atunci când a murit Mitropolitul Moscovei, Ciprian, care era şi unchiul lui Grigorie. Dacă a aflat vestea dinainte şi a încercat să ajungă la Moscova atunci, sau a aflat după ce acesta a murit, nu putem spune cu exactitate. Cert e că odată cu moartea acestui Mitropolit, Gr. Ţamblac a plecat din Moldova. Asupra activităţii lui ulterioare existând multe semne de întrebare şi neclarităţi. Pentru noi însă rămâne ca cea importantă, perioada în care el s-a aflat pe teritoriul Moldovei şi avut o puternică activitate religioasă aici. După aprecierea doamnei A. Trifonova, de la Casa Puşchin, - Cuvintele constituie cel mai larg despărţămînt în creaţia scriitorului. Legate de perioada moldoveană a vieţii lui sunt 16 cuvinte: de laudă sfinţilor, cuvintele spuse cu ocazia sărbătorilor domneşti şi celor legate de Naşterea Domnului, discuţiile din perioada triodului. De epoca activităţii de propovăduire şi de organizare bisericească a activităţii lui G. Ţ. în Moldova, probabil, ţine (atribuită lui de R. Constantinescu) anonima - ,,Predislovie şi învăţătură către toţi creştinii pravoslavnici”.
O problemă care rămâne deschisă, ar putea fi elucidată de teologi dacă ar analiza Cuvintele lui Gr. Ţamblac. În ce măsură avem influenţe isihaste în scrierile lui? Mulţi autori ruşi din secolul al XIX-lea l-au criticat pentru apelul prea des la Sfinţii Părinţi din secolul IV. Or fără a intra în prea multe detalii, constatăm că aceasta a şi însemnat isihasmul, o punte directă şi aducere la realităţile Bizanţului de secol XIV, a Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea.
Considerăm că predicile menţionate mai sus constituie prima manifestare originală a culturii române scrise ajunsă până la noi astăzi. Aceasta nu înseamnă că până la Gr. Ţamblac nu s-au spus predici (fiecare predică fiind oarecum originală deoarece cel care o ţine are un fel specific de a o exprima şi trebuie să ţină cont de publicul căruia i se adresează), ele nu au ajuns la noi, s-au pierdut sau pur şi simplu nu au fost consemnate. Un aspect interesant ţine de limba în care a ţinut Gr. Ţamblac predicile. Fiind valah balcanic (lucru arătat şi de numele lui ), ar fi putut comunica uşor pe teritoriul Moldovei într-o română veche. Pe de altă parte, nu există nici un dubiu că atât cărturarii de la Suceava, cât şi teologii din mănăstiri, cunoşteau bine limba slavă (şi uneori chiar şi greaca), ceea ce ar fi făcut ca ţinerea predicilor în slavă să nu ridice probleme de înţelegere şi receptare pentru cei care l-au ascultat pe Gr. Ţamblac.
Important ni se pare şi orizontul cultural pe care îl avea Grigore Ţamblac. Datorită acestuia oamenii cu care a intart în contact aici, au avut cel mai mult de câştigat. În Moldova cultura slavă scrisă exista de cel puţin câteva decenii (ne referim la ceea ce ştim sigur în baza manuscriselor păstrate), existau şi monahi care citeau şi copiau manuscrise slave (asta datorându-se şi fluxului călugărilor refugiaţi din sudul Dunării). Ţamblac vine dintr-o lume care la nivelul culturii scrise, al metaforelor şi simbolurilor utilizate, se afla mai departe pe scara evoluţiei decât cea din Moldova. Astfel considerăm prezenţa lui, fie şi de doar câţiva ani, pe teritoriul Moldovei, şi contactul cu mediul monahal autohton ca fiind una revoluţionară, implicând un salt mare înainte. De altfel asta undeva ar putea explica şi epoca ulterioară a lui Gavriil Uricul şi formarea noilor şcoli de scriere la mănăstirile Moldovei în următoarele decenii, având trăsături distinctive şi percepute ca originale de celelalte popoare ortodoxe.
Printre autorii pe care Gr. Ţamblac îi cunoaşte bine şi pe care îi citează, după Mitropolitul Macarie - ,,Grigorie cel mai mult urma celui mai cunoscut orator creştin – Ioan Gură de Aur; dar de multe ori foloseşte idei din învăţăturile lui Vasilie cel Mare, Epifanie, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin şi alţii, prelucrând, de altfel aceste împrumuturi astfel încât le dădea un caracter desinestătător, cu trăsături proprii”. Un alt autor, P. Şevîrev, vede în stilul lui Gr. Ţamblac influenţa ,,vârfului retoricii scolastice”, de unde şi trage următoarea concluzie – deşi această retorică e un neajuns, culmile adevărului propovăduit de Gr. Ţamblac ,,trec prin toţi secolii vieţii noastre vechi şi noi ai vieţii noastre şi leagă toate cuvintele propovăduitorilor noştri cu o linie invizibilă într-un întreg logic şi frumos. Astfel doar se poate de explicat cum Filaret şi Innochentie se întâlnesc cu gândurile cu Grigorie şi Fotie, cu Kirill şi Ilarion. Pentru adevărul veşnic nu există diferenţe între secolul al XIX-lea şi al XV-lea: adevărul e acelaşi, se schimbă doar forma în care e exprimat”.
Alţi autori surprind influenţa lui Grigore din Nazianz, ale cărui modele au rezistat în secolele IV-IX, şi au reapărut în veacul al XIV-lea cu concursul patriarhilor Callist şi Filotei. Autorii preferaţi ai lui Gr. Ţamblac au fost, după cum rezultă chiar dintr-un Cuvânt al acestuia, Sf. Trei Ierarhi – Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
În cazul în care aserţiunea Profesorului Ştefan Gorovei se va dovedi validă, înseamnă că la scurt timp după prezenţa lui Grigore Ţamblac în mediul cultural al Moldovei, în cadrul acesteia să se fi manifestat, cu prima scriere pe deplin originală, Grigore ,,monahul şi prezviterul de la marea biserică a Moldovei” (dar altul decât Ţamblac) şi despre care nu am şti nimic altceva decât faptul că ar fi scris Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou de Belgorod.

Sfîntul Ioan cel Nou de al Suceava

După cum au scris Părinţii de la această mănăstire din Suceava, Ioan cel Nou de la Suceava e -
Sfînt pentru că a dus o viaţă curată, adevărat sfîntă din pruncie, pînă ce şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.
Mare Mucenic pentru că a suferit cele mai crîncene şi mai amare chinuri pentru credinţa şi legea Domnului nostru Iisus Hristos.
Cel Nou – pentru că a fost recunoscut în calendarul creştin ca fiind cel mai nou sfînt mucenic cu numele Ioan.
Ioan din Trapezunt, oraş din nordul Asiei Mici, a fost ucis la Cetatea Albă în anul 1332 (din ordinul guvernatorului tătar al oraşului) pentru că a preferat să-şi păstreze credinţa.
Moaştele lui au fost aşezate în timpul domniei lui Alexandru cel Bun la Biserica de la Mirăuţi zidită de Petru I Muşat. În anul 1589 au fost mutate la biserica nouă a Mitropoliei zidită de Bogdan al III-lea (1504-1517) şi de Ştefăniţă Vodă (1517-1527).
În anul 1622, în ziua de 2 iunie, a avut loc atacul unor necredincioşi, dar rugăciunile fierbinţi ale creştinilor au făcut ca doar în cîteva minute să cadă o ploaie şi dealul pe care se află mănăstirea să devină imposibil de urcat de călăreţii duşmanului. Toată tensiunea situaţiei s-a datorat faptului că credincioşii nu reuşiseră să ducă moaştele sfîntului în cetate. Doar ploaia a trimisă de Domnul a salvat mănăstirea!
În anul 1686 Suceava a fost prădată de Ioan Sobieski, care l-a luat ostatec pe Dosoftei şi moaştele cu toate odoarele de preţ ale Mitropoliei în Polonia. Moaştele s-au aflat la străini 97 de ani. Iniţial la Cetatea Strij în apropiere de Zolkiew, apoi într-o mănăstire nu departe de Liov. Acolo a şi murit Mitropolitul Dosoftei. În anul 1783 moaştele au fost readuse la Suceava în timpul Episcopului Dositei Herescu.
În timpul primului război mondial, din anul 1914 pînă la 25 iulie 1918 moaştele au fost la Viena în capela de pe Lowenstrasse.
Frumoase cuvinte au dedicat Părinţii de la Suceava Sfîntului protector al Moldovei, şi prin extensie al romînilor - ,,Pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos pătimind, Sfîntul Mare Mucenic şi-a înveşmîntat trupul cu trandafirii rănilor şi cu însîngerările muceniceşti şi l-a înfumuseţat (…) a fost lucrat în sfînta mănăstire de preoţii care cu timp şi fără timp, cu stăruinţă şi zel apostolic, au ţinut aprinse candela conştiinţei noastre luptînd pentru păstrarea credinţei strămoşeşti, pentru unitatea în cuget şi simţire a celor care n-au precupeţit nimic pentru apărarea Bisericii lui Hristos.
Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava trebuie să fie o permanenţă spirituală în viaţa noastră fiindcă pe cei osteniţi îi odihneşte, pe cei slabi îi întăreşte, pe cei întristaţi îi mîngîie, pe cei căzuţi îi ridică şi le dă curaj şi demnitate”.
Hramul Bisericii în care se află actualmente moaştele e Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă, Biserica fiind sfinţită în vremea PS Mitropolit Kir Teoctist în anul 7030 (1525), noiembrie 6. Biserica a fost concepută în plan triconc cu pridvor, pronaos, naos şi altar.

