Pe urmele Bizanţului

Iniţial credeam că va fi un microbus, de aceea m-am bucurat mult văzînd că era un autobuz mare. În salon eram vreo 10 oameni. Am trecut la lectura ziarului local din Suceava. Însă nu mă lăsa în pace gîndul – dacă o să ningă tot aşa, mai ajung eu pînă la 20 la Lwow. Şi dacă ajung la 22 la frontieră, mai am transport pînă la gara aflată la 15 km depărtare?

Revenind la presa românească
Ziarul „Monitorul de Suceava”, nu mi s-a părut atît de interesant, dar m-am străduit să îl citesc pagină cu pagină ca să văd ce prezintă, şi cărui profil se adresează. Mi-a atras atenţia titlul unui editorial – „Mînia teroristă se stinge greu”. Chiar şi în atemporalitate, Moldovenii se apucă să trateze şi teme internaţionale. În fond, editorialistul, Cătălin Mihuleac, face intenţionat sau nu o greşeală specifică şi editorialiştilor de la Chişinău. Relativizează gravitatea caricaturii daneze, pe care era reprezentat nu doar profetul Mohamed (!), apărută vreo 5 ani în urmă, şi critică virulent acţiunile unor extremişti.
Fiţi atenţi – „Iar asta, deşi cei 12 caricaturişti se scuzaseră, specificînd în mai multe rînduri că imaginile nu s-au vrut un protest la adresa islamului, ci doar a terorismului arab. Dar asemenea nuanţe sunt prea fine pentru marii recoltatori de sînge” (,,Monitorul de Suceava”, 11 ianuarie 2010, p. 4). Nu văd unde sînt aici scuzele (ca şi idee transpusă în cuvinte) şi nu ştiu dacă într-o societatea socialistă cum e cea daneză, lumea mai are idee despre ce înseamnă sentiment religios… Pe de altă parte, majoritatea musulmanilor au fost insultaţi de caricatură, care de altfel ataca toate religiile mari existente la acel moment. Faptul că există o minoritate care merge pe răzbunare, e rău. Dar nu cred că danezii au înţeles ce au făcut, şi din cîte se vede nici C. Mihuleac.
La p. 2 e un articol despre declaraţia preşedintelui Organizaţiei Judeţene a PSD. „Actuala conducere a Consiliului Judeţean, cînd e vorba de proiecte proprii, vorbeşte tot timpul la viitor. La trecut şi la prezent sunt toate proiectele promovate de către vechea echipă pe care am condus-o eu. Sunt proiecte pe care le-am lăsat cu finanţare asigurată, dacă vorbim spre exemplu de… Nu i-am auzit pe aceşti oameni să conjuge la trecut sau la prezent verbul a face…” (,,Mîrza îi cere lui Flutur echitate la împărţirea fondurilor”).
Dincolo de a simpatiza sau nu vreun partid românesc, în acest caz m-a şocat altceva. Foarte important e fenomenul semnalat, dincolo de existenţa sau preexistenţa unor astfel de situaţii, senatorul Gavril Mîrza, semnalează ceva ce se întîmplă şi la Chişinău. Înafară de discurs şi lăudăroşenie nu se aude nimic (ca o chestiune de meditaţie interesantă, cealaltă parte ar fi făcut la fel? Avem de a face aici cu tipare? Sau chiar s-au întors ,,cranţ-cranţ” din anii 1990?).
Voi da un singur exemplu. Recent, se făcea mare tam tam, cu începerea negocierilor pentru nu ştiu ce acord între UE şi R. Moldova. De fapt e o chestiune pur tehnică, a ajuns rîndul şi nu e realizarea nimănui. Dar cititorii proguvernamentali, nu ştiu că încă în februarie 2009, comisarul european Benita Ferrero Waldner a declarat în cadrul unei conferinţe de presă că negocierile privind semnarea unui acord de asociere vor începe imediat după 5 aprilie 2009, ziua alegerilor (incultura doare, aşa-i? E greu să conştientizezi că eşti zombi.). Deci vă place sau nu, această „realizare” (care ridică semne de întrebare, pentru că nu se ştie încă ce cedări va trebui să facem), aparţine…
La urma urmei e vorba de o chestiune pur tehnică, şi de a face realizare din aceasta, e chiar jenant. Şi cred că cei din fruntea actualului guvern interimar de la Chişinău, sînt perfect conştienţi de aceasta. (more…)

Continuare la ‘Oamenii din nordul Moldovei’ I si II, si ‘Drumuri spre nord’ I.

Revenind în Suceava

Nu aş putea spune că eram obosit. Dar… În noaptea de joi pe vineri am făcut drumul de la Chişinău la Cluj cu autobuzul. Şi deşi am ieşit din vamă într-un timp record, la 10 noaptea, la Cluj am ajuns abia la 6.45, pentru că era ceaţă. Ar fi trebuit să fie acolo cu 2-3 ore mai devreme. Apoi în noaptea de sîmbătă spre duminică am călătorit cu rapidul pînă aproape de Bucureşti. O persoană din compartiment se tot juca cu laptopul şi nu era uşor de adormit. Noaptea de duminică spre luni am petrecut-o în trenul Bucuresti Nord-Suceava. O constatare necesară în acest context e că preţul la transport e mai ridicat în R. Moldova şi România, decît în Ucraina şi Polonia, cel puţin cu 1/3, iar deseori cu 2/5.
Pe la ora 8 am găsit o tarabă lîngă parcarea în care era microbuzul ucrainean. Am întrebat de „Revista Cultura” (adresa ei web e www.revistacultura.ro). Din păcate nu aveau. Jurnal Naţional nu am mai putut cumpăra pentru că era obligatoriu de cumpărat şi un CD. Aşa că am optat pentru un ziar local şi pentru „Adevărul”. Mi-a fost destul de greu să aleg. Titlurile de pe prima pagină duceau a tabloide.
Am pus ziarele lîngă rucsac şi m-am dus să mă mai plimb un pic.
E interesantă Suceava dimineaţa în iarnă. Nu mai ploua. Aerul curat. Linişte. În curînd aveau să cadă şi fulgi de zăpadă, dar ceva mai la nord.
La 8.30, microbusul în sfîrşit s-a urnit din loc. Eram puţini. Şoferul cu o fetişcană, pe semne fiica sa, o doamnă şi un tînăr. Ce nu puteam înţelege e de ce şoferul şi fata vorbesc ba în ucraineană, ba în română. E alegerea lor, nu ţine de nici o asimilare. Cei din partea de sud a regiunii Cernăuţi, se consideră pe ei Români, dar foarte des i-am văzut vorbind în ucraineană. În schimb, Moldovenii din ex-ţinutul Hotin, de-a lungul drumului Cernăuţi-Mămăliga, sînt mult mai principiali (deşi cei din prima regiune, au dispreţ pentru ei). Insistă să vorbească în limba lor populară.
Ei, dar lucrurile nu sînt atît de complicate. Cine ştie să le spuie? La un moment dat am adormit cu capul pe rucsac. Cînd m-am trezit, poate să fi trecut o jumătate de oră, am văzut că drumul era plin de zăpadă. Ne apropiam de Siret. Localitate foarte importantă în secolele XIV-XV. (more…)

