Generatia Zdrobita

Carti despre Emil Loteanu

În zilele de 17-19 aprilie 2008, la Chişinău, în incinta Teatrului Licurici s-a desfăşurat salonul de carte pentru copii. La un moment dat m-a oprit pentru cîteva secunde la standul Editurii ,,Cartea Moldovenească”. Aşa a fost dat că doamna care stătea la cărţi a fost vorbăreaţă şi m-a întrebat direct – care o doriţi? Referindu-se la nişte volume de Lidia Istrati, Pavel Boţu, Vladimir Beşleagă ş.a. Neavând intenţia de a cumpăra în acel moment vreo carte, am dat un răspuns evaziv – aveţi ceva de Loteanu? (avînd convingerea că nu au aşa ceva) Doamna mi-a zis că au chiar două volume la editură… Şi iată că după o lună, în sfîrşit am intrat în posesia volumelor multrîvnite şi sincer neaşteptate.

Prima se numeşte Ritmuri. Versuri, apărută la Cartea Moldovei în anul 2007 şi însumînd 224 p. Şi… totul începe cu un Îndemn.
Să nu vă jucaţi cu focul acesta, copii,
Să nu vă jucaţi – e crud,
Niciodată nu iartă.
Ascuns în ritmul celei dintîi poezii
Pe care o scrii,
Focul acesta, copii,
Trece în noi
Şi începe sălbatec să ardă (…)

Volumul cuprinde mai multe despărţăminte:
Ritm dur (pp. 7-24); Zbucium (pp. 25-40); Elegie majoră (pp. 41-64); Metamorfoză (pp. 65-86); Magie (pp. 87-108) şi Epilog (109-114).
După poezii urmează Lăutarii. Nuvelă cinematografică (pp. 115-217). Cîteva referinţe critice sunt cuprinse la paginile 217-221. La finalul volumului cititorul se poate bucura de circa 130 de fotografii ce ţin de filmele regizate de Emil Loteanu şi secvenţe biografice.

A doua carte se numeşte Destin de viaţă lungă. Dialoguri, portrete, studii. A apărut la aceiaşi editură în anul 2008 şi însumează 296 de pagini.
Volumul începe cu cîteva pagini de aforisme de-ale lui Emil Loteanu. Printre acestea:

Eu am beneficiat de talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu şi de oamenii din jur care m-au ajutat, riscînd, luînd bătaie în locul meu…
Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli.
Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt ,,şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în cîmpiile cosmice spre a lumina şi încălzi universul.
Omul de artă este obligat mai mult ca oricînd astăzi să fie cel pe care l-a ales destinul – tribun al demnităţii. Descătuşător de suflete. El, omul de artă, poate înaripa şi da speranţe…
Crezul unui artist este capacitatea de a iubi şi a aduna dragoste, care înseamnă deficit într-o lume deficitară, fiindcă în forma ei pură va aduce imediat la renaştere, la generare şi-mi dau seama ce opere frumoase se pot naşte în clipa cînd, creînd-o, regenerăm împreună cu ea. (pp. 5-8)

Volumul conţine numeroase puncte de vedere exprimate asupra filmelor loteniene – Aşteptaţi-ne în zori (1963), Poienile roşii (1966), Lăutarii (1971), O şatră urcă la cer (1976), Dulcea şi tandra mea fiară (1978), Luceafărul (1986) - de către Alexandr Lipcov, Călin Căliman, Mihai Cimpoi, Andrei Hropotinschi, Valentina Tăzlăuanu, Ştefan Oprea, Lada Achimova, Gh. Malarciuc, Iurie Colesnic, Petru Soltan, Dina Haşcu, Ion Iachimov, Avraam Mardare şi mulţi alţii.
Într-unul din articole, cineva scria despre atacurile urîte care s-au dat la adresa lui Emil Loteanu în anul 1996 cînd a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată că nici ele nu au mai rămas, nici o cea mai vagă amintire nu a rămas în urma lor… Ba mai mult. Avem impresia că am uitat şi de politicienii din acea epocă. Cine îşi mai aduce aminte de Preşeinţii de ţară, de Parlament, de guvern… de atunci? Iată că filmmul lotenean Luceafărul (tocmai din 1986) ne pare mai apropiat! Fiindcă arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţăd e popor, va dăinui (apropo, a dăinui, un termen care îi arde ca tămîia pe postmoderni)!
Să nu uităm – Conceperea tuturor lucrurilor prin dragoste – iată legitatea dintotdeauna a artei. Anume această legitate am urmat eu în lucrările mele. Poporul căruia îi aparţin conţine în interiorul său CEVA, pe care eu îl simt ca pe o necesitate permanentă de a-l înţelege şi iubi pentru aceea ce nu poate fi exprimat într-un cuvînt…