Diplomaţia Moldovei în epoca conflictelor interne (1433-1457).

După lunga şi liniştita domnie a lui Alexandru cel Bun (1399-1431) – mai puţin atacul otoman asupra cetăţii Chilia din 1420 şi cele atacurile conjugate munteano-otomane din 1429 (la iniţiativa lui Dan al II-lea) şi campania armatelor moldovene în Halici în 1431- a venit o perioadă tulbure în care tronul Moldovei a fost disputat de fiii marelui domnitor diplomat – Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea, Petru Aron - şi pe alocuri de fiii lui Iliaş – Roman al II-lea şi Alexăndrel. Pentru a putea distinge mai bine anumite direcţii ale politicii externe a Moldovei în această perioadă, pentru început vom face cîte o scurtă prezentare a celor şapte domnitori care s-au perindat pînă la Ştefan cel Mare.
Iliaş – a domnit între anii1432-1433, 1435-1436, 1436-1442 asociat cu Ştefan al II-lea. A fost or-bit de acesta din urmă în anul 1442. După Grigore Ureche între cei doi fraţi au avut loc 5 războaie în toate biruind Ştefan al II-lea.
Ştefan al II-lea – 1433-1435, 1436-1442 asociat cu Iliaş, avînd capitala la Vaslui; 1445-1447. În 1447 a fost învins şi decapitat de către Roman al II-lea. În 1433 Ştefan al II-lea a fugit la munteni de unde a venit cu ajutor armat şi l-a detronat pe Iliaş.
Roman al II-lea – 1447-1448 – în 1447 a venit cu ajutor polon şi l-a ucis pe Ştefan al II-lea. A fost alungat de Petru al II-lea şi s-a refugiat în Polonia.
Petru al II-lea – 1444-1445, 1447 asociat cu Ştefan al II-lea, 1448-1449. A fost sprijinit de Ianoş de Huniadi (Iancu de Hunedoara), guvernatorul Ungariei să-l înlăture pe Roman al II-lea. I-a dat acestuia ca mulţumire pentru ajutor Cetatea Chilia.
Alexăndrel – 1449, 1452-1454, 1455. Fiul lui Iliaş a venit la domnie susţinut ca şi fratele său anterior, de către poloni. În 1455, învins de Petru Aron s-a retras la Cetatea Albă unde a murit la 26 august 1455.1
Bogdan al II-lea – 1449-1451, tatăl lui Ştefan cel Mare. L-a alungat pe Alexăndrel prin lupta de la Tămăşeni (toamna 1449), apoi i-a învins pe polonezii care au venit în susţinerea acestuia. În octombrie 1451 a fost ucis la Reuseni de către Petru Aron.
Petru Aron – 1451-1452, 1454-1455, 1455-1457. De două ori domnia i-a fost întreruptă de către Alexandrel. După ce a fost alungat de Ştefan al III-lea în 1457, s-a refugiat în Polonia, apoi în Ungaria. În anul 1469 a fost atras într-o cursă de Ştefan şi ucis.

Relaţiile cu Polonia şi Ungaria.
În continuarea tradiţiei stabilite încă în timpul lui Petru I, la 3 iunie 1433, Iliaş a încheiat un Tratat de închinare şi credinţă cu Vladislav al II-lea regele Poloniei, care cuprindea şi următoarea formulă ce arată obligaţiile Moldovei - ,,ajutîndu-l contra tuturor duşmanilor, oriunde ar fi de trebuinţă, neexceptînd pe nimeni”2. A doua zi boierii moldoveni au formulat după obicei o scrisoare prin care jurau credinţă regilor Poloniei. Deja în luna decembrie Iliaş nu mai era domnitor, pierduse tronul în faţa fratelui său Ştefan al II-lea , care a şi încheiat un nou Tratat de închinare şi credinţă cu polonii, la data de 13 decembrie la Lancici. Tot atunci, a fost făcut un important legămînt de către Arhiepiscopul Episcopiei şi sfetnicii lui Vladislav al II-lea. Reţinem următoarea formulare prin care partea poloneză ierta moldovenilor stricăciunile pricinuite în 1431 - ,,Şi această vină şi pagubă, pe care a făcut-o Alexandru Voievod, tatăl său, contra noastră şi a Coroanei, să nu le-o amintim niciodată, lor şi panilor lor şi Ţării lor în vecii vecilor”.3 În aceiaşi zi între Moldova şi Polonia a fost încheiat un tratat de hotărnicie.
În 13 ianuarie 1434, la Suceava a fost reluat Tratatul din 13 decembrie 1433 şi în plus într-un act separat boierii lui Ştefan al II-lea au făgăduit credinţă pentru domnul Moldovei regelui polonez. Odată ce a avut loc împăcarea lui Ştefan al II-lea cu Iliaş, primul i-a trimis de la Bîrlad, în 26 august 1435, scrisoare regelui polonez în care-l anunţa că s-a împăcat cu fratele său Iliaş şi că actele încheiate împotriva lui Iliaş nu mai aveau putere. În continuare, majoritatea înţelegerilor încheiate cu Polonia, între 1435 şi 1439 au purtat pecetea lui Iliaş din partea moldovenească.
Bicefalia puterii politice în Moldova a devenit evidentă în septembrie 1439 prin atitudinea polonezilor. La 8 septembrie la Suceava Iliaş a întărit vechile legături cu polonii, iar la 25 septembrie la Bîrlad, Ştefan al II-lea a încheiat un Tratat de alianţă şi omagial cu Vladislav al III-lea. Peste şase ani de zile, în 1445, 26 noiembrie, la Siret, Ştefan al II-lea a încheiat un nou Tratat de omagiu şi credinţă cu Coroana poloneză. Fie dorinţa de mărire a fraţilor polonezi, fie schimbarea deasa a domnilor cares e luptau acerb între ei au fost la mijloc, dar în 1448, 22 august, la Hotin, Petru al II-lea a încheiat şi el un Tratat de alianţă şi credinţă cu regele Poloniei, de acea dată, Cazimir al IV-lea. Tot atunci boierii moldoveni au confirmat printr-un act acest tratat.
Relaţiile autorităţilor moldovene nu au fost doar cu Coroana polonă, ci şi cu diferiţi nobili importanţi din teritoriile polneze care se mărgineau nemijlocit cu teritoriul Moldovei. În 1449,2 decembrie, la Suceava, Bogdan al II-lea a încheiat o Convenţie cu Detrih Buceaţchi, starostele Cameniţei şi Podoliei, care se obliga să nu găzduiască pe teritoriile sale pe Alexandru (fiul lui Iliaş), nici pe Maica sa (Marinca), nici pe boierii credincioşi lor, nici pe slugile lor.
Tot în vremea lui Bogdan al II-lea, politica externă s-a diversificat şi au început contactele cu Ianoş de Huniadi, guvernatorul Ungariei. În 1450, 11 februarie, la Roman a fost încheiat un Tratat de alianţă. Peste cîteva luni, la 5 iulie, la Suceava, a fost încheiat un nou tratat moldo-maghiar, prin care lui Bogdan al II-lea i se asigura că în cazul în care ar fi fost alungat de pe tron, urma să fie primit împreună cu apropiaţii săi în Ungaria.
După uciderea lui Bogdan al II-lea şi prima scurtă domnie a lui Petru Aron, pe tron a venit Alexăndrel, fiul lui Iliaş, care în 1453, la 26 februarie (Suceava) a încheiat un Tratat de pace, închinare şi credinţă cu Ianoş de Huniadi. Astfel, relaţiile moldo-maghiare, au căzut de la acelaşi nivel, la un statut de subordonare al Moldovei faţă de puterea suzerană a Ungariei. În acelaşi an, Alexăndrel a avut o învoială cu Cazimir al IV-lea la Tîrgul Siret, 23 septembrie. După o perioadă în care a fost detronat, în anul 1455, Alexăndrel a încheiat un nou tratat de închinăciune şi alianţă cu Coroana polonă.
Domnia însă i-a fost scurtă, şi noul vechi domnitor, Petru Aron, a încheiat şi el un Tratat de omagiu şi credinţă cu Cazimir al IV-lea, - 1455, 1 octombrie, Hotin. Toată această însă suzeranitate a Poloniei nu era decît o formalitate şi o măgulire a orgoliului acestora. În octombrie 1455 Moldova s-a trezit singură în faţa presiunii otomane şi nimeni din marii ei prieteni şi protectori nu au ajutat-o cu nimic. La 5 octombie, sultanul Mehmed-beg a trimis un ultimatum în care cerea să i se plătească 2000 de ducaţi de aur peste trei luni. Pe semne că Moldova a trimis solie la turci în frunte cu Mihul logofătul, dar fără bani, iar aceştia nu au putut ataca Moldova din cauza venirii iernii. Însă ultimatumul a fost reluat în iunie 1456.
La 5 iunie, la Vaslui, Petru Aron şi Aunarea Ţării au hotărît să răscumpere pacea de la turci: ,,şi am socotit între noi despre cotropirea şi pieirea ţării noastre, care este din toate părţile (!), şi mai ales de la turci, care au prădat şi pradă de atîtea ori… Dar să ne apărăm, nu este cu putinţă nicidecum, pentru că nu avem sprijin din nici o parte, aşa cum au avut înaintaşii noştri. (…) am hotărît cu toţii să ne plecăm capul în faţa acelei păgînătăţi”. Sol la turci a fost trimis acelaşi Mihail logofăt. În cîteva zile, porturile turceşti au fost redeschise pentru corăbiile care veneau din Moldova.
La mai puţin de o lună, la 29 iunie, la Suceava, Petru Aron a fost nevoit să mai încheie un Tratat de închinare şi credinţă cu Cazimir al IV-lea. Inutilitatea acestor tratate am văzut-o şi mai sus. Intervenţiile militare ale Poloniei în favoarea Moldovei, între 1387 şi 1691 pot fi numărate pe degete.
Cu puţin timp înainted e a fi detronat de Ştefan al III-lea, Petru Aron a încheiat o convenţie cu starostii Sneatinului şi Podoliei, Mujilo şi Bartaş Buceaţchi, după ce-l transmisese acestora spre a fi ucis, pe un oarecare Leu, care anterior prădase teritoriile poloneze de la frontiera cu Moldova.