Am coborît lîngă prima staţie din centrul Suceavei. Ploaia continua tot aşa de mărunt. Mi-am adus aminte de prima dată cînd am fost acolo. O dimineaţă din septembrie 2003. Am fost plăcut surprins. Am descoperit o lume despre care deşi studiam la facultatea de Istorie, nu aveam nici o cea mai vagă idee. Nu ni se preda istoria… Istoria noastră adevărată. Suceava era plină de Biserici. Toate avînd ceva special, după cum a şi fost denumit stilul arhitecural – moldovenesc. Atunci nu am reuşit să aflu denumirea unora din Bisericile din centru. Deşi apăreau inscripţii precum că erau reparate din fonduri… Nu apărea hramul! Mi-a plăcut îndeosebi Sf. Dumitru. De altfel, ulterior, ori de cîte ori am ajuns în Suceava, m-am străduit să trec pe la această Biserică. Credinţa dăinuie, chiar dacă noi nu mai credem în nimic. Prea mult s-au rugat şi au luptat strămoşii, ca totul să dispară. Cîtă credinţă aveau…
De această dată, deşi mi-era greu să privesc în sus, am dorit să revăd pronaosul. Numele sfinţilor scrise în chirilica noastră medievală şi premodernă sînt atît de frumoase. E atîta lumină în ele. Ca şi reprezentările, sînt o fereastră şi o reflecţie a lumei spre care trebuie să aspirăm. Mult mai pură, mult mai curată. (more…)

La ora 6.35 trenul a ajuns la Burdujeni. Cine a trecut prin anii 2001-2005 cu trenul prin Suceava, ştie că oprea în Iţcani (Burdujeni era în reparaţie). Te apucă un soi de dor pentru acea staţie… Cîndva rămasă în Moldova, Suceava fiind anexată Austriei. Oamenii care locuiesc în această regiune sînt moldovenii adevăraţi şi s-ar putea spune că doar ei au mai păstrat mai pronunţat spiritul nostru ancestral. Iată cîteva mostre.
1. – Ieri l-o arătat la piaţă pe Preşedintele.
- Şi ce voia să cumpere?
- Vorbea cu ăştia care cu aparatul de ţuică cu paharele… După o tăcere bătrînul a spus înăduşit - Hoţii, hoţii, hoţii!
- Poate ăsta pute face ceva dacă intra, Geoană.

2. –Păi toate poţi să le cîştigi, dar dacă pierzi sufletul, nu ai nimic.
- Da.
- Trupul e din pămînt, pleacă şi dacă nu e nimic, nu e nimic.
(avusese si o formulare ‘nu se poate ridica la cer’, dar nu am retinut propozitia in intregime) (more…)

Mînă doru-i tainic colo înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sînt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel totdeauna, cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
(Mihai Eminescu, La Bucovina)