Loteanu Emil – la 18 aprilie au fost 5 ani de cînd a plecat la Domnul

Cultura română şi Bizanţul. Paradoxal… dar rareori la autorii români a apărut imaginea Bizanţului. Un Bizanţ despre care Dan Horia Mazilu spunea că e Antichitatea noastră. În zelul de a se alinia la valorile europene, intelectualii de după 1840 în cea mai mare parte s-au raportat destul de neglijent la ceea din ce tragem, la ceea ce ne reprezintă, la ceea ce tronează ca un vis într-un palat de cleştar al fiinţei noastre.
Într-una din poeziile lui Emil Loteanu apare următorul fragment:

Legat în amintiri ca într’un lanţ,
Iscai din pulberi roşul din Bizanţ,
Curat ca o atingere de geană,
Tremurătorul roşu aburit,
Ca răsuflarea omului iubit,
Înfioratul roşu-purpuriu
Ca strigătul de om într-un pustiu.

Un fragment care rămîne, cumva solitar, ca şi amintirea Constantinopolului creştin, ca şi omul care se încăpăţînează să îşi păstreze credinţa în ziua de azi.
Pentru că acel roşu pierdut din cauza nevredniciei omeneşti, e:

Ca răsuflarea omului iubit…
ca strigătul de om într-un pustiu.
Şi rămîne neauzit pe plaiurile noastre moldo-răsăritene.

(unii intelectuali de la noi clamează pe una din faţetele românismului folosirea termenului Basarabia. Eu îl prefer pe cel de Moldova de Răsărit. Nu ne putem autodenumi cu termeni pe care alţii ni le-au impus prin dominaţie)
(poate că va veni şi ziua când poetului Emil Loteanu i se va găsi loc în manualele noastre de Literatura Română)

Despre Loteanu postmortem

Un articol despre Emil Loteanu a fost publicat în Literatura şi Arta din 9 noiembrie 2006 (nr. 45) – Admirând licăritul stelelor…, de Avram Mardare. Ca ocazie a servit dezvelirea plăcii comemorative cu basorelieful lui E. Loteanu, la Chişinău. Interesante sînt următoarele versuri citate - ,,…M-am logodit cu cea mai depărtată stea/ Cît mi-o fi veacul să mă urc spre ea/ Să-mi fie drumul nevoios şi lung/ Şi, niciodată, poate, să n-ajung…”.
A. Mardare îşi încheie astfel articolul - ,,Tulburător de profetic a fost şi a rămas numai poetul: ,,…Focul albastru al stelelor/ Ochiul mi-l umple/ Coborînd pînă-n fundul orbitei/ Puternic şi viu…/ Şi-mi vor fi pe o clipă ochii/ Tulburi şi umezi,/ Fiindcă inima mea/ A rămas pe pămînt”.
Favoritului mulţimea-i va rămâne veşnic datoare pentru plăcerea, fascinaţia cu care a citit versurile explozive de atâta frumuseţe şi eleganţă şi a vizionat cu răsuflarea întretăiată filmele tulburătoare din germene, neîntrecute şi irepetabile.
Emil vrăjitorul… Totdeauna mi-l amintesc admirând licărul stelelor. În miez de noapte. Când scârţăie pana pe luciul colii de hârtie. Când dorm şi florile cu excepţia poeţilor…”.
Pe placa comemorativă, pe lîngă denumirea filmelor, pe centru e scris ,,Eu v-am iubit…”. În poezie urmînd - ,,şi acum o mie de ani/ Ca şi astăzi… Necontenit/ V’am iubit…”.