Relaţiile cu Lituania.
Dacă faţă de Polonia Moldova avea un statut de vasalitate, cu Litunuania raporturile se desfăşurau pe picior de egalitate. În 1442 la 9 februarie, la Suceava a fost încheiat Tratatul de alianţă Iliaş-Cazimir, ultimul fiind mare cneaz al Lituaniei. După aceasta a urmat vizita d erăspuns a lui Iliaş în Lituania, la Troţ fiind încheiat Tratatulde alianţă Cazimir-Iliaş. După orbirea lui Iliaş şi alungarea lui, relaţiile cu lituanienii le-a preluat Ştefan al II-lea. În 1445, 25 iunie, la Iaşi, a fost încheiat un nou tratat de alianţă moldo-lituanian. În acesta, Cazimir specifica că nu va acorda în caz de nevoie ajutor contra Poloniei, Ungariei şi Tătariei. Astfel, prin aceasta, Tratatul de alianţă avea o valoare foarte scăzută, nefiindu-le moldovenilor de folos cu nimic.

Problemele cu tătarii.
În decembrie 1439 tătarii au prădat şi ars pînă la Botoşani, inclusiv şi acest tîrg. În decembrie 1440 au intrat în Ţara de Jos şi au ars şi prădat Vasluiul şi Bîrladul.4

Literatura moldoveneasca veche - Istoriografia din Republica Moldova

Istoriografia de pe teritoriul Republicii Moldova e mult mai restrînsă decât cea din România sau Rusia, în ce priveşte subiectul tratat. Apariţia acesteea o putem lega de crearea R.S.S.M, iar studiile istorice propriu-zise legate de cultura medievală moldovenească, au început să apară cu precădere în anii ’60. Istoricii din R.S.S.M. au avut avantajul de a valoriza atât istoriografia din România, cât şi pe cea din Rusia. Dezavantajul a fost că lucrările lor nu au intrat în circuitul mai larg al culturii române, unde să fie dezbătute şi să-şi ocupe locul pe care-l meritau.
Primul istoric care trebuie menţionat, Eugeniu Russev (1915-1982), s-a format în şcoala românească interbelică. Printre cele mai importante lucrări, din perspectiva temei noastre de cercetare, sunt – Cronografia moldovenească din veacurile XV-XVIII şi Slova cronicărească – ecoul bătrânei Moldove. În prima din ele, mai multe capitole au fost dedicate cronografiei moldovene din secolul al XV-lea: Premizele apariţiei genului cronicăresc în Moldova (pp. 21-34), Letopiseţul anonim al Moldovei (pp. 35-42), Letopiseţul de la Putna (pp. 43-49), Cronica moldo-germană (pp. 50-57), Cronica moldo-rusă (pp. 58-66) şi Cronica moldo-polonă (pp. 67-72).
În ,,Slova cronicărească…”, care e mai mult o abordare din perspectiva literaturii, cu atenţie asupra discursului şi cauzalităţii, primul capitol - ,,Sub pecetea oficialităţii” (pp. 5-38), e dedicat cronicilor din veacul al XV-lea. Trebuie să menţionăm că E. Russev e unul din puţinii istoricii care a contestat exegeza lui I. Bogdan asupra ,,Letopiseţului lui Macarie”.
A mai semnat capitolul ,,Literatura din secolele XIV-XVI” din ,,Istoria Literaturii Moldoveneşti”, apărută postmortem în anul 1986, I.
Cronografia moldovenească a mai fost atinsă în studii şi de un alt cercetător - F. A. Grekul, care împreună cu B.I. Buganov au publicat în 1976 la Moscova lucrarea – Letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI. Pe lângă prefaţa care cuprinde pp. 3-23, în aceasta carte sunt redate textele originale ale următoarelor cronici – ,,Letopiseţul de la Bistriţa” (pp. 24-34), ,,Cronica scurtă slavo-moldovenească” (1359-1451), ,,Letopiseţul moldo-german” 1457-1499 (pp. 36-54), ,,Letopiseţul slavo-moldovenesc” 1359-1504 (pp. 55-59), ,,Letopiseţul slavo-moldovenesc” 1359-1512 (pp. 60-61), ,,Letopiseţul de la Putna” I 1359-1526 (pp. 62-67), ,,Letopiseţul de la Putna” II 1359-1518 (pp. 68-74), ,,Letopiseţul slavo-moldovenesc al lui Macarie” 1504-1551 (pp. 75-93), ,,Letopiseţul” lui Eftimie 1541-1554 (pp. 94-104), ,,Cronica moldo-polonă” 1352-1564 (pp. 105-124), ,,Letopiseţul slavo-moldovensc” al lui Azarie 1551-1574 (pp. 125-138), ,,Cronica murală de la Suceava” 1574-1590 (p. 139).
Cele mai importante contribuţii din istoriografia moldovenească referitor la cultura veche româno-slavă, aparţin Valentinei Pelin (1950-2006). Lucrare fundamentală e ,,Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS. Colecţia bibliotecii mănăstirii Noul-Neamţ (sec. XIV-XIX)”, apărută la Chişinău în anul 1989. În introducere autorul se ocupă de soarta fondului de manuscrise de la Noul Neamţ, o parte considerabilă din care a fost adusă de la Neamţ în timpul persecuţiilor religioase din vremea domnitorului A.I. Cuza. Lucrarea propriu-zisă tratează manuscrisele din fondul mănăstirii Noul Neamţ aflate actualmente la Arhivele Naţionale din Chişinău.
Printre manuscrisele care reprezintă interes pentru noi (au fost scrise în Moldova) sînt cinci scrieri:
1) Povestirea despre Varlaam şi Ioasaf, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea;
2) Omiliile lui Grigore Teologul din 6932 (1424);
3) Codicele miscelaneu de cuvinte, vieţi de sfinţi, apocrife şi povestiri din pateric, din 6956 (1448).
4) Mineiul cu sinaxar, pe noiembrie 6957 (1449);
5) Cărţile biblice a 16 proroci cu tălmăciri, 6983 (1475).
Printre alte lucrări semnate de V. Ovcinicova-Pelin menţionăm studiile: Contribuţii la studierea fondului de manuscrise din Chişinău, 1984; Tezaurul de manuscrise de la Neamţ – stadiul cercetărilor, 1994; Aspecte inedite în manuscrisele lui Gavriil Uric, 1998. În acest din urmă studiu, V. Pelin, argumentează că manuscrisele lui Gavriil Uric, din 1439 (nr. 164 la B.A.R.) şi din 1441 (nr. 165 B.A.R.), - ,,reprezintă cel mai vechi tip de Cazanie pentru sărbătorile anului din literatura românească”.
O contribuţie interesantă a fost cea a poetului Nicolae Dabija prin Antologia poeziei vechi moldoveneşti. Modele şi reconstituiri din 1987. În primele pagini ale lucrării a adus variantele în limba slavă şi traducerea în română, a celor mai vechi poezii moldoveneşti (secolele XV-început de XVI). Printre acestea se află una cu autor anonim, apoi cele din lucrările lui Gr. Ţamblac, Ciprian, G. Uricul, Ioanichie, poet anonim din anturajul lui Ştefan cel Mare (dintr-o scrisoare), Eustatie Protopsaltul, poeţii de la Putna, din Codicele voronţean şi din Psaltirea şcheiană.
Lucrarea lui Dabija a fost recenzată de V. Ovcinicova-Pelin. Pe lângă precizări binevenite, critica a fost în general mai puţin favorabilă lucrării. Apreciază că ,,alcătuitorul n-o aminteşte, deşi ea a apărut cu un an înainte de lucrarea dumnealui”, cu referire la Istoria Literaturii Moldoveneşti. Nu suntem întru totul de acord cu această trimitere, deoarece ,,Antologia…” s-a ocupat exclusiv de poezia veche, or în Istoria Literaturii Moldoveneşti nu sunt suficiente trimiteri la aceasta. Un alt amendament a fost - ,,se confundă literatura originală creată în Moldova, cu literatura ce ţine de fondul de asimilare din patrimoniul bizantino-slav”. Ni se pare o apreciere interesantă pe care vom încerca să o dezvoltăm în alte capitole ale tezei noastre de doctorat, când vom putea spune în ce măsură vorbim de originalitate în literatura românească veche şi cît de relevantă e originalitatea în literatura de factura bizantină şi postbizantină.
Lucrări tangenţiale temei noastre de interes sunt cele două studii semnate de Alexandrina Matcovschi – ,,Istoria fondului şi destinul colecţiei de manuscrise al lui A.I. Iaţimirschii”, 1982, despre manuscrisele donate de cunoscutul cercetător rus, şi ,,A.I. Iaţimirschii – redactor şi prefaţator la P.A. Sîrcu”, 1985, despre lucrările lui P.A. Sîrcu, apărute postmortem.
O abordare interesantă e cea a studiului Elenei Cartaleanu în cazul Letopiseţului lui Macarie, în care urmăreşte codul de onoare al cronicarului oficial, regulile şi limitele care îi determinau modalitatea de a scrie.