Ades visez Moldova, cea din demult, cerească
Încinsă-n constelaţii de albe schituri sfinte,
Şi gloria străveche începe să lucească
Cu tainicii ei ctitori de-adîncuri aşezăminte.
(Vasile Voiculescu, Moldova veche cerească)
Dumitru a coborît din tren în gara ,,Iţcani”, a pus geanta jos şi a luat-o de mînuţă pe Alina, care rămăsese în tren. După ce au tăcut un timp, el i-a zis:
- ,,Vreau să fiu cu tine”.
- ,,Şi eu vreau să fiu cu tine”.
- ,,Să ştii că îmi pare foarte rău că te las să pleci mai departe singurică cu acest tren”.
- ,,Iar mie pentru că te las în această gară necunoscută. Să ai grijă de tine, hai te rog mult”, i-a spus ea privindu-l ca un copil cuminte.
Trenul s-a urnit încet spre gara Burdujeni. Mîinile li s-au despărţit.
- ,,Să ajungi cu bine”.
- ,,O să-ţi scriu… nu vreau să te las aici”.
- ,,Bine”. Dumitru a dus mîna dreaptă la buze şi a fluturat prin aer cu ea. Simţea în acea fată care pleca, un ghemotoc de dor, gingăşie şi pasiune. A aşteptat pînă bătăile roţilor nu s-au mai auzit, iar luminiţele au dispărut în depărtare. ,,Tuc-tuc, tuc-tuc”.
Dumitru s-a pornit încet spre mijlocul gării. ,,Nici cinci dimineaţa, ce obosit sînt. Măcar de eram în doi”. În faţa gării încă nu apăruse nici un autobuz sau microbuz. Pînă la ora şase dimineaţa Dumitru a aşteptat pe o bancă, după ce a sorbit o cafea ieftină, dar care în astfel de situaţii îţi dă o senzaţie de căldură atît de necesară!
La ora 5.30 a apărut primul microbuz. Dumitru a urcat în acesta şi a constatat că geamurile erau aburite, iar senzaţia dimineţii ameţite de nesomnul nopţii, suprapusă cu frigul începutului de toamnă, avea ceva special şi inconfundabil.
A coborît în centrul Sucevei şi a luat-o în căutarea autogării. A pierdut calea undeva printre blocuri, apoi a ieşit în spatele Bisericii ,,Sf. Dumitru”. Lumina soarelui care răsărea, se reflecta în cupolele acesteia. ,,Cît de frumos e. Uite… Moldova… Nici nu ştiam că sînt aşa biserici în Suceava… Îs ale noastre… ale moldovenilor”.
A urcat pe străduţă în sus şi a ieşit în drept cu piaţa. Nu era nici o urmă de autobuz, era pustiu. A întrebat de cineva şi a aflat că autogara se mutase mai sus. Dumitru ar fi vrut să se aşeze pe un scaun şi să respire uşurat, ştiind că ar fi plecat în cîteva minute la Cernăuţi.
În autogară erau mai mulţi oameni şi autobuze care plecau în diferite direcţii din Moldova istorică. Denumirile de pe afişele pe care le-a văzut pe mai multe din acestea l-au înduioşat. ,,Bacău”. ,,Piatra Neamţ”. ,,Roman”. ,,Botoşani”. ,,Iaşi”. ,,Bîrlad”. ,,Toate aceste oraşe au fost vechi tîrguri moldoveneşti”. Simţea că se înfrupta dintr-o lume pe care o ştia din cărţi şi care îi părea mai degrabă o poveste. ,,Moldova… Moldova… ea continuă să existe… ea nu a dispărut”.
Autobuzul spre Cernăuţi era programat pentru ora 14. Mai avea cel puţin şase ore de aşteptare. ,,Ştiu că la Suceava vin microbuze de la Cernăuţi. Poate prind unul, mi-a zis vînzătoarea că se opresc la fosta autogară”.
Dorinţa de a vedea Bisericile a fost mai puternică decît cea de a se întoarce lîngă piaţă şi de a vedea dacă apăruseră maşini cu numere de regiunea Cernăuţi - ,,26”. A coborît în jos, apoi a luat-o pe lîngă parc. Biserica ,,Sf. Înviere” era cuprinsă de lumina dimineţii. A citit pe placa de la intrarea acesteia:
,,Biserica ,,Sf. Înviere” (Văscresenia sau Biserica Elena Doamna). Zidită de Elena Rareş. ,,Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Duhului Sfînt acest locaş sfînt închinat Învierii Domnului a fost început şi terminat de Elena, doamna voievodului Petru, fiica lui Ioan Despot Ţar, pentru mîntuirea sufletului ei, Petru Voievodul şi pentru propria mîntuire în anul 70596 luna ianuarie 15”.
Din istoricul Bisericii, afişat lîngă intrare, Dumitru a aflat că în anul 1782 aceasta a fost trecută de către austrieci la catolici. ,,Iată cum au venit austriecii, au şi început să ne prigonească. Abia în 1936 a fost restituită ortodocşilor”.
A mai coborît la mănăstirea în care se află Biserica ,,Sf. Gheorghe”, finisată în anul 1522. În interiorul Bisericii sînt moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei de altădată. Acestea au fost aduse de la Cetatea Albă8 de domnitorul Alexandru cel Bun. Biserica era înaltă, iar acoperişul ei e făcut din bucăţele roşii care dădeau impresia de mozaic, pe care mai erau cîteva motive din culorile albastru şi galben.
De la mănăstire, Dumitru a coborît spre nord şi a ajuns la Biserica ,,Sf. Gheorghe” din Mirăuţi9 construită în secolele XIV-XVII. Apoi a urcat şi a coborît pe lîngă restaurantul ,,Mc Donalds” la o bisericuţă mai mică, dar cu aceleaşi trăsături distincte moldoveneşti. Nu a găsit nici o plăcuţă care să o descrie, doar inscripţii că era reparată din fonduri europene.
Suceava colcăia în monumente, faptele oamenilor de altădată răsărind în faţa lui Dumitru. Era revoltat. Şi-a strîns mîinile şi a zis:
- ,,Suceava! Nu ţi-a mai rămas nimic din gloria de altădată. Doar nişte dăinuiri arhitecturale care ne mîngîie şi ne dor…
Bucovina şi Cernăuţiul sînt sînge şi carne din trupul nostru!
Cred, cred că va veni şi ziua dreptăţii”.
L-a apucat o teribilă durere de stomac de la cafeaua băută pe nemîncate. A urcat încet spre Biserica ,,Sf. Dumitru”. Aceasta îi părea cea mai maiestuoasă din toate cîte le văzuse. Mai de vale de ea era un turn imens. ,,E prea mare ca să fie doar clopotniţă”, gîndi Dumitru. Deasupra intrării în clopotniţă era stema Moldovei de altădată – capul de bour. Cerul era semiînnorat, dar soarele străbătea pe el în fîşii stranii, printre nori parcă alungiţi. Culoarea acestora se schimba de la alb la un albastriu foarte stins cu tentă cenuşie.
A înconjurat o dată Biserica ,,Sf. Dumitru”. Pe pereţii acesteia se mai păstrau vag urmele picturilor murale care se vedea că au fost foarte vii altădată. Totul din această arhitectură era atît de apropiat de sufletul lui Dumitru, ca un vis, ca o poveste, care i-a fost ascunsă ani de zile. Şi iată, că deşi nu le mai văzuse de aproape, fiind lîngă aceste Biserici moldoveneşti, simţea ceva foarte cunoscut şi jinduitor inimii.
S-a dus la fosta autogară, unde a găsit un microbuz ,,Mercedes” cu numere de Cernăuţi. Şoferul i-a zis că urmau să plece cît de repede posibil, dar nu a fost aşa. Abia la ora 10 s-a pornit în direcţia Cernăuţi. Dumitru i-a achitat 150.000 de lei pentru drum.
Drumul de la Suceava la Siret a fost drept. Toamna cuprinsese cîmpiile, mulţi ţărani lucrau cu familiile la ce aveau de strîns sau cules. Dumitru era mulţumit. Pentru prima oară în viaţă făcea drumul dintre cele două oraşe foarte importante în Istoria Moldovei – Suceava şi Cernăuţi. În plus avea şi o afinitate pentru Nordul Moldovei, fie că datorită localităţilor de baştină a părinţilor, fie că era ceva ascuns ce putea doar vag să bănuiască.
Vama au trecut-o pe la Siret care fusese cîndva, pentru o scurtă perioadă de timp doar, capitala Moldovei.13 Vameşii români le-au cerut doar paşapoartele. Sîrma ghimpată care despărţea Moldova de Nord de Moldova din România, i s-a înfipt în suflet. ,,Cît aş fi vrut să fie Moldova întreagă… şi independentă”.
Vameşii ucraineni l-au scos pe Dumitru din microbuz cu tot cu genţi şi l-au dus într-un birou gol, care avea doar un calculator. Mai mult de 10 minute i-au controlat toate actele ce le avea la el şi l-au chestionat unde se ducea. Nu controlul îl deranja pe Dumitru, ci faptul că întreg microbuzul fusese reţinut din cauza sa. Pînă la urmă vameşii i-au dat drumul.
Inscripţiile în chirilica ucraineană, de la intrarea în satele de pe segmentul Tereblecea-Cernăuţi, îl deranjau pe Dumitru. În dreptul acestora era scris însă şi în latină.
Apropiindu-se de intrarea în Cernăuţi, microbuzul a trecut prin Codrii Cosminului. Nicăieri nu scria că aceia erau codrii renumiţi, dar văzîndu-i, Dumitru şi-a dat seama că acolo fură bătuţi poleacii lui Albert. ,,Interesant, unde se află dealurile pe care i-au pus moldovenii pe urmă pe poleaci, să le prăşească şi să samene… Dumbrava Roşie. I-am bătut, atuncea i-am bătut. Cît de frumoasă e această pădure – copacii foarte înalţi, cu frunze mari de fag, uşor îngălbenite şi cu un soare care atît de frumos răzbate printre crengi”.
În oraşul Cernăuţi, Dumitru a coborît la autogară şi a pornit pe jos spre centrul oraşului. În jur nu vedea decît blocuri, dar vroia să prindă exact locul în care începea oraşul vechi cu arhitectura sa specială, pe care o bănuia din relatările Mătuşei. Abia după vreo trei kilometri de mers, a trecut de stadionul orăşenesc, de hotelul ,,Bucovina”, în ochi i-a sărit o ulicioară. Aceasta avea cu tot cu trotuare lăţimea de vreo 8 metri şi de ambele părţi clădiri de cîte cinci etaje. Balcoanele şi geamurile acestora erau destul de fin făcute, iar clădirile nu erau una mai înaltă decît alta, cum era în centrul Clujului.
A rătăcit patru ore prin oraş. A vizitat Biserica Mitropolitană din centrul oraşului, a văzut Iesuiten Kirche16 transformată de comunism în arhivă, într-un tîrziu a ajuns şi la Universitate. Drumul spre aceasta l-a făcut să tremure. Anterior, în Cluj, Mătuşa îi arătase fotografii din interbelic cu Universitatea, care pe atunci era Palatul Mitropolitan, iar Biserica făcută din cărămidă roşie şi cu cupole verzi, era Biserica Mitropoliei (astăzi doar Muzeu).
Admira Cernăuţiul care l-a surprins prin frumuseţea arhitecturală, în acelaşi timp fiindu-i amar. ,,Cernăuţiul nu mai e al Moldovei, iar în oraş moldoveni îs cam douăzeci la sută”. Coborînd de la Universitate spre fostul Parc ,,Schiller”, la care Mătuşa se întîlnea cu cei care îi erau simpatii, Dumitru a auzit studente vorbind vesel în limba română. S-a oprit pentru cîteva clipe şi a adulmecat cu aviditate fiecare cuvînt pe care ale îl spuneau. ,,Moldovence de-ale noastre”.
În centru a găsit Consulatul României, iar mai sus de acesta a văzut monumentul lui Mihai Eminescu. Jur de jur erau coroane de flori. S-a apropiat de una din acestea şi a citit pe o bentiţă - ,,Din partea primăriei oraşului Siret”.
În timp ce a mers înapoi spre autogară, şi-a adus aminte că Mătuşa îi zicea odată că fusese cu vreo 2-3 ani mai devreme prin Cernăuţi cu verişorul lui Dumitru. Lacrimile pe care a început să le verse la un moment dat au trezit nedumeriri verişorului şi mamei sale. Apoi Mătuşa i-a rugat să o lase singură şi a rătăcit mai mult de o jumătate de oră prin locurile în care copilărise. Şi dacă oamenii nu mai erau aceiaşi, casele şi străzile erau pline de amintiri.

