Generatia Zdrobita

Dealurile albastre - fragment din ‘Ferestre (si trepte) de ieri spre azi’

Dealurile albastre

M’a strigat cineva ori mi se năzare…
Din suflet îmi creşte un pom, un cais
Cu fructe dulci, cu fructe amare,
Aievea e totul ori poate e vis?!(Vlad Ioviţă)

A doua zi după sesiunea de comunicări, Dumitru s-a trezit simţindu-se straniu. Parcă ar fi fost suspendat între o mare povară de care se eliberase, o împlinire pe care o avusese după un lung parcurs, nostalgia faptului că totul a trecut, prezentul un pic atemporal, şi, viitorul în care trebuia să reia acelaşi drum obositor. ,,Ce albă e lumina de afară şi cît de bine e că o am pe Alina alături de mine în viaţa mea. Iar ziua de ieri… parcă ar fi trecut o vecie de atunci, pare a fi atît de demult, parcă nici nu a fost adevărată. Vreau să mă odihnesc, cît de mult vreau să mă odihnesc, să uit de toţi nervii pe care i-am avut”. S-a dus la bucătărie şi s-a uitat în jos. ,,Puţini oameni la staţie. E sîmbătă. Am şi uitat care zi a săptămînii este. Nu-mi mai dau seama ce e cu timpul ăsta… Ce luminos şi frumos e afară. Vreau să mă văd cu Alina. O să mă duc la Institut şi apoi o să vină şi ea acolo”.
Biblioteca de pe strada ,,Napoca” era pustie. Toţi erau plecaţi la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa Regelui, în incinta blocului central al UBB. Dumitru era indiferent faţă de acest eveniment. A dat invitaţia sa unui coleg de la grupa maghiară. ,,Ziua cea mare a fost ieri. Ieri e ca un început şi ca un sfîrşit. Mai mult nimica nu are rost pentru mine în această Facultate. Ieri a fost ziua în care am atins un punct atît de înalt… Azi însă nu mai e la înălţimea zilei de ieri. E ca o cădere liberă”. Dumitru şi-a comandat mai multe cărţi, dar după ce le-a primit, le-a ţinut pe fără ca să le citească. Se uita gînditor pe geam. Era înnorat, însă nu de ploaie. Îşi răsfoia hîrtiile din faţă, mai sublinia unele cuvinte şi iar se uita pierdut la cărţile din spatele sticlelor dulapurilor Institutului. Erau atît de multe şi de vechi.
Pe la ora unu şi ceva uşa bibliotecii s-a deschis şi s-a arătat un căpuşor, care s-a retras imediat. ,,Să fie Alina”? Era chiar ea, cu zîmbetul pe buze. S-a apropiat de Dumitru. ,,Parcă e ieşită din ceaţa dimineţii”.
- ,,Ce face haiducul meu”?
- ,,Vroiam să citesc, dar nu reuşeam… de fapt te aşteptam”.
- ,,Citeşte, eu o să te aştept…”.
- ,,Nu, azi nu am nici o dorinţă să citesc”. Dumitru s-a sculat de pe scaun şi a început să îşi strîngă lucrurile. ,,Ce frumuşică e în scurtiţa asta sură…”. A predat cărţile la geamul de la sala bibliotecarelor şi au coborît afară. Au mers pe ulicioara din spatele Institutului şi au ieşit în faţa Bisericii Piariştilor, după care au cotit pînă în faţă la cinematograful ,,Arta”, unde într-o curte interioară era intenet café-ul la care Dumitru a depus cea mai mare parte din munca pentru revistă. Ambii tăceau. Se uitau unul la altul şi inspirau adînc aerul curat al primăverii. Se simţeau foarte aproape, ca şi atunci cînd vîntul leagănă o floare. ,,Te iubesc, te iubesc, te iubesc… oare ea gîndeşte acelaşi lucru? Oricum dacă îmi citeşte gîndurile, ştie la ce mă gîndesc acum”. Alina i-a zîmbit şi şi-a întors privirea spre casele de pe margine.
De serviciu la internet era acelaşi băiat pletos.
- ,,Salut”.
- ,,Salut”.
- ,,Două calculatoare te rog”.
Pletosul le-a indicat două calculatoare la peretele din faţa sa. Dumitru şi Alina şi-au scos scurtele, le-au pus pe speteaza scaunelor şi s-au aşezat. După vreo 10 minute în care şi-a verificat căsuţa poştală ca să vadă dacă nu mai primise vre-un mesaj de la foştii colegi de liceu, Dumitru s-a întors spre Alina. Ea i-a zîmbit, şi-a deschis rucsacul şi a scos de acolo două cutii verzi de plastic de lapte bătut ,,Napolact” şi două pacheţele mici de hîrtie cu biscuiţi digestivi. ,,Ce gest frumos… eu nu m-am gîndit. Ce bravo e”!
- ,,Mulţumesc frumos”.
- ,,Bea lăptic să creşti mare”, i-a zîmbit din nou Alina. ,,Motan ce-mi eşti”.
Au mai stat la internet un sfert de oră, după care au plecat. În faţă la Hotelul ,,Continental” s-au întîlnit cu un grup de băieţi de la ,,Arheologie”.
- ,,Servus”.
- ,,Servus. Ce faceţi, nu veniţi la Majestatea Sa”?
- ,,Nu”, a răspuns rece Dumitru.
- ,,Cum nu dacă eşti student la ,,Istorie” şi ţii la ţara asta”?
Dumitru a simţit o iritaţie puternică. Capul i s-a aprins. A gîndit - ,,Da’ ieri ce a fost? Nu a fost cea mai mare sărbătoare posibilă a studenţilor de la ,,Istorie”? Ce e azi nu mă interesează”! A dat dezinteresat din mînă şi le-a zis:
- ,,Servus”.
- ,,Poate totuşi vii”?
- ,,Nu”.
- ,,Servus”.
Pînă la ,,BCU” şi apoi pînă la intrarea în Parcul de la ,,Geografie”, Dumitru a clocotit. Simţea cît de plăcut era vîntul şi cît de bine era afară şi că o avea pe Alina alături, dar nu reuşea să se înduioşeze. Alina, văzîndu-l că era enervat, a devenit absentă. El ar fi vrut să îi spună tot amarul pe care i l-au trezit cuvintele băiatului de la ,,Arheologie” care aşa şi nu înţelesese care fusese evenimentul major al anului în Facultatea de ,,Istorie”. Ea însă nu era dispusă. Dumitru simţea că problemele intelectuale care şi le punea el, nu o interesau şi nu aveau nici un rost pentru ea. Ar fi vrut să nu se mai gîndească la arheolog, dar cuvintele lui reveneau şi îi tot reveneau în minte.