Concluzii
Istoriografiile română, rusă şi din Republica Moldova au adus în decursul a peste 120 de ani, numeroase contribuţii referitor la ,,slavonismul cultural” în Moldova şi Valahia în secolul al XV-lea. Accentul a fost mult mai puternic pus pe Moldova, datorită existenţei unui stil moldovenesc în miniatură, ligatură şi unor elemente proprii în lexic. În plus Moldova a contribuit la răspândirea a numeroase manuscrise în sudul Rusiei, care trecea printr-o puternică instabilitate politică datorată invaziilor tătare.
Printre lucrările cele mai utile, sunt cataloagele, întocmite atât de ruşi, cât şi de români. Aceasta se datorează atât faptului că multe lucrări au dispărut şi descrierea lor se păstrează doar în aceste cataloage, dar şi posibilităţii deschise nouă de a vizita respectivele biblioteci şi de a ne exprima asupra manuscriselor controversate (cel puţin sub raportul celor contestate de D.P. Bogdan şi P.P. Panaitescu, în scrierile lui A. Iaţimirschii).

Literatura moldovenească veche - Istoriografia rusă ţaristă

O primă parte distinctă a istoriografiei ruse care s-a ocupat de vechea cultură românească, a fost istoriografia rusă ţaristă (1880-1918), care a fost interesată de cartea manuscrisă care a circulat în secolul al XV-lea prin şi pe teritoriul Moldovei. Au încercat să încadreze această circulaţie şi activitate culturală într-un context mai larg al culturii bizantino-ortodoxe târzii şi apoi a celei ortodoxe postbizantine, cu precădere în lumea pravoslavnică slavă.
Istoricii ruşi, referindu-se la cele două culturi surori, moldovenească şi valahă, au consacrat termenul de moldovalahă (cultură).
Înainte de a ne ocupa de istoricii ruşi proriu-zişi, trebuie să îl menţionăm pe călugărul Andronic Popovici. Acesta a fugit de la mănăstirea Neamţ din România în timpul domniei lui A.I. Cuza. La mănăstirea nou-fondată (Noul-Neamţ), în satul Chiţcani din gubernia Basarabiei, el a activat ca bibliotecar. Acolo a copiat circa 48 de manuscrise (în jur de 5000 de foi) vechi. În plus a numerotat foile tuturor manuscriselor din bibliotecă şi a făcut însemnări pe ele. A mai făcut o a doua inventariere a acestora în anul 1887. De lucrările lui se vor fi ghidat A. Iaţimirschii, iar mai târziu Valentina Pelin.
Primul istoric rus la care ne vom opri e Polihronie A. Sîrcu (1855-1905), născut în apropierea Chişinăului, absolvent al Universităţii din Peterburg. Printre lucrări importante pentru cultura noastră veche, menţionăm ca prima, în ordine cronologică – Rămăşiţele literaturii slave în Moldavia, în Revista Ministerului Învăţământului poporal (Peterburg), 1882, pp. 301-305, recenzie la un jurnal al lui Ioan Bianu. Deşi mai tîrziu aprecierile lui sunt consacrate, şi nu par interesante, atunci erau emise pentru prima dată, astfel că ne vom opri mai detaliat asupra lor. Nu am găsit aprecieri mai vechi, la istoricii ruşi, despre literatura moldovenească veche. Prima e că ,,…în secolele XV-XVI literatura slavă din Moldova chiar a înflorit, datorită fluxului de noi puteri literare din ţările slave de peste Dunăre după cucerirea ultimelor de către turci.
A devenit un punct al legăturilor slave şi chiar greceşti între Atos şi alte ţări pravoslavnice.
Dar nu doar atât, românii aflându-se la frontiera a două lumi culturale: greco-slavă şi romano-germană, cu care s-au aflat permanent în schimburi şi legături directe şi nemijlocite, cu ultimii şi prin Polonia… împacă aceste influenţe pe solul pravoslavnic şi în acest fel le transmiteau fraţilor lor de credinţă”.
Mai constată, în baza însemnărilor lui I. Bianu că multe din cărţile vechi de la Neamţu au fost distruse în urma secularizării lui A. I. Cuza şi a incendiului din 1861.
În final face următoarea apreciere - ,,sincer doresc ca la români să se găsească oameni, suficient de pregătiţi şi capabili să se dedice unor astfel de cercetări… de dorit să se atragă atenţie la antichităţile româneşti, care vor da rezultate nu mai puţin fertile şi pentru explicarea istoriei şi literaturii slavonismului, şi-n special a celui sud-estic”. Astfel Sîrcu vede o strânsă legătură între literaturile sârbă şi bulgară pe de o parte, şi cea moldovenească pe de cealaltă.
O lucrare mai amplă e O nouă privire asupra vieţii şi activităţii lui Grigorie Ţamblac, (Sankt-Peterburg), 1884, 47 p. Aceasta a fost de fapt o recenzie largă la lucrarea Episcopului Melchisedec despre G. Ţamblac. Nu are diferenţe esenţiale în abordarea problemei, faţă de punctul de vedere exprimat de autorul român. Important e că aducea la cunoştinţa savanţilor din Rusia prima contribuţie din istoriografia românească legată de G. Ţamblac.
Contemporan cu primul a fost A. I. Sobolevschii (1856-1929). Printre scrieri mai importante ale acestuia menţionăm – Vieţile sfinţilor după listele vechi ruseşti, 1903, 68 p.; Cronologia monumentelor vechi slavo-religioase, 1906, 19 p.; Românii printre popoarele slave, discurs ţinut la Universitatea din Peterburg la 29 decembrie 1916.
Lucrarea care pe departe pare interesantă pentru istoria românească e – Influenţa slavă de sud asupra scrisului rusesc în sec. XIV-XV, 1894, 30 p. Constată că manuscrisele ruseşti de la jumătatea secolului XIV sunt scrise majoritatea cu semiuncială mare, iar cele de peste o sută de ani cu semiuncială mică. Litera e mic este înlocuit cu e mare; у după vocale era fără o, iar aici e permanent оу, ijiţa e o literă distinctă. Litera ы era ca ъ, iar după 1350 devine ь. Θ aproape că lipseşte şi e scris ca O. Literele в, ж, з, к, т, ч, ъ, њ se deosebesc în cadrul celor două semiunciale. De exemplu în loc de sunetul t se pronunţă d astfel Antonii a devenit Andonii.
Fundamental e că manuscrisele din sec. al XV-lea evită multe rusisme, dar au bulgarisme vechi şi târzii. Printre lucrările ce le compară Sobolevschii, sunt – Evanghelii, Apostoli, Psaltiri, Minei; Cuvintele lui Grigore Teologul, Scara, Pandectile lui Nikon Muntenegreanul, Întrebările şi răspunsurile lui pseudo-Atanasie către cneazul Antioh, Viaţa lui Antonie cel Mare, Patericul Sinait, Cuvântul lui Metodie din Patar şi multe altele. În secolul al XV-lea apar manuscrise traduse exclusiv din limba greacă, printre acestea numărându-se: Sf. Vasile cel Mare, Isak Sirul, avva Dorotei, Grigore Sinaitul, Simeon cel Nou Teologul şi alte scrieri, cele polemice contra latinilor ale isihaştilor Grigore Palama, Nil Kabasila, Gherman (Patriarhul Constantinopolului), Evanghelia tălmăcită a lui Teofilact Bulgarul şi multe altele.
,,Dacă vom contrapune manuscrisele noastre de la jumătatea sec. XV cu cele sud-slave din sec. XIV-XV, vom observa asemănări impresionante între ele”. Acestea fiind vizibile ,,până la cele mai mici detalii”. Ortografia, ornamentele, conţinutul textelor – toate indică o puternică influenţa bulgară.
Această influenţă se datorează întăririi relaţiilor dintre Rusia pe de o parte şi Constantinopolul şi Muntele Atos pe de cealaltă parte (printre altele a crescut şi numărul pelerinilor ruşi). În 1383 a apărut o comunitate de monahi ruşi la Constantinopol, păstoriţi de Cuviosul Afanasie Vâsoţchii. Atunci şi începe contactul puternic cu sud-slavii, nu doar cu bulgarii. Pe de altă parte apar şi înalte feţe bisericeşti bulgare în Rusia – Mitropolitul Ciprian, care a transcris şi tradus cărţi. Un altul e o rudă de-a lui – G. Ţamblac, semibulgar, semisârb, care a locuit anterior pe Muntele Atos, în Serbia şi în Moldova. Al treilea a fost ,,ieromonahul Sf. Munte” Pahomie Logofetul, sârb semibulgarizat care a activat în nord-estul Rusiei. Aceştia ,,au contribuit mult la înlocuirea cărţilor traduse cu inexactităţi cu cele sud-slave”.
Cucerirea Constantinopolului la 1453, a redus aproape cu totul, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, relaţiile ruşilor cu slavii de sud. Însă influenţa de aproape un veac a fost suficientă pentru a dubla numărul manuscriselor ruse în circulaţie şi pentru a deschide o epocă culturală nouă.
În anexele lucrării, Sobolevschii enumeră 23 de scrieri ascetice, patru vieţi, 12 alte lucrări; iar dintre cele ruse copiate direct la Constantinopol şase lucrări. În încheiere sunt menţionaţi cinci monahi ruşi care au avut activitate culturală la Muntele Atos.
Deşi Sobolevchii nu se opreşte în special asupra Moldovei, de fapt nici asupra Serbiei sau Bulgariei, e clar că percepe tot acest spaţiu ca unul cultural unic. Iar dacă influenţa bulgară a fost atât de puternică în Rusia, atunci nu poate să fi fost mai slabă în Valahia şi Moldova.
O altă lucrare ce ne-a părut interesantă, a devenit publică abia în anul 1980! E lucrarea care conţine cursurile predate cândva de Sobolevschii la Universitate. Istoria limbii literare ruse (Leningrad, 1980, 196 p.) din care pentru noi prezintă interese capitolul 10. Rusia de Sud în secolele XII-XV. Reţinem următoarele date şi concluzii – a) Kievul a trecut printr-o perioadă foarte grea de la sfârşitul sec. XIV, când e în ruine până în sec. XVII. În această perioadă se cunoaşte o singură carte semnată la Kiev – din 1514. b) În Halici - ,,transcrierea cărţilor aproape că a încetat şi cu greu putem indica 5 cărţi sud-slave referitoare la secolul al XV-lea. O Evanghelie - 1411, o Psaltire explicată, Învăţăturile lui Efrem Sirin – 1492, un Apostol şi un Sbornic. ,,Evanghelia (haliciană – n.n.) de la 1411 asemenea Evangheliei kievene de la 1411, e o copie după un original târziu bulgar sau moldovenesc”. În continuare Sobolevschii subliniază - ,,Bulgarismele manuscriselor denumite arată că, tot aşa cum şi în Rusia de vest de secol XV se foloseau cărţi aduse şi din Novgorod, tot aşa şi-n Rusia de Sud erau în circulaţie manuscrise bulgăreşti aduse, sau mai degrabă moldoveneşti” (sublinierea ne aparţine).