Да, уже прошло лето. Стоят ясные, теплые дни, но по утрам
свежо, а в нашем саду на астрах роса не высыхает в течении
всего дня. Всё слышатся жалобные звуки, и не разберешь,
ставня ли это ноет на своих ржавых петлях или летят журавли
и становится хорошо на душе и так хочется жить! (A. Чехов)
În seara zilei care i-a părut foarte lungă, Dumitru a ajuns la bunei în sat. Aceştia s-au bucurat foarte mult să-l vadă.
- ,,Mitru, m-am şi mirat în prima clipă cînd te-am văzut. M-am întrebat, cine-i fata asta care a venit la noi”.
- ,,Da, mi-a crescut părul lung, bunico”.
După ce buneii l-au hrănit, au trecut din sărăieş în casă. Afară era răcoare şi plăcut. Dumitru a constatat cu o uşoară tristeţe că nu se mai uita în capătul ulicioarei, atunci cînd trecea prin curte. Acolo stătea fata care îi plăcuse pe cînd era în liceu. Bunica i-a zis că ea plecase cu cîteva luni mai devreme la muncă în Italia.
- ,,Bunelu, da’ cum a fost aici în 1940”?
- ,,Ruşii… după ce au venit… au lansat prin zonă o preselecţie pentru cei care doresc să studieze în Siberia pentru a obţine acte”.
- ,,Da”?
- ,,Au plecat sora şi fratele meu. Acolo au fost trimişi în şahtă!18 Fratele de exemplu lucra 21 de ore şi li se dădeau doar trei ore de somn”.
- ,,Straşnic”.
- ,,Sora a făcut scandal, iar ei i-au zis să tacă şi au transferat-o la o croitorie. Fratele pînă la urmă a cerut să fie trimis la front şi a dispărut undeva sub Leningrad”.
- ,,Şi aici, cine din rude a mai rămas”?
- ,,Tatăl era invalid… pe el l-au forţat să participe la diverse activităţi din zona frontului, cînd au venit a doua oară sovieticii. Eu atunci eram în orăşelul Corabia din România, pe Dunăre, unde fuseserăm transferaţi toţi cei de la liceul din Tărăsăuţi”.
- ,,Da, mi-aţi zis despre aceasta mai demult…”.
- ,,Tata nu a mai rezistat de la condiţiile grele şi a cerut să fie transferat pe front. Şi a plecat în 10 iunie 1944, dar de fapt i-au dus la Dnepropetrovsc,20 la o uzină de făcut rachete. A murit acolo în timp ce asamblau o rachetă… se pare că a explodat… Mi-a zis unul din ai noştri care a fugit de acolo. El mi-a zis şi cum au ajuns la Dnepropetrovsc. Şi iată aşa Dumitraş, după război am rămas numai eu cu sora şi cu mama”.
Înainte de a se culca, Dumitru a deschis caietul său şi a scris:
,,Arhitectural, Cernăuţiul are cel puţin 10 kilometri pătraţi de occident. Plus se vede că au mai costruit şi românii cîte ceva pe acolo în interbelic.
Biserici atît de mari şi interesante încît erau aproape imposibil de cuprins cu aparatul de fotografiat.
Cernăuţiul e posibil cel mai frumos oraş moldovenesc”. A închis caietul, a spus rugăciunea ,,Tatăl nostru” şi s-a culcat.
A doua zi, Dumitru a fost pe la mai mulţi verişori, după care pe la masă a ajuns în satul vecin, la străbunelul său Vasile. Acesta i-a dat 30 de grivne şi i-a vorbit despre diferite momente din viaţa sa. Seara Dumitru a constatat că reuşise să noteze mult mai puţin decît îi povestise străbunelul.
,,Pentru că erai cuzist sau liberal, sau dacă aveai prea mult pămînt, te ridicau. Aici la noi, 3-4 familii, da’ acolo în Moldova au ridicat mulţi. Băteau noaptea la poartă… Mulţi au murit acolo… i-au închis în vagoane…
O parte din neamul nostru îs veniţi de dincolo de Prut, familia Postolachi de la Bajura. Şi amuia acolo este neamul ăsta.
În Cernăuţi era o biserică policească.
Unu’ s-a întors din Siberia şi l-o trimăs înapoi. Pe un fost liberal.
Care o simţit o fugit. Viné de la primărie cu spiska, şi aista ce-o făcut?..
Între Prut şi Nistru stăpîneu românii. La Hotin era pod, s-a bombardat. Atunci erau nemţii şi românii într-o legătură şi lupta contra ruşilor.
Herţa a fost sat vestit – ave’ mori de cicolu.
Între războaie era tren, amu’ s-o iscat şi autobuze. Atunci puteai să mergi o singură dată pe zi la Cernăuţi.
Oamenii dem n-au păreche… Da ce ne-o da Dumnezău, aceea trebuie să suferim.
În Botoşani am făcut Armata. În Rădăuţi ne duceam după scînduri.
Ce-i în Germania! La noi n-o să fie niciodată. Aveau tractoare, maşine… un pod dacă l-o făcut, e pentru o sută de ani. N-am văzut să se întîmple nimic cît am şezut acolo (mai-noiembrie 1945).
Văleu, ce am văzut prin Polonia. Sate pustii… nemţii săracii cum fugeau. Am văzut cum pe unii cu căruţa, care o plecat ultimii dintr-un sat sărac, i-o călcat cu tancul… Tu să nu scrii acestea”

Dealurile albastre

M’a strigat cineva ori mi se năzare…
Din suflet îmi creşte un pom, un cais
Cu fructe dulci, cu fructe amare,
Aievea e totul ori poate e vis?!(Vlad Ioviţă)