În faţa porţilor de la ,,Geografie” ea i-a zis:
- ,,Eu mă duc în cămin, tu te poţi duce la staţia de autobuz…”.
Dumitru a simţit că o pierdea pe moment şi a rugat-o:
- ,,Hai te rog să stăm puţin aici, că nu mă simt bine”. El nu vroia să se despartă de ea decît cu zîmbet şi mai vroia certitudinea unei reîntîlniri, venită chiar din partea ei. Au stat aproape un sfert de oră lîngă porţi. Vîntul le răscolea la amîndoi părul. Era tăcut, deşi mai trecea cîte o maşină pe ,,Clinicilor”, şi liniştitor.
- ,,Hai să mergem undeva, nu vreau să mă despart chiar acum de tine. Vreau să mai stăm azi împreună”.
- ,,Hai pe o jumătate de oră în parc”.
- ,,Bine”.
Jumătatea de oră s-a transformat în trei ore. Au stat pe o bancă printre copaci care înmuguriseră deja şi unii chiar aveau frunzuliţe. Prin faţa lor s-au perindat bătrînei şi bătrînele, mămici şi tătici cu copii în cărucioare şi tineri îndrăgostiţi. S-au tot uitat unul la celălalt şi şi-au ţinut strînse mîinile. Din toate părţile îi inunda o lumină puternică. Era lumina unei lumi atît de apropiată de noi toţi, dar care deşi o auzim că ne cheamă, ne scapă prin pierderea în grijile cotidianului. Era însăşi lumina primăverii şi a naturii care te îndeamnă să fii mai bun decît eşti şi să aspiri la mai mult. Lumina care îţi dă credinţă în idealuri şi în vis.
Nu şi-au dat seama cînd au trecut trei ore. Alina a fost cea care a avut iniţiativa de a pleca:
- ,,Piratule, am mult de citit pe luni. Hai că merg în cămin”.
- ,,Pot să te conduc”?
- ,,Dacă vrei, da”.
După ce au urcat pe lîngă parcul de la ,,Geografie” şi au ajuns pe strada ,,Haşdeu”, Dumitru a oprit-o:
- ,,Uite, dealurile albastre…”. Erau dealurile ce se vedeau după satul Floreşti. Soarele ieşise printre nori, iar dealurile rămîneau învăluite într-un nimb. Alina se uita şi ea cu ochii larg deschişi.
- ,,Hai să mergem încolo”, a propus Dumitru.
- ,,Cînd”?
- ,,Acum”.
- ,,Atunci numai să îmi iau alte haine, că astea-s de oraş”.
- ,,Bine, urcăm pînă la tine în cămin”. Dumitru era surprins de faptul că ea acceptase propunerea lui care i se părea un pic nebunatică.
După ce ea a coborît din cămin, au plecat în cartierul ,,Mănăştur”. Dumitru era emoţionat. ,,Sînt o oră sau chiar mai multe pînă la acele dealuri. Mă tem că o să ne prindă noaptea pe drum. Dar nu o să dau înapoi. Eu i-am propus, înseamnă că acolo o să mergem”. Au coborît la ultima staţie de pe ,,Calea Mănăştur”. Alina l-a aşteptat cinci minute pînă el s-a urcat la etajul cinci unde locuia, ca să îşi lase diplomatul. Apoi au pornit în doi spre satul Floreşti, de-a lungul şoselei. Dumitru s-a uitat la ceas. ,,Arată 18.35. E tîrziu, dar să vedem, poate reuşim”.
După ce au trecut pe lîngă taximetriştii ,,rechini” care aşteptau călători (navetişti) ca să-i ducă spre localităţile Vlaha, Săvădisla sau Căşei, au ajuns lîngă cele cîteva maşini cu diferite lucruri artizanale care se vindeau în jurul lor. Alina s-a uitat cu interes.
- ,,Trebuie să trecem odată pe aici să ne uităm mai bine”.
- ,,De acord. O să trecem”.
În drept cu magazinul imens ,,Metro” i-au întîlnit pe Bobi cu prietena lui şi pe încă un băiat blond micuţ, urmat şi el de o fată.
- ,,Servus. De unde veniţi”?
- ,,Servus. Am fost la Cetatea Fetei”.
- ,,Da asta unde e”?
- ,,Aici, pe deal după Floreşti”.
- ,,Bine, poate ne ducem şi noi pe acolo”.
- ,,No, să le aveţi toate bune”.
- ,,Mulţumesc. Noroc şi vouă”.
Dumitru şi Alina au mers doi kilometri pe jos, după care au intrat în localitatea Floreşti. Drumul era foarte aglomerat. Maşinile treceau în viteză unele după altele. La un moment dat au observat un cortegiu straniu: în faţă o maşină cu numere de Bălţi cu doi tipi ,,duri”, urmată de trei maşini cu numere de înmatriculare de Ungaria, după care urma iar o maşină cu băieţi ,,duri” cu numere de Soroca.
- ,,Ai observat maşinile”?
- ,,Da”.
- ,,Cred că ei aduc maşini din Ungaria, că nu ştiu de ce îs mai ieftine acolo”.
Au continuat să meargă tăcuţi şi cu pas grăbit. Amîndoi simţeau că îi putea prinde noaptea. Iar dealurile albastre nu se apropiau, ci cu cît ei înaintau spre ele, li se făcea impresia că se lărgeau. ,,Ah, maşinile astea, trec în aşa viteză pe lîngă noi. Sper să fie totul bine, chiar e deranjant galopul ăsta al lor pe alăturea”.
Au trecut pe lîngă cazarmele unităţii militare şi au văzut bisericuţa de lemn a soldaţilor vopsită în roşu. Apoi au trecut pe lîngă case. ,,Da, straniu sat. De fapt e ca şi la bunica mamei. E de-a lungul şoselei şi oamenii au loturi înguste şi lungi. Dezavantajul satelor străbătute de drumuri de mare circulaţie”. Au cotit la stînga înainte de ajunge la cercul din mijlocul satului. Trecuse prea mult timp, erau obosiţi. Simţeau că li s-a depus o groază de praf pe faţă, în păr şi pe haine.
Indicatorul avea desenată o mică biserică cu cruce şi inscripţia ,,Mănăstirea Tăuţi. 5 km”. Era un drum de ţară nepavat. Mai mulţi copilaşi se jucau de-a lungul ogrăzilor. Cam la un kilometru depărtare se vedea un deal mare acoperit de copaci. Unii oameni pe lîngă care treceau, se uitau lung la ei. Satele sînt comunităţi închise, de aceea nu e atît de greu să identifici străinii, pe de altă parte săteanul are o curiozitate firească faţă de aceştia.