V. N. Şcepkin (1863-1920) e autorul unui curs de ,,Paleografie rusă” pe care l-a predat la Universitatea din Moscova începând cu anul 1918. A apărut publicat în anul 1967. E un studiu specializat în care apar şi referiri la manuscrisele moldoveneşti. Dintre acestea am reţinut următoarea: ,,Din secolul al XV-lea apare ligatura românească; ea e bazată pe ligatura sud-slavă şi implică diferite maniere ale stilului natural; în special e răspândită maniera literelor înalte cu vârfurile şi josurile micşorate, care destul de rar stau între liniile rândurilor”.
Un important istoric rus, care s-a afirmat şi prin numeroasele recenzii ce le-a făcut, e V. N. Peretz (1870-1935). Printre acestea sunt cele III serii întitulate Noi lucrări de studierea izvoarelor literaturii ruse vechi şi paleografiei. Vedere critico-bibliografică (între anii 1905-1915).
Din recenzia de la 1905 reţinem un singur fragment, dar care arată existenţa unei dezbateri asupra unui manuscris moldovenesc în istoriografia rusă: ,,Se cunoaşte, de exemplu, că manuscrisele bulgare, şi îndeosebi cele moldoveneşti – păstrează nespus de mult timp trăsăturile arhaice ale scrisului, că e uşor să încurci identificarea şi datarea manuscrisului, mai ales dacă e scris pe pergament.
Ţinem minte cazul când, un manuscris de acest fel (de scriere moldovenească pe pergament) – a fost datat diferit, dar desigur apropiat – în patru feluri: în sec. XIV, sec. XV, sec. XVI şi la începutul sec. XVII. Atât de greu se supun identificării datele apropiate ale manuscriselor sud-slave, de scriere moldovenească;…”
La începutul lucrării din anul 1915 scria - ,,Scopul acestor reliefări a fost – să concentreze după posibilitate, toate datele despre ştirile apărute în tipar despre unele sau altele, manuscrise slavo-ruse, importante pentru istoricul literaturii ruse vechi şi pentru paleograf într-una sau în altă privinţă”. Dintre cărţile recenzate o amintim pe cea a lui N. Nikolschi – Tezaurul manuscris al bibliotecilor ruse vechi (sec. XI-XVII).
Intră în dezbaterea despre cât de relevant e ce ni s-a păstrat şi subscrie la opinia lui Sobolevschii - ,,Totul ce a fost fundamental s-a păstrat”. O altă opinie importantă reţinută, de data aceasta la nivel metodologic, e cea a lui Nikolschii – necesitatea studierii bibliografice şi istorico-bisericeşti a monumentelor scrierii ruse vechi în legătură cu cercetarea istoriei şi conţinutului bibliotecilor ruse vechi; până la primirea concluziilor unui astfel de studiu, e imposibil să cunoaştem literatura rusă veche. Idee perfect valabilă şi pentru literatura veche românească.
Din notele lui Peretz am mai reţinut că în anul 1913, Muzeele Imperial şi Rumeanţev au primit 12 Minee de început de secol XVI, care au fost scrise pentru mănăstirea Bisericani din Moldova. Tot acolo – Cartea Împăraţilor (scriere moldovenească de XVI), Triod Ţvetnoi de scriere moldovenească, şi: un Tetraevangheliar (moldovenesc) tot de XVI, plus o Psaltire tălmăcită (scriere moldovenească de XVI).
Cel mai important istoric rus din epocă, care şi-a dedicat o parte mare din lucrări culturii scrise vechi româneşti, e Alexandru I. Iaţimirschii (1873-1925). Prima opţiune serioasă în aprofundarea studiilor a fost cartea ,,Grigorii Ţamblac. Studiu al vieţii, al activităţii administrative şi cărturăreşti”, 1904, 480 p. Din aceasta desprindem următoarea biografie a lui Ţamblac - s-a născut în 1364 la Tîrnova. După 1395 activează la Constantinopol. Peste şase ani a fost trimis în ambasada din partea Patriarhului Ecumenic – Matei – în Moldova. În august 1401 trecând prin Belgorod-Akkerman a aflat istoria martiriului lui Ioan cel Nou. La 17 decembrie 1401 a ţinut Cuvântul de laudă celor trei adolescenţi şi lui Daniil; în 20 decembrie despre Tainele Dumnezeieşti. În februarie 1402 a urmat un Cuvânt despre adormiţi; în martie-aprilie despre viaţa adolescenţilor şi părinţilor care i-au iluminat în acest post. La 24 iunie a zis Cuvântul la Naşterea lui Ioan Botezătorul, iar la 29 iunie Cuvântul de laudă lui Petru şi Pavel. În vara lui 1402 a compus ,,Mucenicia” lui Ioan cel Nou. Între 1403 şi 1406 a fost igumen la mănăstirea Neamţ, unde a mai compus nouă Cuvinte – dintre care unul despre post şi lacrimi.
Nu ne oprim asupra avatarurilor sale până a devenit Mitropolit rus şi problemele iscate după aceasta cu moscoviţii. Ideea pe care o introduce aici Iaţimirschii şi pe care au dezavuat-o majoritatea ulterior, e că Ţamblac nu a murit în 1420, ci s-a călugărit la mănăstirea Neamţ. Astfel e identic cu Gavriil Uricul care a avut o activitate laborioasă în ce priveşte manuscrisele.
Lucrarea fundamentală, la care oricine şi oricând trebuie să se raporteze, dincolo de unele inexactităţi inerente, e cea din anul 1905 – Manuscrisele slave şi ruse ale bibliotecilor româneşti,1 Sankt-Peterburg, 1905, 965 p. şi 42 fotografii. Descrie fondurile de carte de la Muzeul de Antichităţi (Bucureşti), de la Biblioteca Academiei Române, de la mănăstirea Neamţului şi de la alte biblioteci mai mici. Fiecărui manuscris îi sunt date: numărul de pagini, redacţia scrierii, numărul de rânduri pe pagină, tipul copertei (dacă exisă), filigranul dacă există, cerneala folosită, prezenţa miniaturilor şi multe altele care ne sunt extrem de utile astăzi. Manuscrisele care îi par mai interesante, le detaliază în descrieri şi de 10 pagini. În cazul Vieţilor de Sfinţi e interesat să arate apartenenţa lor la un sinaxar anume: sud-slav, sud-rus sau rusesc. Lucrarea e importantă şi prin descrierea celor câteva de zeci de manuscrise care ulterior au dispărut.
În istoriografia românească o lucrare de aceleaşi proporţii a încercat să scrie P. P. Panaitescu. Primul volum (dar fără indice) a apărut încă în timpul vieţii acestuia, al doilea însă abia în anul 2003. Cu toate criticile care i s-au adus, dintre care multe nejustificate, lucrarea din 1905 a lui A. Iaţimirschii rămâne actuală şi mai valabilă din punct de vedere ştiinţific decât multe alte lucrări care s-au scris ulterior.
În anul 1906 şi-a susţinut cercetările cu o altă lucrare - ,,Din istoria predicii slave în Moldavia. Lucrările necunoscute ale lui G. Ţamblac”, Sankt Peterburg, 1906. În introducere autorul trecea în revistă pe toţi cei care s-au ocupat de viaţa şi/sau scrierile lui G. Ţamblac: Arhiepiscopul Filaret, PS Macarie (Ep. De Tambov), Prof. S. P. Şevârev; ,,istoricii români au făcut în acest domeniu şi mai puţin”: Ep. Melchisedec, G. Tocilescu; în Rusia au mai studiat - P. Sârcu şi A. Sabbatovchii.
Printre chestiunile care le consideră de relevanţă e următoarea: ,,Mult mai importantă e problema legată de izvoarele literare la Ţamblac”. A urmat pe Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Epifanie, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin şi pe alţii. ,,Acest adevăr trece prin toţi secolii vieţii noastre religioase vechi şi noi şi leagă toate cuvintele propovăduitorilor noştri cu o legătură într-un întreg semeţ şi logic. De aici doar se poate de explicat cum Filaret şi Inokentie se întâlnesc în gândire cu Grigore şi Fotie, cu Kirill şi Ilarion. Pentru adevărul veşnic nu e deosebire între secolii XIV şi XV: se schimbă formele exprimării lui, el însă persistă unic”.
Menţionează că istoricii K. Radcenko şi E Kalujniaţchii văd la Ţamblac legături cu Grigore Teologul; Hr. Loparev vede influenţa Patriarhilor constantinopolitani de secol XIV – Calist şi Filotei, şi nu a lui Grigorie de Nazianz. Aceşti doi patriarhi au restabilit construcţia retorică a operelor hagiografice a lui Nazianz.
Discutând despre izvoarele lucrărilor lui Ţamblac, Iaţimirschii revine în final la un fragment din acesta, din care reiese foarte clar care sunt autorii ce i-au plăcut şi l-au inspirat: ,,Vasile a explicat înălţimea înţelepciunii şi natura tuturor lucrurilor… Grigorie cu focul Cuvântului lui Dumnezeu suflând, limbile rătăcite ale ereticilor au căzut. Iară buzele lui Ioan au dat drumul la râuri de miere care au ars păcatele ce adăpau inima”.
Printre lucrările lui Ţamblac pe care le anexează la sfârşit, sunt ,,Viaţa lui Ioan cel Nou de Belgrad”, ,,Cuvânt de primire a blagoslovirii de către pământul Moldovalah”; ,,Circulara Patriarhilor Răsăriteni contra Unirii Florentine” şi altele.
Un ultim studiu important de până la primul război mondial, e cel al lui E. Kalujneaţkii, Sbornicele nr. 20 şi 106 de la mănăstirea nemţeană, 1907. A fost primul şi ultimul caz în toată istoriografia problemei care ne interesează, când un istoric laic a luat şi a analizat minuţios pe 100 de pagini două manuscrise, în cazul dat Sbornice.