A doua zi după sesiunea de comunicări, Dumitru s-a trezit simţindu-se straniu. Parcă ar fi fost suspendat între o mare povară de care se eliberase, o împlinire pe care o avusese după un lung parcurs, nostalgia faptului că totul a trecut, prezentul un pic atemporal, şi, viitorul în care trebuia să reia acelaşi drum obositor. ,,Ce albă e lumina de afară şi cît de bine e că o am pe Alina alături de mine în viaţa mea. Iar ziua de ieri… parcă ar fi trecut o vecie de atunci, pare a fi atît de demult, parcă nici nu a fost adevărată. Vreau să mă odihnesc, cît de mult vreau să mă odihnesc, să uit de toţi nervii pe care i-am avut”. S-a dus la bucătărie şi s-a uitat în jos. ,,Puţini oameni la staţie. E sîmbătă. Am şi uitat care zi a săptămînii este. Nu-mi mai dau seama ce e cu timpul ăsta… Ce luminos şi frumos e afară. Vreau să mă văd cu Alina. O să mă duc la Institut şi apoi o să vină şi ea acolo”.
Biblioteca de pe strada ,,Napoca” era pustie. Toţi erau plecaţi la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa Regelui, în incinta blocului central al UBB. Dumitru era indiferent faţă de acest eveniment. A dat invitaţia sa unui coleg de la grupa maghiară. ,,Ziua cea mare a fost ieri. Ieri e ca un început şi ca un sfîrşit. Mai mult nimica nu are rost pentru mine în această Facultate. Ieri a fost ziua în care am atins un punct atît de înalt… Azi însă nu mai e la înălţimea zilei de ieri. E ca o cădere liberă”. Dumitru şi-a comandat mai multe cărţi, dar după ce le-a primit, le-a ţinut pe fără ca să le citească. Se uita gînditor pe geam. Era înnorat, însă nu de ploaie. Îşi răsfoia hîrtiile din faţă, mai sublinia unele cuvinte şi iar se uita pierdut la cărţile din spatele sticlelor dulapurilor Institutului. Erau atît de multe şi de vechi.
Pe la ora unu şi ceva uşa bibliotecii s-a deschis şi s-a arătat un căpuşor, care s-a retras imediat. ,,Să fie Alina”? Era chiar ea, cu zîmbetul pe buze. S-a apropiat de Dumitru. ,,Parcă e ieşită din ceaţa dimineţii”.
- ,,Ce face haiducul meu”?
- ,,Vroiam să citesc, dar nu reuşeam… de fapt te aşteptam”.
- ,,Citeşte, eu o să te aştept…”.
- ,,Nu, azi nu am nici o dorinţă să citesc”. Dumitru s-a sculat de pe scaun şi a început să îşi strîngă lucrurile. ,,Ce frumuşică e în scurtiţa asta sură…”. A predat cărţile la geamul de la sala bibliotecarelor şi au coborît afară. Au mers pe ulicioara din spatele Institutului şi au ieşit în faţa Bisericii Piariştilor, după care au cotit pînă în faţă la cinematograful ,,Arta”, unde într-o curte interioară era intenet café-ul la care Dumitru a depus cea mai mare parte din munca pentru revistă. Ambii tăceau. Se uitau unul la altul şi inspirau adînc aerul curat al primăverii. Se simţeau foarte aproape, ca şi atunci cînd vîntul leagănă o floare. ,,Te iubesc, te iubesc, te iubesc… oare ea gîndeşte acelaşi lucru? Oricum dacă îmi citeşte gîndurile, ştie la ce mă gîndesc acum”. Alina i-a zîmbit şi şi-a întors privirea spre casele de pe margine.
De serviciu la internet era acelaşi băiat pletos.
- ,,Salut”.
- ,,Salut”.
- ,,Două calculatoare te rog”.
Pletosul le-a indicat două calculatoare la peretele din faţa sa. Dumitru şi Alina şi-au scos scurtele, le-au pus pe speteaza scaunelor şi s-au aşezat. După vreo 10 minute în care şi-a verificat căsuţa poştală ca să vadă dacă nu mai primise vre-un mesaj de la foştii colegi de liceu, Dumitru s-a întors spre Alina. Ea i-a zîmbit, şi-a deschis rucsacul şi a scos de acolo două cutii verzi de plastic de lapte bătut ,,Napolact” şi două pacheţele mici de hîrtie cu biscuiţi digestivi. ,,Ce gest frumos… eu nu m-am gîndit. Ce bravo e”!
- ,,Mulţumesc frumos”.
- ,,Bea lăptic să creşti mare”, i-a zîmbit din nou Alina. ,,Motan ce-mi eşti”.
Au mai stat la internet un sfert de oră, după care au plecat. În faţă la Hotelul ,,Continental” s-au întîlnit cu un grup de băieţi de la ,,Arheologie”.
- ,,Servus”.
- ,,Servus. Ce faceţi, nu veniţi la Majestatea Sa”?
- ,,Nu”, a răspuns rece Dumitru.
- ,,Cum nu dacă eşti student la ,,Istorie” şi ţii la ţara asta”?
Dumitru a simţit o iritaţie puternică. Capul i s-a aprins. A gîndit - ,,Da’ ieri ce a fost? Nu a fost cea mai mare sărbătoare posibilă a studenţilor de la ,,Istorie”? Ce e azi nu mă interesează”! A dat dezinteresat din mînă şi le-a zis:
- ,,Servus”.
- ,,Poate totuşi vii”?
- ,,Nu”.
- ,,Servus”.
Pînă la ,,BCU” şi apoi pînă la intrarea în Parcul de la ,,Geografie”, Dumitru a clocotit. Simţea cît de plăcut era vîntul şi cît de bine era afară şi că o avea pe Alina alături, dar nu reuşea să se înduioşeze. Alina, văzîndu-l că era enervat, a devenit absentă. El ar fi vrut să îi spună tot amarul pe care i l-au trezit cuvintele băiatului de la ,,Arheologie” care aşa şi nu înţelesese care fusese evenimentul major al anului în Facultatea de ,,Istorie”. Ea însă nu era dispusă. Dumitru simţea că problemele intelectuale care şi le punea el, nu o interesau şi nu aveau nici un rost pentru ea. Ar fi vrut să nu se mai gîndească la arheolog, dar cuvintele lui reveneau şi îi tot reveneau în minte.
În faţa porţilor de la ,,Geografie” ea i-a zis:
- ,,Eu mă duc în cămin, tu te poţi duce la staţia de autobuz…”.
Dumitru a simţit că o pierdea pe moment şi a rugat-o:
- ,,Hai te rog să stăm puţin aici, că nu mă simt bine”. El nu vroia să se despartă de ea decît cu zîmbet şi mai vroia certitudinea unei reîntîlniri, venită chiar din partea ei. Au stat aproape un sfert de oră lîngă porţi. Vîntul le răscolea la amîndoi părul. Era tăcut, deşi mai trecea cîte o maşină pe ,,Clinicilor”, şi liniştitor.
- ,,Hai să mergem undeva, nu vreau să mă despart chiar acum de tine. Vreau să mai stăm azi împreună”.
- ,,Hai pe o jumătate de oră în parc”.
- ,,Bine”.
Jumătatea de oră s-a transformat în trei ore. Au stat pe o bancă printre copaci care înmuguriseră deja şi unii chiar aveau frunzuliţe. Prin faţa lor s-au perindat bătrînei şi bătrînele, mămici şi tătici cu copii în cărucioare şi tineri îndrăgostiţi. S-au tot uitat unul la celălalt şi şi-au ţinut strînse mîinile. Din toate părţile îi inunda o lumină puternică. Era lumina unei lumi atît de apropiată de noi toţi, dar care deşi o auzim că ne cheamă, ne scapă prin pierderea în grijile cotidianului. Era însăşi lumina primăverii şi a naturii care te îndeamnă să fii mai bun decît eşti şi să aspiri la mai mult. Lumina care îţi dă credinţă în idealuri şi în vis.
Nu şi-au dat seama cînd au trecut trei ore. Alina a fost cea care a avut iniţiativa de a pleca:
- ,,Piratule, am mult de citit pe luni. Hai că merg în cămin”.
- ,,Pot să te conduc”?
- ,,Dacă vrei, da”.
După ce au urcat pe lîngă parcul de la ,,Geografie” şi au ajuns pe strada ,,Haşdeu”, Dumitru a oprit-o:
- ,,Uite, dealurile albastre…”. Erau dealurile ce se vedeau după satul Floreşti. Soarele ieşise printre nori, iar dealurile rămîneau învăluite într-un nimb. Alina se uita şi ea cu ochii larg deschişi.
- ,,Hai să mergem încolo”, a propus Dumitru.
- ,,Cînd”?
- ,,Acum”.
- ,,Atunci numai să îmi iau alte haine, că astea-s de oraş”.
- ,,Bine, urcăm pînă la tine în cămin”. Dumitru era surprins de faptul că ea acceptase propunerea lui care i se părea un pic nebunatică.
După ce ea a coborît din cămin, au plecat în cartierul ,,Mănăştur”. Dumitru era emoţionat. ,,Sînt o oră sau chiar mai multe pînă la acele dealuri. Mă tem că o să ne prindă noaptea pe drum. Dar nu o să dau înapoi. Eu i-am propus, înseamnă că acolo o să mergem”. Au coborît la ultima staţie de pe ,,Calea Mănăştur”. Alina l-a aşteptat cinci minute pînă el s-a urcat la etajul cinci unde locuia, ca să îşi lase diplomatul. Apoi au pornit în doi spre satul Floreşti, de-a lungul şoselei. Dumitru s-a uitat la ceas. ,,Arată 18.35. E tîrziu, dar să vedem, poate reuşim”.