Drumul a cotit la stînga, iar apoi s-a încovoiat la dreapta. Cînd au ajuns aproape de tăietura dintre dealuri, Dumitru şi Alina s-au oprit.
- ,,Alina, e cam tîrziu. Hai să urcăm pe acest deal şi să vedem ce e acolo. Pînă la mînăstire mai sînt doi kilometri şi nu ştim cînd ajungem acolo…”.
- ,,Hai să urcăm…”.
Au mers mai mult de 30 de metri pe pămîntul arat care era umed şi se ducea de sub picioare, după care au început să urce dealul abrupt. Dumitru mergea înainte şi o ajuta pe Alina să îl urmeze, ţinînd-o de mînă. Ajunşi sus au constatat că dealul continua să urce, dar mult mai lin. Au găsit o poieniţă mică plină de frunze din anul anterior. Dumitru şi-a scos scurta şi a întins-o pe jos.
- ,,Ne putem aşeza”.
După ce s-au aşezat, au început să se uite prin părţi. Acolo totul era mai luminos ca în vale. Drept înainte se vedeau luminile neregulate ale Floreştiului şi se evidenţiau coloanele de lampe de-a lungul şoselei spre Oradea. Dinspre dealurile albastre care erau în stînga, venea o luminozitate pală. Se vedea că undeva pe acolo soarele încă nu dispăruse de tot. Iar în dreapta, licăreau o parte din luminile Clujului din cartierele ,,Grigorescu” şi ,,Mănăştur”.
- ,,Hai să ne uităm la cer, poate se văd stelele”.
Amîndoi s-au lăsat pe spate. Cerul era deschis la culoare. Nu era atît de întunecos cum se vedea din oraş, căci nu le încurcau felinarele stradale. Pe cer se întrezăreau abia licărind unele stele mai timpurii.
- ,,E cam rece pămîntul”.
- ,,Hai să închidem ochii şi să ne gîndim fiecare la cîte ceva, poate să ne punem cîte o dorinţă sau fiecare cum inventează…”.
Au închis amîndoi ochii. Dumitru se simţea uşor, departe de griji şi de problemele oraşului. ,,O libertate atît de stranie pluteşte în jurul nostru. Doar eu şi ea, în mijlocul pădurii… cîţi poeţi au visat asta! Cît de unic e acest moment. Şi iar ştiu că se va termina, şi iar nu aş vrea să se termine vreodată… Dar visul e vis, dar dacă e cineva în această pădure? Ce facem? Fugim”? Pădurea era foarte liniştită. Nu se auzea nici un zgomot. Dumitru s-a sprijinit într-un cot şi s-a uitat spre vîrful dealului. Era gol. ,,Totuşi, poate că îmi pare sau nu, dar poate fi cineva acolo printre copaci. Prea multă mitologie slavă am citit şi începe să mi se năzară…”.
S-a uitat la ochii Alinei. Ea îi ţinea închişi în continuare. ,,La cum clipeşte, se vede că e undeva departe, unde e atît de plăcut şi unde aş vrea să fiu şi eu. Cît aş vrea să simt şi eu ce simte ea acum. Ştiu că pentru ea sînt şi eu acolo”. S-a aplecat şi a sărutat-o uşor.
Alina a deschis ochii.
- ,,Parcă te-ai fi trezit din somn. Arăţi ca frumoasa adormită în pădurea fermecată după mulţi-mulţi ani”.
Alina se uita nedumerită la el. L-a cuprins şi şi-a lăsat căpuşorul pe umărul său drept.
- ,,Ştii, cred că se întunecă de tot şi că ar trebui să plecăm”, a continuat Dumitru.
- ,,Da? Dar eu am crezut că o stăm aici pînă dimineaţa…”, a spus legănat Alina.
- ,,Ah! Cît aş sta eu cu tine o vecie… Dar se face frig…”.
S-au sculat ambii în picioare. Dumitru şi-a îmbrăcat scurta şi s-a uitat din nou lung spre vîrful dealului. ,,Ea nici nu ştie de ce vreau să plecăm. Nu putem să mai rămînem în această pădure noaptea”.
Drumul înapoi a fost mult mai uşor. Au vorbit despre diferite fleacuri, chiar şi despre momente nesemnificative de la sesiunea de comunicări. Alina îşi aducea aminte de colegele ei de cameră.
- ,,Br-r-r-r-r… peştişorii mei o să rămînă azi fără mîncare. Sper că vreuna din fete o să îşi dea seama să îi hrănească”.
Şoseaua nu mai era atît de circulată. Maşinile care predominau erau tirurile care atunci cînd treceau, ridicau un mare praf şi le zburătăceau părul.
Cei doi tineri mergeau pe marginea din partea stîngă a şoselii. Amîndoi erau veseli. Dumitru se simţea uşor. I se părea că toată oboseala din ziua anterioară şi toţi nervii acumulaţi în trei luni de zile, au dispărut. ,,Mă simt parcă aş fi iar la început şi cu puteri de a continua ce am început. Stranie e viaţa asta. Bucuria apariţiei şi lansării revistei a durat pentru mine fix cît a durat şi lansarea. Acum vreau să fac numărul următor. Atît de scurtă e clipa victoriei şi atît de puţin poţi s-o savurezi. Durează tot atîta cît îi ia unei picături de rouă să curgă de pe petala unei flori atunci cînd o apleci în jos… De ar simţi şi alţii ce am simţit eu. Dar nu au de unde să simtă… Straniu. Nici durerea şi nici bucuria luptei studenţeşti nu am cu cine să le împart… Se poate de strîns materialele conferinţei pentru următorul număr al revistei…”.
Alina a observat că Dumitru era absent şi l-a luat de mînă.
- ,,Nu iar ai început… Întoarce-te aici lîngă mine, nu te pierde în depărtare…”.
- ,,Scuză-mă… mă bucur atît de mult că am făcut excursia aceasta”!
Cînd au ajuns la staţia autobuzului ,,24”, Dumitru s-a uitat la ceas.
- ,,E ora 21.56, te mai duci la cămin”?
- ,,Hai să aşteptăm să vedem dacă vine ultimul autobuz”?
- ,,Aşteptăm…”.
Blocurile şi strada iluminată îi loveau în ochi şi le păreau foarte stranii. ,,Probabil simţim asta pentru că am schimbat brusc pădurea, cu liniştea ei şi cu visele ce le adăposteşte, cu acest spaţiu aglomerat”!
- ,,Aşa şi n-am ajuns la dealurile albastre, hi-hi, dar oricum nu cred că dovedeam…”.
- ,,Va veni şi o zi în care vom ajunge la dealurile albastre. Nu-ţi promit. Dar mă voi strădui”!

Lansare ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi’… Chisinau

Dragi cititori!
Marti, 27 mai, ora 17.00, in incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu’, Chisinau, va avea loc lansarea romanului ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi’, continuarea volumului I - ‘Drumuri intru regasirea dragostii’, autor Nichita.

Cucernicul de pe craterul imaginaţiei clujene

E tînăr. E unul dintre noi. E un luptător. Nu se complace în ipostaza muţeniei. Spune ce-l doare, verbalizîndu-şi trăirile. Face o scriitură cu aer occidental, străjuită parcă de turnurile ancestrale ale Sorocii. Citindu-i cartea, îţi doreşti să-l cunoşti mai bine, să înţelegi prin ce viscere literare îşi alimentează spiritul. Să facem cunoştinţă – Nichita, este autorul romanului „Drumuri întru regăsirea dragostei”, o carte care penetrează sfera dintre „dincolo” şi „dincoace” la propriu, dar şi la figurat. E una dintre acele scrieri care provoacă, incită deşi labirintul prin care te atrage ţi-ar părea că este arhicunoscut – dragoste, prietenii, studenţie, maluri de Prut, Cluj… Aparent, nimic nou. Dacă nu am menţiona că autorul a reuşit să-i imprime nuanţa absolută. Prin relaţia-i aparte, surprinzătoare, cu Divinitatea, omniprezentă-n aproape fiecare filă a cărţii. Şi sinceritatea-i, adeseori de-a dreptul debordantă.
Deşi creează impresia că spune multe lucruri, relatează evenimente, trăiri, printre rînduri par să rămînă tăceri semnificative: De ce? Cum? Cînd? Aşa o fi vrut Dumnezeu? Chiar aşa?.. Rămîn în expectativă. Continuarea? Nu prea coincide cu cele intuite. Mă bucur. Forţele imaginaţiei umane sînt inepuizabile. Ca şi drumul destinului. Ca şi cel al „regăsirii dragostei”…
Citiţi-o şi convingeţi-vă!
Iuliana
P.S. Cartea este dedicată „celor care se vor regăsi şi care sperăm că le va fi de folos această carte”, se scrie în prefaţă. Pe anumite coordonate, m-am regăsit şi am retrăit-o. Mulţumesc! (Iu..)

Recenzie

O prefaţă îndrăzneaţă şi subiectivă… Se scrie mult astăzi. Cuvintele au o putere nebănuită. Parcă ne-am fi reamintit subit ca “la început a fost cuvântul” . Totuşi, în literatura actuală, se pare că sensul cuvвntului s-a cam pierdut. Cuvântul a fost demitizat sub pretextul înţelegerii lui de către mase. Cuvântul a devenit propagandă, îndemn, plângere… alinare… Nicio oglindă nu e оncă destul de capabilă să reflecte suma polisemiei actuale… Scriem, scriem, scriem, parcă îndemnaţi lenineşte. Dar uităm să povestim! Pierdem firul
naraţiunii şi din acest motiv rămânem şi fără rolul Ariadnei… Normal, suntem avangardişti, postmodernişti, actuali. Al’fel nu rodim, nu răsărim, al’fel cuvintele noastre nu germinează propoziţii, fraze, pagini, cărţi. Maculatură. Uităm povestea…
Se pare că bunul meu coleg, Nichita, n-a uitat-o. Primul gând venit atunci când îi
citeam cartea, a fost ceva asemănător cu afirmaţia … “uite … n-au murit…”. Şi, astfel, dintr-odată, l-am introdus în atât de anatemizata tagmă a celor care încă mai cred. Cred, pentru că povestea iubirii – aşa cum o pricep ei – nu se rezumă la un “crush” sexual, nu se limitează doar între reperele senzorialului. E ceva mai mult… Dar să nu anticipăm.
Mă întrebam uneori, oare unde s-a păstrat cel mai bine, оn ţara asta, sufletul romвnesc,
simţirea lui atât de frumos descrisă de Bernea, Blaga, Eliade?.. Atât de minunat transpusă pe
оnţelesul urechilor noastre de către Porumbescu ori Enescu?.. O vagă certitudine îmi îngăduia să cred că în Moldova. Nu aveam însă la îndemвnă niciun argument pozitivist… Stop. S-a născut şi a doua întrebare… de când are nevoie o manifestare sufletească, sufletul, de argumente real-imediate, palpabile? Moldova… Bucata de pămвnt pe nedrept uitată оn detrimentul Transilvaniei… Cu adevărat, Terra ultra silvana a fost, este, leit-motivul (re)întregirii neamului romвnesc. Cu toate acestea… Prutul a înghiţit podurile de flori!
Nichita nu uită să povestească. Se ajută de jurnalul său, care, iată, nu-i oferă
evenimenţialul de “ora 5”, ce ar putea stârni lesne curiozităţile morbide ale cititorului asupra
intimităţii umane. Totul este cвt se poate de normal: un om iubeşte.
Poate că între mine şi Nichita, între vieţile noastre de atunci, au existat dese similitudini, iar
lectura cărţii “Drumuri întru regăsirea dragostii” mi-a confirmat оn mare parte acest lucru. Atunci nu prea îmi povestea. Dar uneori, vazându-l cum mă aprobă, îmi dădeam seama că, de fapt, îşi oferea lui certitudini.
Autorul scrie despre imposibilitatea Cavalerului de a se opune auto-exilului Prinţesei.
Panoplia lui nu cuprinde nicio armă prin care s-ar putea opune ştampilei care aplică viza. Şi, dintr-o dată, lupta e pierdută. Iar… оnainte de resemnare e regretul, nu-i aşa Nichita? De aici a pornit…
Prin această carte, prin dezvăluirea brută a sentimentelor, se depăşeşte or’ce explicaţie freudiană asupra primordialităţii ţi оntietăţii iubirii… Pe măsură ce scrie, ce îmbină planuri, Nichita răbufneşte. Nu refulează. Răbufneşte. O оmpotrivire faţă de sistem, оnsă nu una anarhică, nu una flower-power sau a stâlpului de cafenea… adică nu vrea să dărâme antecedentul, dar nici să conserve fără a atrage atenţia, fără război, prin iubire.
Răbdarea e scutul ce-l apără de nedreptăţile studenţiei. După Botez, sunt convins că Nichita
l-a depăşit pe Che Guevara. Sunt convins că ştie că “iubirea va salva lumea” (Dostoievski) şi nu egalitatea proletară. Iar răbdarea nu e decât rodul iubirii…
Studentul s-a izbit de Cluj. Până la urmă, cartea lui este şi o lecţie de educaţie civivă. Sunt
atâtea lucruri minore care “ne devorează iubirea…”. Practic, iese la iveală antagonismul a doua
sisteme, pe de o parte, capitalismul şi omul care e conştient că nu-i poate învinge tarele, dar nu se simte împiedicat să le sancţioneze scriptic, iar pe de altă parte, lupta inegală între doi oameni: unul care probabil a uitat şi celălalt, caruia cu siguranţă оi pare rău.
Dumitru este un animal rănit. Un leu tвnăr care оşi aşteptă rвndul. Asta ar spune nonşalant un
sfertodoct de prin cine ştie ce redacţie.
În acelaşi timp, Nichita denotă şi un oarecare noviciat оn alcătuirea romanului său. Se
“simte” chinul de a lăsa impresia neidentificării cu Dumitru. Este interesant aparatul critic. Spre
exemplu, autorul nu se limitează la a o lăsa pe Liliana să fredoneze o melodie, ci şi оi explică
cititorului printr-o notă de subsol bine documentată originea versurilor. Deasemenea se resimte de-a lungul lecturării textului o doză de pierdere a identităţii a personajului principal. Povestirea alunecă de la persoana I singular la a III - a singular, de la “eu” la “el”, ca şi cum “eu” s-ar înaripa şi ar privi de sus, atotcuprinzător, către “el”. Această translatare certifică şi trădează оn acelaşi timp veridicitatea şi dimensiunea sentimentelor lui Dumitru. Harta lui sufletească este оntretăiată precis de coordonatele citadine ale Clujului… Numele străzilor, clădiri, parcuri, poduri… nordul lui Nichita–Dumitru оnseamnă Alina. Busola lui nu suportă alt punct cardinal.
Puţinele ezitări stilistice sunt eclipsate de coerenţa povestirii. Un fir al Ariadnei, acela despre
care spuneam mai devreme că mulţi оl pierd, acest fir ne conduce spre finalul cărţii – labirint al
trăirilor lui Dumitru – fără a ne lăsa posibilitatea de a ne abate. Autorul are dreptate: probabil că dacă am face-o, ne-am plictisi…
Pe măsura derularii amintirii – fiindcă оn ciuda detaliilor, perseverează o unică amintire,
aceea a Alinei – Dumitru îi redescoperă trăsăturile intelectuale, lucru ce pentru el, tot un inelectual, îi agravează situaţia.
Cu toate că Nichita este un român autentic, banuiesc (întemeiat) că repulsia pe care io
creează falsul românism, l-a obligat să insereze o serie de texte în limba rusă pe care, însă, nu le-a tradus. Sigur, se poate obiecta că există şi alte rânduri, în limbile franceză, maghiară, engleză ori spaniolă. Netraducerea acestora în limba română, îmi place să n-o percep ca pe un afront la adresa cititorului, ci ca pe o simplă omisiune.
(Unele secvenţe aduc aminte de cartea lui R. Gary, “Clar de femeie”, iar când spun aceasta,
mă gândesc la оntâlnirea şi timpul petrecut оmpreună de Dumitru, alături de Liliana… “noi suntem două inimi zdrobite, fiecare cu istoria ei…”).
În lupta lui, Dumitru nu trebuie să o înfrângă numai pe Alina (printr-o posibilă regăsire,
оmpăcare) ci şi pe el prin acceptarea deciziei finale pe care o va adopta Alina. Dumitru nu se îmbată. Dumitru nu se droghează. Dumitru nu se duce la psiholog. Din start, soluţiile oferite de societatea actuală pentru depăşirea unei crize sentimentale, sunt lovite de nulitate. Pentru că Dumitru crede. Pentru că Dumitru îndrăzneşte… Iar de aici, totul capătă dimensiuni nebănuite.
Dan

Lansare “Drumuri…”

În data de 29 noiembrie 2007, în incinta Bibliotecii Publice ,,Onisifor Ghibu” din Chişinău, cu începere de la ora 16.20, a avut loc lansarea cărţii Drumuri întru regăsirea dragostii.
Şedinţa fost deschisă de directoarea bibliotecii Dna Elena Vulpe care a precizat că ,,mai rar se întîmplă astfel de evenimente” cînd cineva se lansează cu proză, astfel încît autorul ,,a rupt acest stereotip”. Din părţile ce merită reţinute a subliniat - ,,documentarea” ce rezultă din trimiterile din subsolul paginilor, ,,folosirea intenţionată a textului în original – practică folosită în perioada interbelică”, fiind ,,departe de gîndul de a-şi proba multiculturalitatea”. A menţionat că autorul e ,,cert că a spart mai multe canoane” şi că aduce o viziune nouă.
În continuare şedinţa a fost moderată de Oleg Chitic (de la Institutul Patrimoniului Cultural). În primul rînd a adus mulţumiri directoarei bibliotecii pentru găzduirea lansării. După o scurtă prezentare a autorului, i-a oferit acestuia cuvîntul.
Nichita a vorbit despre ideea scrierii romanului ,,Drumului întru regăsirea dragostii”, care pînă la urmă s-a dovedit a fi retroactiv, faţă de varianta iniţială care se numea ,,Maturizat” şi care prezenta pe larg gîndurile şi aşteptările proaspătului student la Cluj în primele zile înainte de plecare de la Chişinău şi în prima săptămînă de stat la Cluj.
Primul recenzent a fost Dr. Sivlia Corloteanu de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept. A apreciat - ,,am citit cu o satisfacţie deosebită cartea, într-o noapte şi ceva”. ,,Autorul e fascinat de predicile teologice”, dar, deşi scrie despre dragoste, de fapt sunt probleme mult mai profunde. ,,Acest roman e ca un dangăt de clopot – treziţi-vă părinţi, treziţi-vă Moldova”. A încheiat citîndu-l pe un regizor italian care aflîndu-se în Moldova a declarat - ,,adevărata voastră bogăţie este cultura”, care şi trebuie valorizată.
Un alt vorbitor a fost poetul de limbă rusă Vadim Lungul. Printre punctele marcate de acesta au fost următoarele:
- e un roman-călătorie, autorul descriind situaţia contemporană după ce a îmbrăcat ochelari istorici.
- atrage atenţia asupra anumitor situaţii istorice.
- încearcă prin personajul Liliana să scoată la iveală cauza plecării prietenei sale în străinătate.
- situaţiile descrise sunt interesante, didactice. Această carte dă o oarecare închipuire despre ceea ce se petrece acolo.
- nu e o carte de o zi, e actuală, iar oamenii or să se intereseze de ea.
- foloseşte propoziţia scurtă, avînd un stil într-un anumit sens ermetic, dar uneori explodează cu momente sentimentale.
- se resimt reminescenţe istorice.
După cîteva precizări ale moderatorului, autorul a citit un fragment din roman de la paginile 107-110 şi a recitat fragmente din poeziile lui Emil Loteanu - ,,Îmi pare rău”, ,,La răscruce”, ,,Niciodată”.
Din cei prezenţi în sală a vorbit şi un fost student la Cluj – Eugen, care a apreciat că, ,,acestea sunt drumuri pe care fiecare le-a parcurs, sunt drumurile celor care au învăţat în România. Sunt multe momente nostalgice”.
Au mai luat cuvînt Corina (Filologie) - ,,Revenirea la Cluj e traumatică. Îşi asumă destinul neamului. Plînge amarul întregului neam al tuturor studenţilor”; A . Masiutina (redactor şef al ziarului ,,Stud-M”) a vorbit foarte scurt despre nuvelele autorului publicate în ,,Stud M”, care sunt o completare a romanului; Rodica (Politehnică), vorbind despre Loteanu, a menţionat că ,,Drumurile…” aduc în ,,lumină valorile noastre”.

Cateva imagini de la lansare:

Lansare de carte

Biblioteca Publică ,,Onisifor Ghibu” are onoarea să vă invite
Joi, 29 noiembrie 2007, ora 16.00
la lansarea cărţii de debut
,,Drumuri întru regăsirea dragostii” de Nichita

str. Nicolae Iorga, nr. 21,
tel. 23-26-25

Despre autor.
Născut în anul 1981.
Nuvelele autorului, făcînd parte din ciclul Scene clujene au fost discutate la data de 7 mai 2007 în cadrul Clubului Literar din incinta Uniunii Scriitorilor.

www.nichita.org/category/drumuri
www.nichita.org/category/literatura/scene-clujene

Fragment din ‘Drumuri…’

Dumitru a intrat în sala de bucătărie de la etajul şapte. ,,Peisajul a rămas acelaşi. Nu aveau cum să-l schimbe. E acelaşi. Aici îmi făceam ceaiurile de la orele 6.50-7.00, cînd ajungeam primul la bibliotecă. Vedeam luminiţile maşinilor care circulau în dimineţile tomnatice. E o senzaţie specială. Atunci eu eram în anul I, iar tu încă erai la Chişinău, abia începusei clasa a XI-a. Nu ştiam unul de altul. Nu ştiam că aşteptarea chinuitoare nu va mai fi atît de lungă, că în sfîrşit ne vom întîlni. Mai erau doar doi ani jumate, o nimica toată la cît de mult a durat aşteptarea. Eu eram anul I, tu erai clasa a XI-a. Nu ştiam încă…”.
Dumitru a deschis caietul şi a început să deseneze ce vedea pe geam. Prima construcţie care i-a ieşit în evidenţă era biserica reformată. ,,Are un cucoş verde pe cupolă în loc de cruce şi mai are şi un ceas pe turn. De multe ori cînd pregăteam mîncarea, mai ales duminica, mă uitam la acest ceas. Ce bine se vede şi drumul ce vine de la parc. Dar iată jos şi o bucăţică de ,,Piezişă” se întrevede. Mă uitam dimineaţa la studenţii care se duceau pe la Facultăţi… Acolo unde acum e internet-café, atuncea era ,,Crocodilul”, un local în care moldovenii se băteau cu sportivii. L-au închis vreo şase ani în urmă”.
Şi-a aruncat privirea în depărtare. ,,Iată şi ,,Hoia”. Pădurea care se vede şi cîmpia pe care mai tot timpul rămînea zăpadă, deşi în oraş era demult pierdută. În martie acum doi ani şi, am fost cu tine la pădure încolo, după ,,Tăietura Turcului”. Am căutat ghiocei, dar nu i-am găsit. Apoi am trecut pe la Mătuşă, în ,,Grigorescu”. Ce bine era… Bineînţeles aveam grijile de atunci, dar eram şi liberi…”.
S-a uitat la sala de bucătărie. ,,Au spart masa de piatră ce era la geam… Da, o singură bucătărie la 100 de oameni de pe palier. La ce condiţie ne aducea căminul! Oameni care acasă aveau camera lor, patul lor, aici dormeau unul la altul în cămin. Sau dacă dormeau la ei, oricum erau cinci într-o cămăruţă”. Ieşit din bucătărie, a început să se plimbe pe coridor şi să se uite la cifrele de pe uşi ca să îşi mai aducă aminte cîte ceva. În camera ,,138” stăteau un fel de ,,semihippy” stranii, în ,,139” erau basarabeni, în ,,140” trebăluiau băieţi de la ,,Teologie”. Uite-i – Ciuri (cu care discutam chestiuni existenţiale), Pavilione (cu plecările în America), Pantone (cu mai multe pretene), Georgione (cu Mara lui cea frumoasă), Ketos (moroşanul), Cici (din Suceava) care venea o dată la cîteva luni, Avram (cu bicepşii) care era cu un etaj mai jos… Podar (care scria poezii şi filozofa, prietenea cu Moni). Unde încăpeau atîţia? Atunci nu m-am întrebat, dar uneori cred că au dormit cu schimbul”.
O clipă s-a oprit în faţa propriei camere – ,,141”. Acum cum ar fi să bat şi să îi rog să îmi dea voie să intru să stau un pic? Nu aş recunoaşte nimic, dar tot camera mea va rămînea. Visele mele de atunci nu puteau să se fi risipit. Dorinţa de a studia şi de a cunoaşte… Iată-i pe Munci (cînd sufletist, cînd realist), pe Gogu (de la ,,Electronică”), pe Franky (cam straniu), plus Roco care nu s-a reţinut mai mult de două săptămîni.
Ce ploi frumoase au fost în luna iunie a primului an de studiu, spre sfîrşit… Iar eu visam, o visam pe ea. Simţeam că idealul exista, simţeam că se va împlini, doar că mă sătura acea aşteptare fără de sfîrşit”.
A şovăit în drept cu camera ,,142”. ,,Şi aici e atîta linişte. Cine stătea? A, da – Muri (serios), Căluşeru (pasionat de fotbal), Dacian (fan Eliade) şi încă un băiat al cărui nume nu îl ţin minte. Ei erau mai liniştiţi decît cei din ,,140”. A trecut de camera ,,143” - ,,Aici stăteau tot basarabeni. Ce nu îmi place cuvîntul ăsta. Moldoveni erau. Mă temeam într-un fel de ei. Ascultam şi eu toate poveştile astea despre cît de fioroşi sîntem şi iată… În ,,145” stăteau nişte tipi pletoşi, bărboşi, aveau şi un cîine-lupuşor. Aha! Iar în ,,139” era un pui de pitbul. Mai ales prin mai-iunie au tot organizat lupte prieteneşti de cîini. Şi mai era o cameră stranie. Trebuie să mă uit pînă la capăt, poate măcar vizual o să îmi aduc aminte. Da, aici erau. La ,,156” stăteau nişte unguri de la ,,Fizică” sau ,,Informatică”, la care pe uşă era o plăcuţă (furată?) pe care scria ,,PRODECAN”.
A mers pînă la capătul coridorului ca să se uite pe geam spre oraş. De multe ori a stat şi acolo, visînd cu ochii deschişi. A remarcat Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică, cupola Primăriei, căminul ,,XIV”, căminul ,,VI”, cantina şi clădirea cu cerepiţă roşie de la Facultatea de ,,Geografie”. Deasupra acesteia din urmă, ca şi şase ani mai devreme, pe horn ieşeau aburi. ,,Ce or fi arzînd atîta acolo?… Lîngă căminul medicinist din faţă era un plop? Nu sînt sigur ce specie de copac e, dar spre mijlocul lunii mai, umplea aleele de puf. Era atît de copilăresc. Mi-aducea aminte de anul 1986 cînd am văzut pentru prima dată copii mai mari ca mine, care dădeau foc la trenuleţe de puf”.
Dumitru a urcat la etajul opt pe scara de incendiu. În spatele uneia din uşi a auzit un cîntec în rusă. ,,Or fi fiind moldoveni de răsărit”. ,,И зимой и летом не бывало ждать людей… но не здесь…”.1 A luat-o pe coridor mai departe. Nu ar fi vrut să fi ieşit cineva din cameră şi să-l fi prins ascultînd pe sub uşă. ,,Păcat că ascultă în rusă… Noi sîntem moldoveni şi definirea noastră faţă de români nu e prin muzica rusească, ci prin lucruri de altă natură…”. A trecut liniştit pe lîngă ,,161”, camera în care a stat în anul II de studiu. ,,Aici am locuit cu Pavelea (cu ceasul care suna dimineaţa şi ne trezea pe toţi), Filosofu’, Lupu (băcăuanul) şi Vladic (cu sala de forţă)”. A urmat camera ,,160”. ,,Şi acum îi văd pe Hohlescu, Igor cu Ludmila, Suţiu, Simi şi Flo… Parcă mai ieri intram pe la ei în cameră”. S-a oprit abia la geam, de unde se vedea cartierul ,,Mănăştur”.
,,Deseori stăteam aici seara şi mă uitam la luminiţile maşinilor care veneau şi plecau pe ,,Calea Mănăştur”. Ha! În anul întîi, în octombrie, într-o sîmbătă, am văzut o gaşcă stranie aicea jos… Lîngă o ,,Dacie 1310” albastră erau trei băieţi şi două fete cu berile în mînă şi care ascultau ,,Treceţi batalioane române Carpaţii”! În depărtare mă uitam, mai ales, ziua, la blocurile din ,,Grigorescu”. Da, stranii vremuri erau. De fapt vremurile sînt întotdeauna aceleaşi.2
Păcat că sala de lectură era deschisă doar în sesiune, în restul timpului pe uşa ei era aninat un lacăt mare frumuşel. Şi coridorul era prost aerisit, tot timpul se răspîndea putoarea…”. A făcut cîţiva paşi şi a ajuns în drept cu scările. ,,Ha!… Deseori vedeam fete pe tocuri sau pur şi simplu fete drăguţe care urcau la nouă sau la zece. Noi cu băieţii stăteam şi ne rîdeam, ce aşa o forţă le făcea să se urce atît de sus? Pe de altă parte ne era trist că pe la noi nu prea venea nimeni…
Oare unde stătea Vali? Deasupra celor cu pitbul-ul de altădată – în camera ,,159”… El e cel care a scris acolo unde lipsea stingătorul de incendiu - ,,Camera ,,161” - seminar de Istoria Transilvaniei”. Ce discuţii s-au mai purtat şi la noi în cameră în toamna acelui an II”!
A coborît pînă la etajul patru la care a stat în anul IV de studii. Pereţii bej erau murdari de la întălţimea de 0,5 m la 1 m. ,,Urme de picioare masiv, de la ţigări şi de la băuturi vărsate”. Pe palier era un teanc de uşi. Printre acestea Dumitru a zărit-o pe cea pe care scria ,,91”. ,,Ha, au pus termopane în loc… Ce mai contează. Cît am mai patimit în spatele uşii ,,91”! Nu a stat mult la etajul IV, erau amintiri neplăcute… ,,În acel an, ce a fost plăcut am trăit în camera ,,84” din ,,VI”.
Ieşit din căminul ,,XVI”, a observat că pe toţi stîlpii erau afişe despre concertele ce se ţineau trei seri la rînd. Duminica seara, printre cei care urmau să cînte, erau scrişi şi cei de la ,,Bere Gratis”. ,,Ar trebui să vin şi în timpul concertului să te sun ca să auzi şi tu cîntecele noastre. ,,De-aş fi pasăre să zbor, la tine aş vrea s-ajung…”, ,,Îţi mai aduci aminte…”, ,,Aş vrea să-ţi spun, dar nu ştiu cum…”, ,,Pe străzile albastre”… Ar fi interesant dacă o forţă ne-ar aduce aici, pe amîndoi, la acest concert. Tu nu ai rezista şi cred că m-ai ierta. Cred în împăcare. Cred”.
Dumitru s-a întors pe jos în cartierul ,,Grigorescu”. Ajuns acasă, i-a trimis Lilianei un mesaj. ,,Mîine seara e concert ,,Bere Gratis”. Îmi plac cîntecele lor. Mă duc. Poate vii şi tu”? În cîteva minute Liliana i-a răspuns - ,,Vin şi eu. Cântă prietenul la care stau”.

Despre ‘Drumuri…’

Romanul e despre un fost student la Cluj care hotărăşte să întreprindă o călătorie prin România pentru a-şi revedea foştii prieteni şi colegi de Facultate. Drumurile îl duc la Bucureşti, Ploieşti şi Cluj. Totul capătă o altă dimensiune atît prin diversitatea oamenilor şi locurilor, apărute pe fundalul reîntîlnirilor care implică nişte discuţii ale căror fire se întîlnesc în preajma unei aceleiaşi idei centrale, dar şi a unor noi cunoscuţi (iniţial întîmplători) împreună cu care are loc redescoperirea unui ,,trecut” aparent uitat.
Drumurile revederii colegilor (re)devin astfel drumuri întru regăsirea dragostii pe fundalul unui regret nedesluşit pentru ceea ce a fost şi ce a devenit Moldova.
Printre personajele principale sunt Dumitru, Liliana şi Alina, secvenţial Lupu, Creaţa, Radu, Silvia, Luduşeanu, Janos ur, Ildiko asszony, Mihai şi mulţi alţii. Drumurile întru regăsirea dragostii sunt drumurile unei generaţii, generaţie care nu s-a resemnat…

Cuprinsul ‘Drumurilor…’

Cuprinsul romanului ,,Drumuri întru regăsirea dragostii”

Prolog p. 7
Drumuri Tomnatice p. 9
Drumul Chişinău-Bucureşti p. 9
Bucureşti. 11 zile p. 15
Drumul Bucureşti-Cluj. ,,IC 533” p. 54
Şase zile la Cluj/Kolozsvár. Oraşul studenţiei p. 66
Drumul Cluj-Napoca-Iaşi. A 1838 p. 153
Drumul Ieşi-Chişinău cu microbuzul p. 161
În Chişinău – ultima capitală politică moldavă p. 168
Epilog p. 181

continuare fragment “Drumuri intru regasirea dragostii” (autor Nichita, Chisinau, 7515)

să vezi că o să treacă”, i-a zis parcă încercînd să-l domolească Liliana.
- ,,Cum, tu nu mai simţi nimic pentru el”?
58

- ,,Eu am plecat cu trei ani în urmă în Spania. El mă aştepta la Iaşi, îşi făcea masteratul, iar eu îi trimiteam bani ca să-şi plătească taxa. După trei luni eu m-am întors şi… Apoi am plecat pe şase luni. Atît de mult aş fi vrut să fie şi el cu mini acolo, să vină să stăm împreună…”.
Dumitru a împietrit. ,,Poate că şi Alina ar fi vrut să vin cu ea pe malul Mării Egee. De fapt nu ar fi vrut, ci sigur a vrut… Iar cît despre scopul plecării ei, e acelaşi, s-a dus să facă nişte bani pentru noi doi. Deşi nu mi-a zis aceasta, era clar că pentru asta pleca…”.
- ,,După cele şase luni m-am întors şi i-am zis să îşi găsească o altă fată. Apoi el îmi povestea despre eli…”.
- ,,Da’ el nu a încercat să lupte, măcar prin scrisori, să te mai caute, să îţi arate că simte ceva, dor sentimentul nu moare…”.
- ,,Eu iar am plecat în Spania… pentru doi ani. El mi-a mai scris vreo jumate de an, în care eu nu i-am răspuns, după care a încetat…”.
- ,,Liliana, tu chiar nu mai simţi nimic acum pentru el”? Deşi fata vorbea atît de liniştit, Dumitru era convins că ea mai simţea ceva, chiar existenţa acelui dialog era o dovadă, chiar regretele care abia se resimţeau erau suficiente.
- ,,Noi nu mai sîntem aceiaşi, şi eu m-am schimbat şi el s-a schimbat…”.
Dumitru a dat din cap. ,,Nu ai cum să te schimbi”.
- ,,Înţelegi, eu nu eram eu. Eu eram ceea ce a vrut el să facă din mini. Eu eram idealul lui asupra căruia el se revărsase cu toată pasiunea şi posesivitatea, fără ca să ia măcar oleacă persoana mea în considerari”.
Dumitru a dat înţelegător din cap.
- ,,Parcă aş vorbi de tini”?
Dumitru a dat încă o dată din cap. Nu era exact cum zicea fata, dar era prea lung ca să îi explice. ,,Probabil că eu aş fi fost ca şi el, dacă nu aveam revista şi sesiunile…”.
- ,,Aveam părul lung pînă aici”. Liliana a dat cu mîna în dreptul mijlocului. ,,Mă îmbrăcam în fuste scurte cu carouri, că aşa îi plăcea lui… Eu nu eram eu, eu eram ceea ce vroia el”!
Dumitru stătea neputincios lîngă fată şi dădea din cap. Chiar dacă el nu făcuse acele lucruri, le simţea ca şi adresate lui, pentru că undeva în mintea sa ar fi dorit ca Alina să se fi îmbrăcat cum îi
59

plăcea lui, să fi avut coafura cum îi plăcea lui, deşi nu i-a impus aceste lucruri. ,,Doar la urmă, în ultimile noastre trei săptămîni, iritat de faptul că plecai, eu te-am tachinat aproape în fiecare zi pentru vestimentaţie. A fost un nonsens din partea mea. Tu săraca nu ştiai că de fapt eu în forma asta vroiam să îţi zic că eram contra plecării tale”.
- ,,Eu nu aveam personalitate…”, a continuat Liliana.
Dumitru dădea în continuare trist din cap. ,,Cîtă dragosti a avut fata aceasta ca să se lase atît de modelată de prietenul ei. Oare el cu ce se ocupa? Că eu făcînd reviste, mi-era gîndul în altă parte, iar el dacă era tot timpul cu ea, vai de căpşorul ei ce putea să iasă… Eu nu am fost în această ipostază şi nu ştiu cum ar fi ieşit. Oare de ce e acest model atît de devorator”?
Liliana a tăcut, iar Dumitru nu ştia ce să îi zică. De fapt ea nici nu îi cerea să zică ceva. Era o discuţie în care fiecare doar îl asculta pe celălalt.
- ,,Ştii, Lili, ce mă înnebuneşte, e ce a făcut ea acolo după graniţă… dacă aş şti că s-a întîlnit cu vre-un fanar… De aş fi fost moldovean adevărat luam o armă şi mă duceam acolo… da’ eu îs intelectual. Noi intelectualii nu facem aşa ceva…”. Lui Dumitru i s-a făcut amar de ce zicea (,,deşi strămoşii noştri cum ar fi făcut”?), iar Liliana l-a privit o clipă vigilent, apoi i-a revenit vechea expresie şi a început să cînte încetişor. S-a oprit şi cu un zîmbet senin l-a întrebat:
- ,,Vreai să îţi cînt ceva”?
Dumitru, mirat, a făcut un gest aprobator cu capul.
- ,,Nu am mai cîntat de mult, dar o să mă strădui să iasă bini…”. Liliana a zăbovit cîteva clipe, după care a început să cînte încetişor: - ,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…/ cu umbra unui copac sau mai bini cu umbra ta…/ Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ că or sa-mi crească aripi ascuţite pînă la nori,/ că ai să te ascunzi într-un ochi străin,/ şi el o să se închidă cu o frunză de pelin…”.
Liliana avea glas şi cînta atît de duios, că Dumitru ar fi vrut să fugă. Se simţea nevrednic de a auzi acel cîntec aşa cum îl cînta ea. ,,E atît de lăuntric. Parcă mi l-ar adresa mie, de fapt probabil îi este adresat lui, chiar dacă ea zice că nu mai există nimic. Ea îl iubeşte şi uite că îşi revarsă acum această dragosti în faţa mea”.
60

Liliana a continuat:
- ,,Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac/ iau cuvinte şi le-nec în mare./ Şuier luna şi o răsar, o prefac/ într-o dragosti mari”.35
Liliana a tăcut. Zîmbea. Avea un zîmbet foarte frumos. ,,Zîmbetul ei e trist, atît de trist. Trist şi frumos. Ea nu seamănă cu Alina. Cred că are 1,75 m, a făcut cu totul altă Facultate… dar prin ce a simţit seamănă. Poate măcar acum o să înţeleg o parte din stările prin care a trecut sărmana mea Alinucă”.
- ,,Ţi-a plăcut”?
- ,,Da. Mulţumesc… Cîţi ani aţi fost împreună”?
- ,,Cinci”.
- ,,E mult. Noi am fost trei jumate…”.
- ,,Noi am stat şi în cămin, şi în chirie împreună…”.
Dumitru a simţit că i se strîngea ceva în piept, că pe inimă parcă i s-ar fi mişcat o furnică.
Au tăcut un timp. Dumitru a întrerupt tăcerea:
- ,,Ai avut pe cineva în acest timp acolo?…”.
- ,,Nu”.
,,Incredibil, fata asta chiar îl iubeşte foarte mult”, a gîndit el şi a întrebat-o:
- ,,Şi nu crezi că aţi mai putea fi împreună?…”.
- ,,Nu cred. Ţi-am zis că ne-am schimbat. În plus el are o prietină acum, ţine mult la ea şi se vor căsători. Prietinii lui zic că seamănă cu mini, dar eu am văzut-o în fotografii şi nu mi s-a părut…”.
,,Straniu, adică şi eu ca să mă autoamăgesc ar trebui să îmi găsesc pe una care să semene cu Alina? Ha! Ce prostie”, gîndi Dumitru.
- ,,Mie îmi plăcea să o privesc dimineaţa cum dormea. Era atît de copilă. Eu mă uitam la ea şi mă străduiam să nu fac nici un cel mai mic foşnet, ca să nu o trezesc”. Dumitru o vedea pe Alina cum stătea cu căpşorul pe pernă, iar razele soarelui inundau camera. ,,Era atît de aproape, dar şi atît de departe în acelaşi timp. Aş fi vrut să fiu cu ea acolo, în visul ei”.