Loteanu Emil

Emil Loteanu – pronunţîndu-i numele, ne gîndim la filmele lui. Şi poate dincolo de toate, filmul cel mai important pentru spirtualitatea noastră e ,,Luceafărul”. Deşi e un ,,Luceafăr” în viziunea loteneană, e unicul nostru film despre Mihai Eminescu. Dar dincolo de filme, Emil Loteanu a fost în primul rînd poet. Un poet pentru care nu s-a prea găsit loc în patria lui – fie aceasta rămăşiţa Moldovei istorice, fie România. Patria care l-a adăpostit şi l-a încurajat, a fost Rusia. Soarta parcă a vrut ca pînă şi mormîntul său să fie acolo, la cimitirul Novodevicie din Moscova, capitala ţarilor de pînă la Petru I.
Revalorizînd orbitele, Loteanu pînă la urmă s-a înscris în centrul unei lumi, care oricît de vag nu ar fi, după 1991, mai păstrează nişte reflecţii ale umbrei tot mai palide (în lumea noastră) a Bizanţului de altădată.
În anul 1990, pe ultima pagină a cotidianului Moldova Socialistă, apărea un mic interviu cu E. Loteanu. Titlul acestuia e semnificativ – ,,Emil Loteanu părăseşte Moldova”. Pe atunci, poetul şi regizorul era preşedintele Uniunii cineaştilor din Moldova. Printre altele spunea următoarele - ,,Nu mai pot suporta tabloul indiferenţei”. Şi continua - ,,Cît se poate vorbi la plenare? Nici o cuvîntare nu poate înlocui o profesie în artă. Totu-i în van. Nu vor să lucreze cei mari, nu vor să lucreze cei mici. Lipsesc cadrele calificate, nu există concurenţă, nu-i tehnică, nu-s finanţe – totu-i o frînă. Nu-s oameni care ar conduce ,,Moldova-film”. Mulţi actori nu vor să lucreze din plin” (…) ,,n-am filmat nimic de trei ani şi jumătate, şi am stricat doar nervii”. (,,Moldova Socialistă”, joi, 12 iulie 1990, nr. 160, p. 4)
Alţii în clipa aceia sărbătoreau pe toate căile suveranitatea, o suveranitate care pentru E. Loteanu nu exista şi nu avea vreun un sens. Schimbarea de regim, transformările aşa-zis democratice, declarative şi populiste, doar prin simpla aderenţă la ele, nu schimbau esenţa lucrurilor. Ce îl durea pe Loteanu era situaţia din cinematografie. Şi noi doar putem să ne întrebăm, dincolo de iluziile noastre, care era atunci situaţia şi în celelalte arte?
Şi revenind, Loteanu e dincolo de toate un poet, un poet care nu se înscrie în curentele ce i-au succedat lui Eminescu, un poet care ne aduce aminte de Eminescu, dar e total diferit de Eminescu, şi cu toate acestea vine în continuarea lui Eminescu. Citind versurile lui Loteanu, simţi cum sufletul lui, uneori zbuciumat, a frămîntat fiecare cuvînt, fiecare literă, fiecare punct sau virgulă, şi cum această frămîntare ne cuprinde şi pe noi cei care îl citim.
Nu cred că elogiile îşi au locul, versurile sale o spun mult mai bine decît ar putea-o spune orice critic literar… Loteanu e mai puternic decît timpul. Şi de aceasta vă puteţi convinge citind cîteva poezii pe care le-am selectat mai jos.

Eu v’am iubit
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi…
Necontenit
V’am iubit
Chiar dacă peptul gemea –
Stelelor, stelelor,
Scumpe mire albastre,
Ştiţi oare voi
Despre dragostea mea?

Fiind negrăit de departe,
Totuş
Mi-aţi fost aproape…
V’aţi coborît pe flamuri,
Şi pe frunţi de ostaş –
În stihul poetului
Cu ochii iubitei sub pleoape,
Lucind totdeauna adînc,
Pătimaş!

Dorul acesta de stele
Zvîcneşte în suflet,
În tîmple…
El trece din sînge
În sînge,
El trece din tată
În fiu.
Focul albatsru al stelelor
Ochiul mi-l împle,
Coborînd pînă’n fundul orbitei
Puternic şi viu.
(Poezie ce apare în volumul ,, Ritmuri”, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1965, pp. 6-8)

Un fragment dintr-o altă poezie, ne vorbeşte de oamenii acestui pămînt, pentru care de fapt a scris poeziile:
Şi, veseli, oamenii vor închina,
Şi dar de nuntă oamenii mi-or da
Pămîntul tot şi cerul seniliu,
Şi dreptul de-a rămîne veşnic viu. (acelaşi volum, p. 24)

În poezia ,,Îndemn” (p. 30), apare glasul ritmurilor –
Pe rugul ritmurilor nimeni, nici cînd nu moare,
Pe rugul ritmurilor inima devine o pasăre
Cu pliscul înfipt în soare,
Iar ochii devin
Cer necuprins şi senin.

O poezie plină de durere şi de speranţă în iertare pînă în ultima clipă e ,,Nici odată”. Mai jos e un fragment din aceasta:
- Spune-mi, cînd ai să vii?
Nu tace!
E toamnă, auzi?
Frunzele ard. Pădurile ard
Cărările fug înapoi în păduri.
Şi totuş nu e tîrziu,
A mai rămas o poiană
Pentru mine şi tine.
Uitată, dorită
Şi iarăşi visată,
A mai rămas o poiană,
Eu ştiu.
- Nici odată.
- Umărul meu mai păstrează căldura frunţii tale.
Umerii ştiu să viseze şi să dorească
La fel ca degetele,
Ca inima,
Ca buzele.
- Nici odată.
- E prea crud.
Încearcă dacă poţi să mă erţi,
Pătrunde în mine
Ca un vifor în codri şi vezi –
Sînt plin de tine
Ca mările lumii de vuet.
Încearcă, dacă poţi, să mă erţi.
- Nici odată.

Din acelaşi volum, recomandăm cititorilor poeziile ,,Hirosima din mine” (pp. 34-35), ,,Ultima şansă” (p. 54) şi ,,Nu vă promit nimic” (pp. 55-56).

Şi, încheind acest mic articol, o poezie apărută în volumul Chemarea stelelor, din anul 1962. O poezie în care majoritatea tinerilor din generaţia noastră se vor regăsi. Un memento mori dureros. Nu pentru a fi exagerat, dar nici pentru a fi dat uitării!

Ochii care nu se văd, se uită
Şi se perd învolburaţi în fum,
Căci iubirii depărtarea nu-i dă
Decît dorul ce îl port acum.

Buni moşnegi cu pleata colilie,
Mult mi-i drag sfătosul vostru grai.
Vorbe mari, cu tîlc, fără hîtrie,
Lîngă voi pe prismă stînd, aflai.

Voi mi-aţi spus că ochii care drumul
I-a luat şi-i duce’n depărtări,
Se topesc, se mistue ca fumul,
Ca hulubul care sue’n zări.

De-i aşa, dalbi înţelepţi, înseamnă
Că o umbră dragostea mi-a fost
Şi că tot ce inima îndeamnă
N’are viaţă, n’are ţel şi rost.

De-i aşa, înseamnă că vor arde
În durerea mea atîtea seri
Şi albastrul lor n’o să mă poarte
În adîncul alb, sub crengi de meri.

Ochii care nu se văd, se uită…
Vorbă bătrînească, vorbă grea.
Dragostea mea tînără, ascultă,
Dă-mi tărie să nu cred în ea!
(pp. 72-73)

Legat de activitatea sa în acele vremuri, pe care azi mulţi care atunci au tăcut, se întrec în a el critica, E. Loteanu a apreciat:
,,Tot ce am făcut eu a fost ecoul unei stări sociale, al unei societăţi care a vrut să aibă ceva, care a vrut să reziste intemperiilor timpului. N-o să mă credeţi, dar ultimul om care m-a chemat să fac ceva la Chişinău a fost Semion Grosu, fostul prim-secretar al Comitetului central al Partidului Comunist. Puteţi să vă supăraţi pe mine, dar eu i-aş face un monument chiar şi acelui Lozan care conducea Televiziunea Moldovei, care deseori a fost criticat. Cu ajutorul lui am făcut filmul ,,Luceafărul”, în condiţii foarte grele”. (Vezi interviul ,,E frig de tremuri în viaţa culturală de la Chişinău…”, în FLUX/Ediţia de vineri, 5 martie 1999, p. opt)
Putem constata că ei în vremuri de rezistenţă au creat mai profund, şi nu pentru elite, ci pentru a potoli setea de artă şi de infinit a tututor locuitorilor.

Şi totuşi mă văd nevoit să mai fac o a doua încheiere. Un fragment dintr-o poezie prin care l-am descoperit pe poetul Loteanu, rătăcit în volumul ,,De dragoste”, selecţia de Grigore Vieru, apărut la Chişinău în 1978.

Priveşte gol, cu irişii pustii,
Mărinimia remuşcărilor tîrzii.
Nu, nu se vor întoarce din atunci
Femei frumoase, legănări de lunci,
Şi nu le umili cu searbădă căinţa ta,
Cu danie bogată şi cu dări,
Cu banul sterp al sterpei remuşcări.

Ele rămîn zăpezile eterne –
Lumina crudă peste ele cerne,
Ele rămîn de nimenea atinse,
Contururi vagi de piscuri albe, ninse…
Legat în amintiri ca într’un lanţ,
Iscai din pulberi roşul din Bizanţ,
Acel eretic roşu de icoană
Curat ca o atingere de geană,
Tremurătorul roşu aburit,
Ca răsuflarea omului iubit,
Înfioratul roşu-purpuriu
Ca strigătul de om într-un pustiu.

Femeile pe care le-am iubit,
Răsar tăcute din nemărginit.
Le scriu desculţe, în cămăşi de in
Pe cerul meu, cu roşu bizantin,
În tinereţea lor fără sfîrşit…
………………………….
Femeile pe care le-am iubit.

PS. şi cu valoare de testament, poezia ,,Epitafuri”
Arhaică pădure de cuvinte,
Spre tine vin din secolii tîrzii
Şi te sărut nostalgic şi cuminte,
Iubita mea din anul două mii.

E ochiul meu ascuns aici în carte,
Iscoada stinsului demult străbun –
Şi te privesc de dincolo de moarte
Neruşinat de vesel şi de bun.

Eu am cîntat aşa cum am ştiut
Din frunza aspră a iubirii mari.
Senin voi coborî să dorm în lut
Printre ţărani, voevozi şi lăutari.