După ce au trecut pe lîngă taximetriştii ,,rechini” care aşteptau călători (navetişti) ca să-i ducă spre localităţile Vlaha, Săvădisla sau Căşei, au ajuns lîngă cele cîteva maşini cu diferite lucruri artizanale care se vindeau în jurul lor. Alina s-a uitat cu interes.
- ,,Trebuie să trecem odată pe aici să ne uităm mai bine”.
- ,,De acord. O să trecem”.
În drept cu magazinul imens ,,Metro” i-au întîlnit pe Bobi cu prietena lui şi pe încă un băiat blond micuţ, urmat şi el de o fată.
- ,,Servus. De unde veniţi”?
- ,,Servus. Am fost la Cetatea Fetei”.
- ,,Da asta unde e”?
- ,,Aici, pe deal după Floreşti”.
- ,,Bine, poate ne ducem şi noi pe acolo”.
- ,,No, să le aveţi toate bune”.
- ,,Mulţumesc. Noroc şi vouă”.
Dumitru şi Alina au mers doi kilometri pe jos, după care au intrat în localitatea Floreşti. Drumul era foarte aglomerat. Maşinile treceau în viteză unele după altele. La un moment dat au observat un cortegiu straniu: în faţă o maşină cu numere de Bălţi cu doi tipi ,,duri”, urmată de trei maşini cu numere de înmatriculare de Ungaria, după care urma iar o maşină cu băieţi ,,duri” cu numere de Soroca.
- ,,Ai observat maşinile”?
- ,,Da”.
- ,,Cred că ei aduc maşini din Ungaria, că nu ştiu de ce îs mai ieftine acolo”.
Au continuat să meargă tăcuţi şi cu pas grăbit. Amîndoi simţeau că îi putea prinde noaptea. Iar dealurile albastre nu se apropiau, ci cu cît ei înaintau spre ele, li se făcea impresia că se lărgeau. ,,Ah, maşinile astea, trec în aşa viteză pe lîngă noi. Sper să fie totul bine, chiar e deranjant galopul ăsta al lor pe alăturea”.
Au trecut pe lîngă cazarmele unităţii militare şi au văzut bisericuţa de lemn a soldaţilor vopsită în roşu. Apoi au trecut pe lîngă case. ,,Da, straniu sat. De fapt e ca şi la bunica mamei. E de-a lungul şoselei şi oamenii au loturi înguste şi lungi. Dezavantajul satelor străbătute de drumuri de mare circulaţie”. Au cotit la stînga înainte de ajunge la cercul din mijlocul satului. Trecuse prea mult timp, erau obosiţi. Simţeau că li s-a depus o groază de praf pe faţă, în păr şi pe haine.
Indicatorul avea desenată o mică biserică cu cruce şi inscripţia ,,Mănăstirea Tăuţi. 5 km”. Era un drum de ţară nepavat. Mai mulţi copilaşi se jucau de-a lungul ogrăzilor. Cam la un kilometru depărtare se vedea un deal mare acoperit de copaci. Unii oameni pe lîngă care treceau, se uitau lung la ei. Satele sînt comunităţi închise, de aceea nu e atît de greu să identifici străinii, pe de altă parte săteanul are o curiozitate firească faţă de aceştia.
Drumul a cotit la stînga, iar apoi s-a încovoiat la dreapta. Cînd au ajuns aproape de tăietura dintre dealuri, Dumitru şi Alina s-au oprit.
- ,,Alina, e cam tîrziu. Hai să urcăm pe acest deal şi să vedem ce e acolo. Pînă la mînăstire mai sînt doi kilometri şi nu ştim cînd ajungem acolo…”.
- ,,Hai să urcăm…”.
Au mers mai mult de 30 de metri pe pămîntul arat care era umed şi se ducea de sub picioare, după care au început să urce dealul abrupt. Dumitru mergea înainte şi o ajuta pe Alina să îl urmeze, ţinînd-o de mînă. Ajunşi sus au constatat că dealul continua să urce, dar mult mai lin. Au găsit o poieniţă mică plină de frunze din anul anterior. Dumitru şi-a scos scurta şi a întins-o pe jos.
- ,,Ne putem aşeza”.
După ce s-au aşezat, au început să se uite prin părţi. Acolo totul era mai luminos ca în vale. Drept înainte se vedeau luminile neregulate ale Floreştiului şi se evidenţiau coloanele de lampe de-a lungul şoselei spre Oradea. Dinspre dealurile albastre care erau în stînga, venea o luminozitate pală. Se vedea că undeva pe acolo soarele încă nu dispăruse de tot. Iar în dreapta, licăreau o parte din luminile Clujului din cartierele ,,Grigorescu” şi ,,Mănăştur”.
- ,,Hai să ne uităm la cer, poate se văd stelele”.
Amîndoi s-au lăsat pe spate. Cerul era deschis la culoare. Nu era atît de întunecos cum se vedea din oraş, căci nu le încurcau felinarele stradale. Pe cer se întrezăreau abia licărind unele stele mai timpurii.
- ,,E cam rece pămîntul”.
- ,,Hai să închidem ochii şi să ne gîndim fiecare la cîte ceva, poate să ne punem cîte o dorinţă sau fiecare cum inventează…”.
Au închis amîndoi ochii. Dumitru se simţea uşor, departe de griji şi de problemele oraşului. ,,O libertate atît de stranie pluteşte în jurul nostru. Doar eu şi ea, în mijlocul pădurii… cîţi poeţi au visat asta! Cît de unic e acest moment. Şi iar ştiu că se va termina, şi iar nu aş vrea să se termine vreodată… Dar visul e vis, dar dacă e cineva în această pădure? Ce facem? Fugim”? Pădurea era foarte liniştită. Nu se auzea nici un zgomot. Dumitru s-a sprijinit într-un cot şi s-a uitat spre vîrful dealului. Era gol. ,,Totuşi, poate că îmi pare sau nu, dar poate fi cineva acolo printre copaci. Prea multă mitologie slavă am citit şi începe să mi se năzară…”.
S-a uitat la ochii Alinei. Ea îi ţinea închişi în continuare. ,,La cum clipeşte, se vede că e undeva departe, unde e atît de plăcut şi unde aş vrea să fiu şi eu. Cît aş vrea să simt şi eu ce simte ea acum. Ştiu că pentru ea sînt şi eu acolo”. S-a aplecat şi a sărutat-o uşor.
Alina a deschis ochii.
- ,,Parcă te-ai fi trezit din somn. Arăţi ca frumoasa adormită în pădurea fermecată după mulţi-mulţi ani”.
Alina se uita nedumerită la el. L-a cuprins şi şi-a lăsat căpuşorul pe umărul său drept.
- ,,Ştii, cred că se întunecă de tot şi că ar trebui să plecăm”, a continuat Dumitru.
- ,,Da? Dar eu am crezut că o stăm aici pînă dimineaţa…”, a spus legănat Alina.
- ,,Ah! Cît aş sta eu cu tine o vecie… Dar se face frig…”.
S-au sculat ambii în picioare. Dumitru şi-a îmbrăcat scurta şi s-a uitat din nou lung spre vîrful dealului. ,,Ea nici nu ştie de ce vreau să plecăm. Nu putem să mai rămînem în această pădure noaptea”.
Drumul înapoi a fost mult mai uşor. Au vorbit despre diferite fleacuri, chiar şi despre momente nesemnificative de la sesiunea de comunicări. Alina îşi aducea aminte de colegele ei de cameră.
- ,,Br-r-r-r-r… peştişorii mei o să rămînă azi fără mîncare. Sper că vreuna din fete o să îşi dea seama să îi hrănească”.
Şoseaua nu mai era atît de circulată. Maşinile care predominau erau tirurile care atunci cînd treceau, ridicau un mare praf şi le zburătăceau părul.
Cei doi tineri mergeau pe marginea din partea stîngă a şoselii. Amîndoi erau veseli. Dumitru se simţea uşor. I se părea că toată oboseala din ziua anterioară şi toţi nervii acumulaţi în trei luni de zile, au dispărut. ,,Mă simt parcă aş fi iar la început şi cu puteri de a continua ce am început. Stranie e viaţa asta. Bucuria apariţiei şi lansării revistei a durat pentru mine fix cît a durat şi lansarea. Acum vreau să fac numărul următor. Atît de scurtă e clipa victoriei şi atît de puţin poţi s-o savurezi. Durează tot atîta cît îi ia unei picături de rouă să curgă de pe petala unei flori atunci cînd o apleci în jos… De ar simţi şi alţii ce am simţit eu. Dar nu au de unde să simtă… Straniu. Nici durerea şi nici bucuria luptei studenţeşti nu am cu cine să le împart… Se poate de strîns materialele conferinţei pentru următorul număr al revistei…”.
Alina a observat că Dumitru era absent şi l-a luat de mînă.
- ,,Nu iar ai început… Întoarce-te aici lîngă mine, nu te pierde în depărtare…”.
- ,,Scuză-mă… mă bucur atît de mult că am făcut excursia aceasta”!
Cînd au ajuns la staţia autobuzului ,,24”, Dumitru s-a uitat la ceas.
- ,,E ora 21.56, te mai duci la cămin”?
- ,,Hai să aşteptăm să vedem dacă vine ultimul autobuz”?
- ,,Aşteptăm…”.
Blocurile şi strada iluminată îi loveau în ochi şi le păreau foarte stranii. ,,Probabil simţim asta pentru că am schimbat brusc pădurea, cu liniştea ei şi cu visele ce le adăposteşte, cu acest spaţiu aglomerat”!
- ,,Aşa şi n-am ajuns la dealurile albastre, hi-hi, dar oricum nu cred că dovedeam…”.
- ,,Va veni şi o zi în care vom ajunge la dealurile albastre. Nu-ţi promit. Dar mă voi strădui”!