Victoria paramilitarilor bolşevici în toamna anului 1917 a schimbat mult direcţiile de cercetare ale istoriografiei ruse (devenită sovietică). În mare parte studiile legate de manuscrisele slave medievale şi de circulaţia acestora au fost reluate după 1945. La un apogeu în acest sens s-a ajuns în ultimii ani de existenţă ai URSS.

Istoriografia rusă sovietică
Am împărţit istoriografia rusă sovietică în trei – cea care a publicat cataloage a manuscriselor vechi, cea care a purtat discuţii în jurul paternităţii lui Grigore Ţamblac asupra unora din lucrările sale şi alte studii.
E. Koniuhova a publicat în anul 1964 catalogul Manuscrisele slavo-ruse de sec. XIII-XVII în Biblioteca Ştiinţifică ,,A. M. Gorki” a Universităţii de Stat din Moscova. Printre manuscrisele descrise, de altfel destul de sumar, se află şi două moldoveneşti: un fragment de Evanghelie de la începutul secolului al XV-lea şi o Psaltire fără început şi sfârşit tot de XV.
Un alt catalog aparţine Eugeniei Granstrem, care a descris mai multe manuscrise moldoveneşti scrise pe pergament - o Psaltire de la 1470, o alta de secol XV, un Triod de XV şi un Slujebnik de XV-XVI.

Discuţiile despre Grigore Ţamblac
Printre cei care dau amploare discuţiei despre Grigore Ţamblac în perioada postbelică, e istoricul I. Snegarov (bulgar) cu următoarea contribuţie în câmpul istoriografiei ruse - Legat de istoria legăturilor culturale dintre Bulgaria şi Rusia la sfârşitul secolului XIV-începutul secolului XV. După ce s-a oprit asupra vieţii şi activităţii Mitropolitului moscovit Ciprian, a trecut la nepotul acestuia – Grigore Ţamblac (născut cca. 1365). A apreciat că numele Ţamblac nu înseamnă semivalah şi ,,Desigur, numele ,,Ţamblac” nu sună slavoneşte, dar nici nu indică provenienţa valahă, şi cu atât mai puţin cea albaneză”.
Ţamblac a fost igumenul mănăstirii Decianski unde a scris ,,Viaţa lui Ştefan Decianski” (a domnit între 1321-1334) şi posibil povestirea despre mutarea moaştelor Sf. Parascheva Epivata, din Vidin în Belgrad. ,,Posibil, e identic cu ieromonahul Grigorie, apocrisiariul Patriarhiei constantinopolitane în Moldova la 1401…”. A devenit prezviter al marii biserici Moldovlahe, iar apoi igumenul mănăstirii Pantocratorului. ,,Probabil, atunci Grigore a scris şi Viaţa mucenicului belgrădean Ioan cel Nou”?
Dintre ideile lui Snegarov importantă e şi cea că G. Ţamblac e cel care a răspândit în Rusia cultul lui Dimitrie din Thessalonic, înalt cinstit în Bulgaria, şi cultul patriarhului de Tîrnova – Eftimie. În aceste sens, credem că ar fi interesant de văzut dacă vieţile sfinţilor, scrise şi transcrise în Moldova şi Muntenia, conţin vieţile acestor doi Sfinţi.
Discuţia despre Ţamblac trece de la o notă neutră la Snegarov, la una puternic polemică la Iurie Begunov. Acesta a recenzat lucrarea istoricilor bulgari – P. Rusev, A. Davidov, Grigore Ţamblac în România şi literatura românească veche. Printre momentele pe care le scoate în evidenţă, sunt următoarele - ,,În literatura sârbă îi aparţine (lui Ţamblac – n.n.) ,,Viaţa lui Ştefan Uroş al III-lea Deceanski” şi Povestirea despre aducerea moaştelor Sf. Parascheva din Târnova, la Vidin, în Serbia, în literatura rusă - ,,Cuvânt de laudă la mormântul Mitropolitului moscovit Ciprian”, unchiul lui (Ţamblac), în cea română - ,,Viaţa lui Ioan de la Suceava”, în cea bulgară - ,,Cuvânt de laudă Patriarhului Eftimie de Târnova” şi multe altele”. Adaugă că opera lui Ţamblac nu a fost studiată complet din punct de vedere textologic.
Îl citează pe P. Rusev care considera că în anii 1401-1406, Grigore Ţamblac a fost în Moldova, ceea ce exclude posibilitatea aflării lui în Serbia între anii 1402-1403, astfel că nu el a fost autorul ,,Muceniciei lui Ioan cel Nou”.
Autorii bulgari au redat textul Muceniciei după manuscrisul 164 al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. Begunov îi critică pentru faptul că nu au făcut o nouă analiză textologică. E posibil ca varianta copiată de Gavriil Uricul să nu fi fost întrutotul identică cu cea iniţială. Ar fi fost ,,folositoare studierea tuturor listelor şi analiza diferitor variante”.
În concluzie, Begunov aprecia - ,,Ar fi interesant de urmărit toate circumstanţele răspîndirii lucrărilor lui Ţamblac în componenţa sbornicelor slavo-ruse, de stabilit locurile copierii lor, numele scribilor şi protectorilor lor, adică de cercetat până la urmă toată tradiţia literară a lui Ţamblac în ţările slave”.
E. Naumov a răspuns la recenzia lui Begunov cu o contrarecenzie, apărută în acelaşi an, dar în numărul cinci al aceleaşi reviste de slavistică. L-a adus în discuţie pe V. S. Kiselkov, un alt istoric bulgar, cu o lucrare din 1956, care considera că ,,Viaţa lui Ioan cel Nou” nu aparţine lui G. Ţamblac. Susţine că între 1402-1403 Ţamblac era în Serbia şi îl amendează pe Kiselkov (recenzat de Begunov) că nu a adus contraargumente privind argumentaţia lui Kiselkov legat de aflarea lui Ţamblac între acei ani pe teritoriul Serbiei, lucru susţinut şi de istoricii sârbi G. Radoicič, P. Popovic, D. Pavlovič.
Răspunsul lui Begunov a venit abia peste zece ani de zile cu un studiu în baza unui manuscris de Grigore Ţamblac găsit în colecţiile ,,N. P. Lihacev”. El a combătut teoria pe care a denumit-o Kiselkov-Năsturel – care susţine apariţia Muceniciei lui Ioan cel Nou de la Suceava după 1432 - datorită unei inscripţii de la pagina 493 a manuscrisului care conţine numele lui Ţamblac. Ulterior Ş. Gorovei a considerat că nu poate considera veridică inscripţia de la pagina 493 până nu va fi văzut şi el manuscrisul.
Begunov a mai dedicat un studiu lui Grigore Ţamblac şi lui Efrosin, stareţul mănăstirii Beloozerc din nordul Rusiei. În biblioteca acestei mănăstirii s-a găsit un ,,Cuvînt” al lui Ţamblak într-o variantă datând de la sfârşitul secolului al XV-lea. Despre acesta, Begunov a notat, ,,Cuvântul la sărbătoarea Floriilor” ,,e îndreptat contra iudeilor şi în apărarea predaniilor evanghelice, în acelaşi timp aparţine epidicticii, deoarece e dedicată proslăvii lui Hristos”.

Un studiu general, dedicat raporturilor dintre cultura slavă de sud şi bibliotecile ruseşti e cel a lui A. A. Turilov. Acesta a subliniat că ruşii au primit de la slavii de sud ,,Viaţa lui Chiril şi Metodiu”, compusă de Climent al Ohridei, splendidele cuvântări ale lui Ioan Exarhul, scrierile antieretice ale lui Cozma Prezviterul. De asemenea vorbeşte de ,,revoluţia” autentică din scrisul rus în secolele XIV-XVI. Aici ar fi interesant de urmărit ce loc au ocupat în transmiterea acestor lucrări şi a ,,revoluţiei” culturale ruse, Valahia şi Moldova.
O ultimă lucrare prin care istoriografia rusă şi-a adus prinosul la studiul culturii moldoveneşti de la începutul secolului al XV-lea aparţine lui A. D. Pascal. A depus o muncă vastă pentru a ajunge la Concluziile şi problemele studierii manuscriselor lui Gavriil Uricul, ca izvor timpuriu pentru istoria cărturăriei slavo-moldave de secol XV. Autorul a valorizat toate studiile cu referire la Gavriil Uricul, apărute în limbile română, rusă, bulgară , ucraineană şi engleză. În final a dat o listă cu 23 de manuscrise care aparţin sigur lui G. Uricul. Printre chestiunile ce le consideră ca fiind încă nelămurite sunt – dacă a falsificat sau nu Iaţimirschii unele manuscrise, a existat un Sbornik din anul 1450? Şi care sunt dimensiunile volumului şi caracterul activităţii de traducere a lui Gavriil.

Istoriografia românească

O primă lucrare care ne-a atras atenţia e cea a lui B. P. Haşdeu, Limba slavică la romîni pînă la anul 1400, 1869. Renumitul enciclopedist considera că limba slavă a fost introdusă la români datorită apostolatului Sfinţilor Chiril şi Metodiu. Face o apreciere importantă legată de scrierile vechi la români – că deşi ,,sînt scrise în limba oficială a ţării străine nouă” (adică în slavă), ,,totuşi ele nu încetează prin aceasta a fi parte integrantă a literaturii naţionale, precum cărţile Unguriloru, Poloniloru, ale Germaniloru” scrise în latină.
Haşdeu pleda pentru un studiu complex al scrierilor în slavă. Pe lîngă studiul din punct de vedere literar, ,,se cere o aprofundare filologică a limbei slavo-eclesiastice, în care ele (scrierile – n.n.) sînt emise; căci pre cîtu acesta se resimte de o influenţă a elementului romînesc, tot pre atîta, viceversa, însăşi ea a exercitat mai în urmă o influenţă necontabilă asupra graiului naţional, servind astfel în ambele cazuri, ca o preţioasă fîntînă pentru istoria limbistică critică a naţionalităţii noastre”.
Am insistat asupra acestui fragment din Haşdeu pentru că în decursul celor 150 de ani care au trecut, aşa şi nu s-a făcut un studiu lingvistic minuţios asupra manuscriselor moldovalahe din secolul al XV-lea.
Printre pionerii studierii manuscriselor slavo-române, se află Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Fiind Episcop al Romanului a scris Vieţa şi scrierile lui Grigore Ţamblacu, 1884, prima lucrare dedicată completamente teologului G. Ţamblac. Studiul a fost valorificat apoi în istoriografia rusă de P. Sîrcu, iar mai târziu supus unor serioase amendamente de A. Iaţimirschii.
O altă lucrare - Notiţe istorice şi archeologice…, 1885, în care descrie o parte din manuscrisele şi inscripţiile de la 48 de mănăstiri din Moldova, pe care le-a vizitat. Lucrarea aceasta a fost apoi des citată de acelaşi A. Iaţimirschii, deoarece unele manuscrise au dispărut în următorii 15 ani, până la excursia cercetătorului rus prin bibliotecile româneşti.
Printre fondatorii slavisticii româneşti se numără Ioan Bogdan. E primul care a încercat să găsească un termen potrivit pentru a denumi manuscrisele moldo-valahe moştenite din secolul al XV-lea. Unul mai exact decât slavo-române nu putea propune în acel moment. Alte variante care existau erau vlaho-bulgare, moldovalahe şi bulgare. A argumentat că noi ca români nu putem ,,întrebuinţa cuvântul ,,vlah” dat nouă de străini, iar ,,moldovalah” i se părea impropriu, datorită faptului că nu a existat o redacţiune slavonă proprie Moldovei sau Munteniei. Şi în final, acelaşi termen ,,slavo-român” l-a considerat impropriu.
Îşi exprima speranţa că ,,printr-un studiu mai amănunţit al tuturor manuscriptelor noastre vom afla oarecari criterii mai caracteristice pentru o clarificare a lor, deocamdată ne vom mulţumi cu termenul ,,slavo-român” în lipsă de altul mai bun”.
Dintre manuscrisele din Biblioteca Imperială de la Viena, unul singur a fost de XV – ,,Evanghelia de la Ştefan cel Mare”, donată mănăstirii Zografu.
Din lucrarea sa din 1891, ,,Manuscripte slavo-române la Kiev”, reţinem descrierea Octoihului bulgăresc de secol XV, cu notiţe asupra luării Cetăţii Albe şi Chiliei. În text apar şi malorusisme. În acelaşi an I. Bogdan a dat luminii tiparului poate cea mai importantă lucrare a sa - Vechile cronici moldoveneşti pînă la Ureche. E prima scriere în care sunt supuse unei analize critice cele mai vechi cronici moldoveneşti, şi ca urmare a studiilor ce I. Bogdan le-a efectuat la bibliotecile din Kiev. Printre capitolele referitoare la cronistica din secolul al XV-lea, sunt ,,Sbornicul de la Kiev şi publicaţia noastră”, ,,Cronica şi analele putnene”, Cronica moldo-polonă” şi ,,Cronica anonimă”. În ce priveşte o scriere mai târzie, ,,Letopiseţul lui Macarie”, I. Bogdan consacră atunci ideea că această lucrare ar fi doar un intertext la Constantin Manasses. Vom reveni asupra acesteea în capitolul în care vom analiza cronistica.
O ultimă lucrare importantă a lui I. Bogdan, în ce priveşte cronicile, a fost ,,Cronice atingătoare de istoria românilor”, 1895. Chiar în primul capitol a analizat ,,Letopiseţul de la Bistriţa” (1359-1506). Studiile cercetătorului au intrat şi în circuitul istoriografiei ruse datorită valorizării acestora de către A. Iaţimirschii şi mulţi alţi istorici ruşi contemporani.
Dimitrie Dan a dedicat un studiu Evangheliei moldoveneşti de la München. Conform inscripţiei de la ultima pagină, Evanghelia a fost dată în anul 1492 oraşului Hotin, fiind scrisă de diaconul Teodor la Neamţu. În anul 1637 cartea se afla la Pecerscaia Lavra din Kiev. D. Dan a nuanţat detalii precum coperta, iconiţele apostolilor, însemnările.
Elevul lui B.P. Haşdeu, Ioan Bianu, a reuşit până la primul război mondial să fotocopieze la Oxford manuscrisul din 1439, al lui lui Gavriil Uricul. Din cauza războiului, ediţia cu câteva mostre de texte şi ligaturi, dar ce e cel mai important, cu toate miniaturile din Tetraevanghel, a apărut abia în 1922. Semnificativ în cazul acestui manuscris era pe lângă nivelul artistic impecabil, faptul că textul slav, era urmat de text grecesc paralel pe margine.
Cea mai importantă lucrare a lui D. P. Bogdan, Despre manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, 1940, e o completare semnificativă la studiile lui A.I. Iaţimirschii. A făcut împărţirea manuscriselor în patru categorii:
a) manuscrise ce cuprind texte ale Sfintei Scripturi.
b) manuscrise cu texte pentru serviciul divin.
c) manuscrise ce cuprind operele părinţilor şi învăţaţirilor Bisericii Ortodoxe.
d) manuscrise ce cuprind texte de teologie dogmatică şi polemică.
Îl critică puternic pe A. Iaţimirschii pentru ideea acestuia că G. Ţamblac şi G. Uricul ar fi una şi aceeaşi persoană, şi reia argumentele lui K.T. Radcenko şi M. Hruşevschii. În final formulează următoarea concluzia - ,,lucrarea lui Iacimirskij… nu e lucrată metodic şi aceasta în sensul – în primul rînd - că ar fi trebuit să pue la dispoziţia cititorilor numai ceea ce e important, fără ca autorul lucrării să facă studii asupra diferitelor şcoli ortografice, asupra mănăstirilor, personagilor din notele ce însoţesc textele, să colaţioneze diferite texte şi aceasta e tocmai ce nu trebuia de făcut şi a făcut Iacimirskij”.
Alte lucrări de acelaşi autor sunt, Despre daniile romîneşti la Atos, 1941 – se referă şi la câteva manuscrise moldoveneşti de secol XV, donate de Ştefan cel Mare unor mănăstiri atonite, şi Pomelnicul mânăstirei Bistriţa, 1941.
O teză de doctorat cu o preocupare foarte apropiată şi lucrării noastre, a fost susţinută la Bucureşti înainte de al doilea război mondial – Literatura slavă din principatele romîne în veacul al XV-lea, de Ecaterina Şt. Piscupescu. Aceasta a lucrat doar cu fondul de manuscrise de la Biblioteca Academiei din Bucureşti. A împărţit literatura veacului al XV-lea în patru categorii – religioasă (pp. 49-73), populară (pp. 74-116), istorică (pp. 117-122) şi juridică (pp. 123-126). În final a ataşat nouă fotocopii după manuscrise din epocă.
D.P. Bogdan a criticat puternic lucrarea E. Piscupescu, subliniind că aceasta a preluat multe informaţii de la Iaţimirschii, dar fără a le aduce la zi şi fără a consulta lucrările criticilor acestuia. Concluzia lui a fost că lucrarea ei ,,nu suplineşte lipsurile din lucrarea lui Iaţimirschii, privind manuscrisele secolului XV”. În ce măsură criticile lui D.P. Bogdan au fost justificate, vom vedea în capitolul Literatura bisericească slavo-română din secolul al XV-lea, atunci când ne vom opri îndeaproape asupra abordărilor lui A. Iaţimirschii, D.P. Bogdan şi P.P. Panaitescu.
Emil Turdeanu a scris primul studiu complet dedicat manuscriselor din vremea lui Ştefan cel Mare, făcând astfel circumscrierea unui segment din cultura secolului al XV-lea, epocii politice acoperite de domnia voievodului moldovean. Lucrarea a apărut în revista ,,Cercetări Literare”, în anul 1943 şi cuprindea şi 13 planşe. E. Turdeanu a început cu descrierea manuscriselor răzleţe din perioada începutului, doi Apostoli din 1463 şi un Mineu din 1466 şi a încheiat cu manuscrisele de la sfârşitul domniei. Un alt studiu important e cel în limba engleză, din anul 1951, cu titlul de The oldest illuminated Moldavian manuscripts, dedicat manuscrisului moldovenesc aflat la Biblioteca Bodleyană.
Un pas important, pentru istoriografia culturii vechi româneşti, a fost volumul colectiv – ,,Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare”, 1958. Din această lucrare, în cazul nostru ne interesează contribuţia lui Mihai Berza, Miniaturi şi Manuscrise, pp. 359-371. Au fost descrise toate manuscrisele din epoca lui Ştefan cel Mare, care au fost tratate până în acel moment de istoriografiile românească şi rusă, dar şi manuscrisele găsite în timpul căutărilor mai recente în bibliotecile din Rusia. Legat de numărul manuscriselor moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, M. Berza a făcut următoarea apreciere:
,,Nu se poate încerca o evaluare măcar aproximativă a numărului manuscriselor copiate în timpul domniei lui Ştefan. Întâmplările tulburi ale veacurilor ce au urmat în istoria Moldovei, incendiile au distrus sau înstrăinat o bună parte din ele. Lipsa de interes pentru o literatură scrisă într-o limbă care din secolul al XVII-lea înainte se înţelegea tot mai puţin, a făcut să se piardă o altă parte poate şi mai însemnată”.
O primă importantă apreciere s-a făcut şi referitor la stilul moldovenesc - ,,Spre deosebire însă de alte domenii artistice, stilul moldovenesc în miniaturistică este constituit încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prin activitatea călugărului Gavriil. În cea de-a doua jumătate a veacului avem de-a face numai cu o serie mai bogată de realizări de valoare, înlăuntrul aceluiaşi stil o dată fixat”.
La doar un an distanţă, a apărut o altă lucrare fundamentală, semnată de P. P. Panaitescu, ,,Manuscrise slave din Biblioteca Academiei Republicii Populare Române”, 1959. A fost pentru prima dată de la A. Iaţimirschii, când un istoric a încercat să facă un catalog atât de cuprinzător al manuscriselor slave. Şi dacă Iaţimirschii a fost nevoit să treacă prin zeci de biblioteci mănăstireşti din Moldova, P.P. Panaitescu a avut majoritatea fondurilor deja centralizate la Biblioteca Academiei.
El a intrat în mai multe polemici unilaterale cu A. Iaţimirschii, datând numeroase manuscrise pe care acesta le apreciase ca fiind de secol XV, în baza limbii şi prezenţei Sfinţilor, ca fiind de XVI, în baza filigranelor. Lucrarea lui Panaitescu s-a dovedit însă a fi incompletă. Din cauza bolii nu a reuşit să finalizeze volumul II, care ar fi cuprins şi o glossă şi nişte explicaţii necesare. Totuşi, acest al doilea volum a apărut în anul 2003, ca urmarea eforturilor depuse de G. Ştrempel şi G. Mihailă, cu titlul Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca Academiei Române. Din manuscrisele descrise, trei sunt moldoveneşti, scrise în secolul al XV-lea, iar altele trei de sfârşit de XV-început de XVI. În încheiere lucrarea cuprinde un indice cronologic (şi pentru volumul I) şi fotocopii după varii filigrane. Considerăm că ar fi interesantă o contrapunere între catalogul lui A. Iaţimirschii şi cel al lui P.P. Panaitescu.
Un catalog mult mai restrâns ca dimensiuni, e cel cu referire la Transilvania, al lui I. Iufu - Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat. Din totalul de 98 de manuscrise descrise, unul de la Filiala Bibliotecii Academiei Cluj, şapte de la Biblioteca Universitară Cluj, două de la Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Române din Cluj, două de la Episcopia Ortodoxă din Arad, trei de la Biblioteca Mitropolitană Sibiu, în total 15, sunt de secol XV.
Un ultim catalog restrâns e cel al lui Teodor Bojan, Manuscrisele slavone din Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei R.S. Române, 1987. Dintre manuscrisele studiate, patru le consideră de XV – două Liturghiere (dintre care unul scris de ieromonahul Ghervasie de la Putna) şi un Tetraevanghel.
Radu Constantinescu a lucrat în multe arhive din străinătate, rezultatul muncii sale fiind lucrarea Texte româneşti în arhive străine, 1977. Menţionează un manuscris slav, din XV, de la Bistriţa şi Neamţ, găsit în 1973 la Arhivele Centrale de Stat din Moscova. Împarte manuscrisele care se transcriau în mănăstirile moldoveneşti astfel – liturgice; manuale de cântări bisericeşti, culegeri de lecturi biblice pe tot anul; mai rar omiletice şi juridice, iar în mod cu totul excepţional dogmatice şi istorice.
Considera ca fiind foarte important ca cercetătorii să scoată ,,la lumină din aceste manuscrise pe nedrept uitate tot ce e însemnat în sine şi de interes pentru cititorii de astăzi este, socotim, o datorie”.
Peste nouă ani, R. Constantinescu a mai editat o carte – ,,Manuscrise de origine românească din colecţii străine”, în care a făcut o importantă trecere în revistă a manuscriselor româneşti din bibliotecile Moscovei şi pe atunci Leningradului.
Referiri la vechea cultură scrisă românească, apar în multe manuale universitare de literatură, atât din perioada interbelică, cât şi din cea postbelică, în lucrări generale, pe care nu le vom menţiona aici. În cea mai mare parte concluziile din acestea au fost făcute în baza lucrărilor de specialitate ce le-am menţionat mai sus.
Pe fundalul destrămării lagărului socialist, care permitea cercetătorilor români să circule mai uşor în ţările slave răsăritene şi să aibă acces în bibliotecile din acestea, nu neapărat şi prin influenţă directă, a scăzut interesul pentru studiile slave în România, s-a redus simţitor prezenţa în viaţa ştiinţifică a revistei ,,Romanoslavica”, multe proiecte legate de cercetări în bibliotecile din Rusia, nu au mai fost duse la capăt. Sporadic, au mai apărut unele studii legate de cultura românească în secolul al XV-lea.
O ultimă contribuţie asupra căreea ne vom opri, e studiul lui Ştefan S. Gorovei, din anul 2002, Mucenicia Sfîntului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere. În baza analizei istoriografice şi nu numai, pe care o face, autorul a ajuns la concluzia că mutarea moaştelor lui Ioan cel Nou de la Suceava a avut loc în anul 6923 (1415), iar Viaţa a fost scrisă ulterior, ca un adevărat manifest de putere. Ş. Gorovei susţine caracterul definitiv al concluziilor lui Petre Ş. Năsturel. Vom reveni mai jos, în ce-l priveşte pe istoricul rus Iu. Begunov, contestat de Ş. Gorovei, asupra paternităţii lui Grigore Ţamblac în cazul ,,Muceniciei lui Ioan cel Nou de la Suceava”.

Istorici ai slavonismului cultural

Anexa 1
Scurte date biografice privind istoricii ruşi ţarişti