Dragi cititori!
Marti, 27 mai, ora 17.00, in incinta Bibliotecii ‘Onisifor Ghibu’, Chisinau, va avea loc lansarea romanului ‘Ferestre si trepte de ieri spre azi’, continuarea volumului I - ‘Drumuri intru regasirea dragostii’, autor Nichita.

E tînăr. E unul dintre noi. E un luptător. Nu se complace în ipostaza muţeniei. Spune ce-l doare, verbalizîndu-şi trăirile. Face o scriitură cu aer occidental, străjuită parcă de turnurile ancestrale ale Sorocii. Citindu-i cartea, îţi doreşti să-l cunoşti mai bine, să înţelegi prin ce viscere literare îşi alimentează spiritul. Să facem cunoştinţă – Nichita, este autorul romanului „Drumuri întru regăsirea dragostei”, o carte care penetrează sfera dintre „dincolo” şi „dincoace” la propriu, dar şi la figurat. E una dintre acele scrieri care provoacă, incită deşi labirintul prin care te atrage ţi-ar părea că este arhicunoscut – dragoste, prietenii, studenţie, maluri de Prut, Cluj… Aparent, nimic nou. Dacă nu am menţiona că autorul a reuşit să-i imprime nuanţa absolută. Prin relaţia-i aparte, surprinzătoare, cu Divinitatea, omniprezentă-n aproape fiecare filă a cărţii. Şi sinceritatea-i, adeseori de-a dreptul debordantă.
Deşi creează impresia că spune multe lucruri, relatează evenimente, trăiri, printre rînduri par să rămînă tăceri semnificative: De ce? Cum? Cînd? Aşa o fi vrut Dumnezeu? Chiar aşa?.. Rămîn în expectativă. Continuarea? Nu prea coincide cu cele intuite. Mă bucur. Forţele imaginaţiei umane sînt inepuizabile. Ca şi drumul destinului. Ca şi cel al „regăsirii dragostei”…
Citiţi-o şi convingeţi-vă!
Iuliana
P.S. Cartea este dedicată „celor care se vor regăsi şi care sperăm că le va fi de folos această carte”, se scrie în prefaţă. Pe anumite coordonate, m-am regăsit şi am retrăit-o. Mulţumesc! (Iu..)

O prefaţă îndrăzneaţă şi subiectivă… Se scrie mult astăzi. Cuvintele au o putere nebănuită. Parcă ne-am fi reamintit subit ca “la început a fost cuvântul” . Totuşi, în literatura actuală, se pare că sensul cuvвntului s-a cam pierdut. Cuvântul a fost demitizat sub pretextul înţelegerii lui de către mase. Cuvântul a devenit propagandă, îndemn, plângere… alinare… Nicio oglindă nu e оncă destul de capabilă să reflecte suma polisemiei actuale… Scriem, scriem, scriem, parcă îndemnaţi lenineşte. Dar uităm să povestim! Pierdem firul
naraţiunii şi din acest motiv rămânem şi fără rolul Ariadnei… Normal, suntem avangardişti, postmodernişti, actuali. Al’fel nu rodim, nu răsărim, al’fel cuvintele noastre nu germinează propoziţii, fraze, pagini, cărţi. Maculatură. Uităm povestea…
Se pare că bunul meu coleg, Nichita, n-a uitat-o. Primul gând venit atunci când îi
citeam cartea, a fost ceva asemănător cu afirmaţia … “uite … n-au murit…”. Şi, astfel, dintr-odată, l-am introdus în atât de anatemizata tagmă a celor care încă mai cred. Cred, pentru că povestea iubirii – aşa cum o pricep ei – nu se rezumă la un “crush” sexual, nu se limitează doar între reperele senzorialului. E ceva mai mult… Dar să nu anticipăm.
Mă întrebam uneori, oare unde s-a păstrat cel mai bine, оn ţara asta, sufletul romвnesc,
simţirea lui atât de frumos descrisă de Bernea, Blaga, Eliade?.. Atât de minunat transpusă pe
оnţelesul urechilor noastre de către Porumbescu ori Enescu?.. O vagă certitudine îmi îngăduia să cred că în Moldova. Nu aveam însă la îndemвnă niciun argument pozitivist… Stop. S-a născut şi a doua întrebare… de când are nevoie o manifestare sufletească, sufletul, de argumente real-imediate, palpabile? Moldova… Bucata de pămвnt pe nedrept uitată оn detrimentul Transilvaniei… Cu adevărat, Terra ultra silvana a fost, este, leit-motivul (re)întregirii neamului romвnesc. Cu toate acestea… Prutul a înghiţit podurile de flori!
Nichita nu uită să povestească. Se ajută de jurnalul său, care, iată, nu-i oferă
evenimenţialul de “ora 5”, ce ar putea stârni lesne curiozităţile morbide ale cititorului asupra
intimităţii umane. Totul este cвt se poate de normal: un om iubeşte.
Poate că între mine şi Nichita, între vieţile noastre de atunci, au existat dese similitudini, iar
lectura cărţii “Drumuri întru regăsirea dragostii” mi-a confirmat оn mare parte acest lucru. Atunci nu prea îmi povestea. Dar uneori, vazându-l cum mă aprobă, îmi dădeam seama că, de fapt, îşi oferea lui certitudini.
Autorul scrie despre imposibilitatea Cavalerului de a se opune auto-exilului Prinţesei.
Panoplia lui nu cuprinde nicio armă prin care s-ar putea opune ştampilei care aplică viza. Şi, dintr-o dată, lupta e pierdută. Iar… оnainte de resemnare e regretul, nu-i aşa Nichita? De aici a pornit…
Prin această carte, prin dezvăluirea brută a sentimentelor, se depăşeşte or’ce explicaţie freudiană asupra primordialităţii ţi оntietăţii iubirii… Pe măsură ce scrie, ce îmbină planuri, Nichita răbufneşte. Nu refulează. Răbufneşte. O оmpotrivire faţă de sistem, оnsă nu una anarhică, nu una flower-power sau a stâlpului de cafenea… adică nu vrea să dărâme antecedentul, dar nici să conserve fără a atrage atenţia, fără război, prin iubire.
Răbdarea e scutul ce-l apără de nedreptăţile studenţiei. După Botez, sunt convins că Nichita
l-a depăşit pe Che Guevara. Sunt convins că ştie că “iubirea va salva lumea” (Dostoievski) şi nu egalitatea proletară. Iar răbdarea nu e decât rodul iubirii…
Studentul s-a izbit de Cluj. Până la urmă, cartea lui este şi o lecţie de educaţie civivă. Sunt
atâtea lucruri minore care “ne devorează iubirea…”. Practic, iese la iveală antagonismul a doua
sisteme, pe de o parte, capitalismul şi omul care e conştient că nu-i poate învinge tarele, dar nu se simte împiedicat să le sancţioneze scriptic, iar pe de altă parte, lupta inegală între doi oameni: unul care probabil a uitat şi celălalt, caruia cu siguranţă оi pare rău.
Dumitru este un animal rănit. Un leu tвnăr care оşi aşteptă rвndul. Asta ar spune nonşalant un
sfertodoct de prin cine ştie ce redacţie.
În acelaşi timp, Nichita denotă şi un oarecare noviciat оn alcătuirea romanului său. Se
“simte” chinul de a lăsa impresia neidentificării cu Dumitru. Este interesant aparatul critic. Spre
exemplu, autorul nu se limitează la a o lăsa pe Liliana să fredoneze o melodie, ci şi оi explică
cititorului printr-o notă de subsol bine documentată originea versurilor. Deasemenea se resimte de-a lungul lecturării textului o doză de pierdere a identităţii a personajului principal. Povestirea alunecă de la persoana I singular la a III - a singular, de la “eu” la “el”, ca şi cum “eu” s-ar înaripa şi ar privi de sus, atotcuprinzător, către “el”. Această translatare certifică şi trădează оn acelaşi timp veridicitatea şi dimensiunea sentimentelor lui Dumitru. Harta lui sufletească este оntretăiată precis de coordonatele citadine ale Clujului… Numele străzilor, clădiri, parcuri, poduri… nordul lui Nichita–Dumitru оnseamnă Alina. Busola lui nu suportă alt punct cardinal.
Puţinele ezitări stilistice sunt eclipsate de coerenţa povestirii. Un fir al Ariadnei, acela despre
care spuneam mai devreme că mulţi оl pierd, acest fir ne conduce spre finalul cărţii – labirint al
trăirilor lui Dumitru – fără a ne lăsa posibilitatea de a ne abate. Autorul are dreptate: probabil că dacă am face-o, ne-am plictisi…
Pe măsura derularii amintirii – fiindcă оn ciuda detaliilor, perseverează o unică amintire,
aceea a Alinei – Dumitru îi redescoperă trăsăturile intelectuale, lucru ce pentru el, tot un inelectual, îi agravează situaţia.
Cu toate că Nichita este un român autentic, banuiesc (întemeiat) că repulsia pe care io
creează falsul românism, l-a obligat să insereze o serie de texte în limba rusă pe care, însă, nu le-a tradus. Sigur, se poate obiecta că există şi alte rânduri, în limbile franceză, maghiară, engleză ori spaniolă. Netraducerea acestora în limba română, îmi place să n-o percep ca pe un afront la adresa cititorului, ci ca pe o simplă omisiune.
(Unele secvenţe aduc aminte de cartea lui R. Gary, “Clar de femeie”, iar când spun aceasta,
mă gândesc la оntâlnirea şi timpul petrecut оmpreună de Dumitru, alături de Liliana… “noi suntem două inimi zdrobite, fiecare cu istoria ei…”).
În lupta lui, Dumitru nu trebuie să o înfrângă numai pe Alina (printr-o posibilă regăsire,
оmpăcare) ci şi pe el prin acceptarea deciziei finale pe care o va adopta Alina. Dumitru nu se îmbată. Dumitru nu se droghează. Dumitru nu se duce la psiholog. Din start, soluţiile oferite de societatea actuală pentru depăşirea unei crize sentimentale, sunt lovite de nulitate. Pentru că Dumitru crede. Pentru că Dumitru îndrăzneşte… Iar de aici, totul capătă dimensiuni nebănuite.
Dan

În data de 29 noiembrie 2007, în incinta Bibliotecii Publice ,,Onisifor Ghibu” din Chişinău, cu începere de la ora 16.20, a avut loc lansarea cărţii Drumuri întru regăsirea dragostii.
Şedinţa fost deschisă de directoarea bibliotecii Dna Elena Vulpe care a precizat că ,,mai rar se întîmplă astfel de evenimente” cînd cineva se lansează cu proză, astfel încît autorul ,,a rupt acest stereotip”. Din părţile ce merită reţinute a subliniat - ,,documentarea” ce rezultă din trimiterile din subsolul paginilor, ,,folosirea intenţionată a textului în original – practică folosită în perioada interbelică”, fiind ,,departe de gîndul de a-şi proba multiculturalitatea”. A menţionat că autorul e ,,cert că a spart mai multe canoane” şi că aduce o viziune nouă.
În continuare şedinţa a fost moderată de Oleg Chitic (de la Institutul Patrimoniului Cultural). În primul rînd a adus mulţumiri directoarei bibliotecii pentru găzduirea lansării. După o scurtă prezentare a autorului, i-a oferit acestuia cuvîntul.
Nichita a vorbit despre ideea scrierii romanului ,,Drumului întru regăsirea dragostii”, care pînă la urmă s-a dovedit a fi retroactiv, faţă de varianta iniţială care se numea ,,Maturizat” şi care prezenta pe larg gîndurile şi aşteptările proaspătului student la Cluj în primele zile înainte de plecare de la Chişinău şi în prima săptămînă de stat la Cluj.
Primul recenzent a fost Dr. Sivlia Corloteanu de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept. A apreciat - ,,am citit cu o satisfacţie deosebită cartea, într-o noapte şi ceva”. ,,Autorul e fascinat de predicile teologice”, dar, deşi scrie despre dragoste, de fapt sunt probleme mult mai profunde. ,,Acest roman e ca un dangăt de clopot – treziţi-vă părinţi, treziţi-vă Moldova”. A încheiat citîndu-l pe un regizor italian care aflîndu-se în Moldova a declarat - ,,adevărata voastră bogăţie este cultura”, care şi trebuie valorizată.
Un alt vorbitor a fost poetul de limbă rusă Vadim Lungul. Printre punctele marcate de acesta au fost următoarele:
- e un roman-călătorie, autorul descriind situaţia contemporană după ce a îmbrăcat ochelari istorici.
- atrage atenţia asupra anumitor situaţii istorice.
- încearcă prin personajul Liliana să scoată la iveală cauza plecării prietenei sale în străinătate.
- situaţiile descrise sunt interesante, didactice. Această carte dă o oarecare închipuire despre ceea ce se petrece acolo.
- nu e o carte de o zi, e actuală, iar oamenii or să se intereseze de ea.
- foloseşte propoziţia scurtă, avînd un stil într-un anumit sens ermetic, dar uneori explodează cu momente sentimentale.
- se resimt reminescenţe istorice.
După cîteva precizări ale moderatorului, autorul a citit un fragment din roman de la paginile 107-110 şi a recitat fragmente din poeziile lui Emil Loteanu - ,,Îmi pare rău”, ,,La răscruce”, ,,Niciodată”.
Din cei prezenţi în sală a vorbit şi un fost student la Cluj – Eugen, care a apreciat că, ,,acestea sunt drumuri pe care fiecare le-a parcurs, sunt drumurile celor care au învăţat în România. Sunt multe momente nostalgice”.
Au mai luat cuvînt Corina (Filologie) - ,,Revenirea la Cluj e traumatică. Îşi asumă destinul neamului. Plînge amarul întregului neam al tuturor studenţilor”; A . Masiutina (redactor şef al ziarului ,,Stud-M”) a vorbit foarte scurt despre nuvelele autorului publicate în ,,Stud M”, care sunt o completare a romanului; Rodica (Politehnică), vorbind despre Loteanu, a menţionat că ,,Drumurile…” aduc în ,,lumină valorile noastre”.

Cateva imagini de la lansare: