Pe urmele Bizanţului

In revista CULTURA din 24 septembrie 2009, nr. 38, la p. 25 gasiti o recenzie bine scrisa de Rozana Mihalache.
“Poti sa spui ca e filmat superb si ca interpretarile actoricesti sunt fara cusur. Dar despre dramele personajelor si despre dependentele lor?
Poti sa spui ca asta-i viata, regizata, stilizata un pic, ca sa-si aiba locul intr-un cinematograf. Povestea este simpla si trateaza un caz particular, al unor emigranti irlandezi, dar ascunde conflicte sufletestisi tragediile a milioane de oameni care si-au parasit patriile pentru mai bine si carora le e teama sa seintoarca infrinti acasa”.
Regizorul filmului KINGS e Tom Collins.
Productia prezinta povestea a 6 prieteni irlandezi care spre sfirsitul anilor 1970 au parasit Irlanda sperind la o viata mai buna in apropiata Londra.
http://www.revistacultura.ro/ROZANA_MIHALACHE_/Nu_toti_s_au_n…/

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Kings_of_the_Kilburn_High_Road

O initiativa interesanta, dar ma tem ca mult prea tirzie are cotidianul bucurestean “Jurnalul National”. Motto-ul e “Pentru ca exista romani care cred ca Stefan cel Mare este doar o statie de metrou, am pornit MISCAREA de REZISTENTA”. Vezi nr. din 30 septembrie 2009 la p. 4. Un articol interesant in aceasta serie, dedicat desenelor animate. Supratitlul - “Violenta prostului gust”, articolul fiind semnat de Ionut Ivan. Ideea principala - “Cu o medie de 27 violente, fizice sau verbale, pe ora, un canal de desene animate este cel mai nociv lucru pe care il poate urmari un copil cu virsta cuprinsa intre 4 si 11 ani”.

În numărul 27 al Revistei CULTURA un spaţiu larg a fost alocat dezbaterii în jurul teatrului de astăzi din România. Au fost solicitate opinii a diverse categorii de creatori de teatru şi critici. Vom consemna cîteva din ele, mai puţin cele ale generaţiei altfel.
Mircea Ghiţulescu (critic de teatru) – Sînt oameni care ştiu să glumească, ştiu să rîdă, se pricep să te facă să rîzi, nu să stai crispat pe scaun în aşteptarea unei noi porcării. Nu paraponisiţii, încruntaţii, scrîşnitorii din dinţi din generaţia satanizată, nu cei supăraţi pe părinţi, pe lume, pe Dumnezeu, pe îngeri, pe soră şi frate sînt idealul nostru în materie de dramaturgie. Aşadar, nu am prea multe griji în legătură cu noua dramaturgie pentru că în cea mai mare parte nu este decît maculatură în conţinut şi formă. O comedie de Mimi Brănescu încape de douăzeci de ori în ,,Omul cu mîrţoaga” scrisă mai demult de colegul său George Ciprian, asta privind lucrurile strict cantitativ. Calitativ e şi mai grav pentru că a dispărut cu totul preocuparea pentru arta de a formula idei – esenţa însăşi a artelor. Nu mai putem inventa conţinuturi noi, dar putem descoperi formule atît de ingenioase, încît tot ce spunem să pară nou-nouţ Pentru asta, trebuie să fii perfect stăpîn pe limba română, nu ca Ştefan Peca pentru care această limbă se reduce la maximum o sută de cuvinte. Şi atunci să ne mai mirăm că în textele sale apare expresia ,,bestialitate animalică”? Să-i amintim că în limba latină bestia, ae, (substantiv, declinarea I) înseamnă animal şi că expresia, în final, s-ar traduce prin ,,animalitate sălbatică”? E prea tîrziu.
Mircea Morariu (critic de teatru) scrie despre eşecul altfelismului (p. 17). «Mă tem că literatura dramatică românească scrisă azi ocupă pe scenele din ţară exact locul pe care îl merită. Un loc marginal, plăpînd, modest, plasat undeva în semi-întuneric, camuflat de supraabundenţa de fum de ţigară şi asezonat cu tînguiri ori cîntece de jale mai mult decît cuprinde.
Respectiva dramaturgie s-a născut din laudabila dorinţă de a scrie altfel. Altfel prin raportare la chipul în care se scria pînă în 1989» Numai că animaţid e voinţa şi ambiţia, altminteri d eînţeles, dea scrie altfel, campionilor şi, mai cu seamă, campioanelor altfelismului nu le-a rămas timp timp pentru a afla, prin lectură, prin cercetarea bibliotecilor, a arhivelor, cum se scria pînă la data de referinţă. Şi astfel s-a ajuns la concluzia otova că mai tot ce s-a produs înainte de 1989 în materie de scris pentru scenă însemna propagandă, dramaturgie la comandă, eroi falşi, «oameni ai zilelor noastre» sau «directori generali adjuncţi» cu probleme de morală ori cu abateri de la «morala comunistă», aceştia din urmă fiind,e drept, specialitatea lui paul Everac. Ceea ce nu e nicidecum adevărat. Dar nici definitoriu nu e.
(…) S-au găsit la repezeală o seamă de teme şi motive – de tipul lipsa de comunicare, însingurarea, boala, mizeria, sărăcia, drogurile, trăitul la marginea societăţii, a-socialul, şi s-au scris o groază de piese după asemenea tipare… Au apărut Heliazi în fustă, cîteva cronic[rese şi criticiţe obligatoriu «open-minded», care parcă si-au stabilit drept obiectiv reactivarea la starea de fapt de azi a îndemnului ,,scrieţi, fetelor, numai scrieţi»! (…)

Mai sunt şi alte păreri, dar din păcate, nu prea relevante. Iar cele relevante, sînt prea triste.
Sau poate că aceasta e realitatea, aşa cam tristă. Situaţia e aceeaşi şi la Chişinău. Teatrele îs pe moarte. Unii nu ar fi de acord… Am cunoscuţi care se pot duce şi la piese pornografice (de fapt ele cam toate îs pornografice) şi fac abstracţie de limbaj, de actele din scenă la propriu. Se întorc încîntaţi şi spun «vai cît de bine a jucat cutare sau cutare». Dar ce folos cum a jucat cutare sau cutare dacă piesa e varză? Dacă ea e varză, ce să mai ne învîrtim în jurul cozii?
Unii critică reticienţa noastră, şi spun că totul evoluează… Bun, eu nu am pretenţia să joace cei de azi ca V. Ciutac sau V. Apostol, căci nu vor fi niciodată în stare (şi nu doar de aceea că nu au talent, nici nu muncesc serios şi nici lecturi elementare nu au, multă vorbăraie la o cafea etc.), ci să îmi joace ceva actual. Ceva în ce s-ar regăsi deopotrivă şi un orăşean şi un sătean. Ceva ce să cuprindă şi durerea acestui pămînt, şi drama plecării peste hotare… Teatrul totuşi e viaţă. El trebuie să reflecte viaţa şi societatea. Sau pentru ce a mai fost creat?

Deşi au trecut cîteva săptămîni considerăm necesară semnalarea numărului 9 al revistei CULTURA.
Primul articol care atrage atenţia cititorului şi pare promiţător, e cel al lui Alfred Bulai – «Modernitatea ratată». Autorul consideră că trecerea de la statul tradiţional la cel modern a fost benefică. «Modernitatea a făcut aceşti uriaşi paşi în dezvoltare, a transformat militarii în funcţionari, care primesc arme doar atunci cînd au o anumită misiune, a eliberat individul prin secularizare şi a transformat credinţa religioasă dintr-o obligaţie într-un drept, a eliminat subiectivismul în aplicarea normelor şi legilor şi, mai ales, a reuşit să inducă ideea că oamenii ar trebui nu doar filosofic sau speculativ să fie egali, ci şi politic şi social».
Ar fi bine să îl cităm aici în contrapondere pe I. P. Culianu. «statul (modern – n.n.) nu a reuşit să ofere spaţii alternative pentru dezvoltarea individului şi a eşuat să dea un sens existenţei lumeşti, deoarece el are funcţii sociale şi psihologice total diferite de cele ale religiei».
Totuşi, articolul lui A. Bulai e unul interesant, mai puţin deznodămîntul. Se referă la cadrul legislativ pe care vrea să îl impună Colegiul medicilor astfel ca medicii să aibă dreptul de a primi cadouri de la pacienţi. Consideră că aceasta e o întoarcere în Evul Mediu.
Înainte de acest deznodămînt, face însă o apreciere pertinentă – «Noi ne lipseam de socialism pentru că ne reîntoarcem la capitalism. La perioada dulce şi hiperbolizată a perioadei interbelice./ Din acest motiv, multe confuzii şi probleme. Este greu să mergi înainte cu privirea întoarsă la trecut. Mai mult, tendinţa fireascăd e contestare a unui regim, imediat după abolirea lui, ne-a determinat să ne întoarcem împotriva chiar şi a proceselor de modernizare impuse de comunişti şi care nu aveau nimic comunist în ele. Prin mediul rural s-au reînfiinţat obşti săteşti, deşi ele nu mai pot funcţiona ca în secolul trecut, statul laic a fost pus serios sub ameninţare, instituţiile tind să se transforme în unele premoderne în care bruma de libertate şi egalitate pe care o căpătaserăm într-un secol şi ceva pare să dispară». Ultima frază rămîne totuşi discutabilă, dar dacă aşa vor oamenii, ce le putem face? În aceasta şi e libertatea lor…

Vreo 9 ani în urmă la postul bucureştean Prima TV exista o emisiune - ,,copiii spun lucruri trăsnite”. Cu acelaşi succes am putea spune că astăzi maturii spun lucruri trăsnite. Societatea noastră, pe ambele maluri ale Prutului, e plină de indivizi care scriu şi spun te miri ce. Deoarece nimeni nu îi amendează verbal, ei continuă… şi ajungem la şiruri galactice de aberaţii scrise şi în presă şi în cărţi în ultimii 8-9 ani.

În cea mai mare parte inşii folosesc acelaşi postmodernism, pe care mulţi din ei chiar îl neagă. Tehnica e simplă. Să spunem că e primăvară, e un aer înţepător de curat, e 8 dimineaţa, urci pe strada Iorga spre liceul Prometeu. Cerul e senin. Mai vezi pe cîte cineva cum se grăbeşte la şcoală. Pe străzi chiar dacă şi e un pic de praf, totuşi el încă nu se observă datorită prospeţimii începutului lunii aprilie. Te bucuri. Totul te bucură. Cînd te uiţi la copaci observi muguri mari, sau chiar la castani cum ei se transformă în frunzuliţe… Ei, şi asta o fi realitatea, dragă cititor? Ţi se pare. Cît ai mers pe strada Iorga, undeva or fi fost şi doi cîini vagabonzi care îşi scuturau puricii. Tu oricum ai mers mai departe, şi nici nu avea raţiune să îi urmăreşti. Cer, aer, muguri…
Ei, cum o să abordeze tot acest traseu un postmodern şi cum l-ar întitula? Ca o plimbare de cîini. El nu vrea (nu ştim dacă şi nu poate) să observe ce se întîmplă împrejur. Pentru postmodern centrul galaxiei sunt cei doi cîini. Nu există cer, nu există copaci, nu există muguri etc. Totul e redus la doi cîini. Procedeul poate fi numit extrapolare la cub. Şi iată scrie unul, scrie al doilea, scrie al treilea. Şi apare o nouă realitate literară. Apare un nou curent… Iar restul tac (majoritatea celor născuţi în anii 40 şi 50 şi care după idee ar trebui să ştie cît de importantă e tradiţia, odată ce aceasta ne-a fost negată şi ignorată în anii sovietici), şi prin tăcerea lor acceptă aceste aberaţii… Şi astfel le dăm dreptul la viaţă. În acelaşi context unul mai găseşte şi vreo două inscripţii de graffiti pe o stradă lungă de 4 km, le fotografiază, iar apoi participă mîndru la o expoziţie de acest tip într-o capitală europeană (asta aduce aminte de cîntecele alcoolizate ale celor de la trupa românească ,,Spitalul de urgenţă” - ,,doctor în Istorie, zace fără glorie”, profund, nu?).
Dar unde e cerul, unde sunt mugurii, unde sunt copacii, unde-s pietonii etc. Unde-s 99,99 din realitatea obiectivă de care ei fac abstracţie?
Tfu, la ce am ajuns, să discutăm aberaţiile nu ştiu cui pentru că ei sînt vizibili în societate, datorită nepăsării noastre.
De exemplu în Polonia ziarele cînd iau interviuri de la personalităţi, uneori mai pun şi întrebări legat de lecturile acestora, de ce cărţi ar recomanda tineretului etc. În lunile decembrie-ianuarie 2008/2009 cotidianul ,,Dziennik” chiar a efectuat un sondaj şi a publicat multiple păreri în paginile sale. Paradoxal sau nu, dar majoritatea celor care s-au exprimat, au optat pentru valorile literare poloneze. Unii au deplîns moartea romantismului (sic!), datorată şi indiferenţei profesorilor, alţii au atras atenţia asupra necesităţii lecturilor în defavoarea televizorului. Şi parcă Polonia e o ţară europeană, are 38 milioane de locuitori… ia şi explică asta la noi, unde tradiţia literară deja e îngropată sub indiferenţa noastră. Nu, ,,revoluţionarilor” nu le e destul, ei vor să o dezgroape şi să îi dea foc demonstrativ.

Rîndurile de mai sus sunt un preambul. De azi începem o nouă rubrică cu o denumire strămoşească - ,,verzi şi uscate” despre fermecătoarele îmbinări de sensuri şi de pseudocuvinte ale copiilor şi părinţilor lor postmoderni.
Mai alaltăieri primesc un email cu prezentarea scurtă a unei cărţi. Autorul e Dan Dungaciu, pe care îl ştim ca urmare a zecilor de articole ce le publica altădată în paginile ziarului FLUX. Acum publică mai rar, şi în alt ziar. Dar aceasta nu ne priveşte. Nu ştim cine a scris scurta prezentare a cărţii, dar acolo apare formularea fermecată din categoria ‘ai noştri tineri la Paris’:
,,…dar fără patetismele din categoria podului de flori”.
Mai nou, de ceva ani, nişte indivizi, folosesc cu sens deturnat termenul ,,patetic”. Stînd la Cluj, am avut şi eu impresia la un moment dat că patetic înseamnă jalnic, dar… am greşit. Un profesor universitar clujean, specialist în hermeneutica textului, al cărui nume nu ştiu dacă mi-ar da voie să îl pomenesc, îmi zice odată:
- Voi, ăştia veniţi din răsărit, sunteţi patetici (comparînd pragmatismul occidental cu idealismul răsăritean)!
- Domnule profesor, mă scuzaţi vă rog, patetic de la ‘pathetic’ în engleză…
- Nu! Tinere, patetic vine de la patos din greacă!
Cred că nu mai avem ce să stăruim asupra acestei explicaţii. Ea e confirmată şi de cea din DEX. Se vede că la Bucureşti, deşi e capitala politică, nu e şi cea gramaticală, semantică, într-un cuvînt lingvistică etc. Şi trebuie să poţi ca să spui că podurile de flori au fost jalnice… Jalnici vom fi noi dacă nu vom lua nici o atitudine la deviaţiile acestea lingvistice ale anonimilor.

În altă parte, pe marginea piesei lui D. Matcovschi – ,,Neamul Cain”, cineva scria că personajele lui ,,par a alcătui un ansamblu de tipi rebeli, mânioşi, chiar ameninţători”.
Nu mai spuneţi, că doare de rîs. Personajele lui D. Matcovschi au o singură trăsătură fundamentală pe care nu e nevoie să o eludaţi, căci ea răzbate prin tot ce a scris. Durerea pentru domnia mediocrităţii şi nulităţii în instituţiile de cultură şi în societate, pe fundalul renunţării la tradiţie. Să spicuim cîte ceva din D. Matcovschi.
,,Tăcînd aici şi acum, vom încuraja mediocritatea, perversiunea chiar. Atenţionez, perversiunea. Ceea ce ar fi mai rău decît rău. Suntem noi, basarabenii, oameni de la pămînt, iar oamenii de la pămînt curaţi au fost dintotdeauna. Au fost şi au rămas.
În artă, în literatură a tăcea de fapt înseamnă a accepta….
În sfîrşit revin la eroii noştri scriitoriceşti. Au stat şi ei în buruieni destul. Au făcut şi fac poezie sterilă, fără principii morale. Ei fac, ei o citesc, ei se laudă, ei se integrează în Europa. Fără Eminescu, cot la cot cu rataţii de pe malurile Dîmboviţei, cei care insistau să-l scoată din manualele şcolare şi pe Coşbuc” (Literatura şi arta, 13 octombrie 2008, p. 3, ,,Criză de moralitate 11”).
,,Să punem degetul pe rană e nevoie, diletantismul nu mai poate fi tolerat, teatrul naţional nu mai poate fi de import, muza teatrală nu poate fi cosmopolită, omul de teatru nu mai poate sta în două luntri…
Actorii, în scenă, nu ştiu ce fac, fonfăie cuvinte, nu se aud, muţi ca toţi muţii. A dispărut din teatru cuvîntul doldora de sens. Durerea a dispărut, cultura scenică, sentimentul curat, nemimat. A apărut în loc fanfaronada, arlechinada, buricul gol; ridicat la rang de artă scenică sexul a ajuns” (Literatura şi arta, 11 mai 2006, p. 6, ,,Diletantism”). Şi am putea continua…
Criticul postmodern vede mînie şi ameninţare, deşi acestea lipsesc cu desăvîrşire. În schimb nu vede durerea. De altfel canoanele care sunt azi la modă (sau mai bine zis vor să fie) interzic durerea şi sentimentul. Ele nu există, ele sunt jalnice, ele sunt depăşite ar zice ei.
Bine. Haideţi să vedem ce mai spune lumea de prin alte părţi.
Vocalistul rock (!) polonez Pawel Kukiz:
,,Generaţia mea încă a mai fost ,,viciată” de lectură – nu aveam fiţuici şi ecranizare. Şi azi mă gîndesc, că aşa era mai bine. În literatura poloneză sunt lucruri, pe care trebuie să le încerci singur. Nu o să ne placă totul, dar dacă vrem să părem inteligenţi, trebuie să ajungem singuri la această valoare. Să nu lăsăm influenţaţi de părerile altora: că aceasta e depăşit, că aceea nu pentru asimilare. Eu îl iubesc pe Sienkewicz şi mi se pare, că citirea trilogiei în liceu este o idee bună (…). Cititul creşte probabilitatea că vei fi un om bun (sic!) (,,Dziennik”, 9 decembrie 2008, p. 19 – “Lektury to ratunek przed zmatoleniem”).
Pawel Śpiewak (sociolog şi istoric al ideilor, profesor la Universitatea din Varşovia) – enumeră trei criterii după care trebuie alese lecturile obligatorii. Primul ţine de ,,tradiţia noastră”… ,,Putem să nu-l iubim pe ,,Beniowski”, dar fără a cunoaşte romantismul, nu vom putea avea simţul tradiţiei”. Al doilea criteriu e cel al pierderii noastre istorice. ,,Trebuie să înţelegem la ce am fost predestinaţi, înfrîngerile noastre, speranţele noastre neîmplinite”. ,,Ultima – ceea ce nu înseamnă că e mai puţin importantă – e funcţia lecturilor obligatorii de a te învăţa vorbirea corectă, dicţia şi odată cu acestea simţul gustului aristocratic” (de şleahtici – n.n.) (acelaşi ziar, acelaşi număr, p. 12 – ,,Lecturile obligatorii arată arta limbii”).
Mai adăugăm aşa ca printre altele că în 17 decembrie în Polonia e ,,ziua fără vulgarisme”. Ocazie cu care cetăţenii îşi expun părerile prin aceleaşi ziare…
Încheiem aici prima serie a acestei rubrici cu o urare pentru ,,revoluţionarii” noştri – să aveţi visuri poloneze!
(va continua…)

În constelaţia culturii naţionale, pe lîngă alte personalităţi valoroase, un loc deosebit îl ocupă cineastul Vlad Ioviţă.
Aşa s-a întîmplat, că pe 25 decembrie 1935, de ziua Naşterii Domnului după calendarul gregorian, în lume a venit, în sătucul Cocieri din raionul Dubăsari, viitorul regizor al filmelor de nonficţiune ,,Piatră, piatră” (1966), ,,Fîntîna” (1966), ,,Malanca” (1968), ,,Dansuri de toamnă” (1983), al filmului artistic ,,Dimitrie Cantemir” (1973) etc.
A avut o copilărie mai vitregă, crescînd la un orfelinat, după ce îşi pierduse tatăl, iar puţin mai tîrziu şi mama. A fost selectat pentru şcoala coregrafică din Peterburg (atunci Leningrad), unde se va reţine pentru mai mulţi ani. La întoarcere, a pus bazele Teatrului naţional de balet, fiind susţinut de colegii săi P. Leonardi, V. Tihonov şi V. Poclitaru. Mai tîrziu, în 1962 a plecat la Cursurile superioare de scenaristică de la Moscova. Din acel moment a şi început destinul său de om al cinematografiei, deşi preocupările pentru proză, imagini, forme de expresie cît mai laconice le avea deja în suflet.
Primul film îl turnase încă în 1961, iar randamentul începe să se mărească începînd cu anul 1966. D. Olărescu aprecia – ,,Ioviţă era conştient de faptul că nu putea exista o artă profundă, veritabilă, fără de întoarcerea la începuturile primordiale şi la momentele ancestrale ale neamului, fără de tainele mitologiei şi filosofiei lui, fără de marea lui bogăţie spirituală”. În acest sens se înscriu filmele documentare de o izbitoare profunzime artistică, de la începutul creaţiei sale - ,,Fîntîna” (1966) şi ,,De sărbători” (1968). În primul caz, ,,înălţarea fîntînii integrează şi chipul apostolic al fîntînarului, care atinge semnificaţiile dramaticului, ale dramei dintotdeauna a creatorului pentru care creaţia sa este actul primordial al existenţei”. Iar în ,,drama populară Malanca, ce stă la baza filmului ,,De sărbători”, este vorba de o sacrificare în numele frumosului… eroina Melania, conform legendei, şi-a sacrificat viaţa pentru a salva o cetate asediată de turci” (D. Olărescu).
Bineînţeles că au apărut şi oameni care au încercat să îl oprească din drumul său, atît în rîndul conaţionalilor, iar în final şi în forurile de partid. Totul a culminat cu şedinţa CC al PCM din 7 aprilie 1970, cînd s-a dat următorul verdict - ,,Toate filmele create de Vlad Ioviţă (,,Piatră, piatră”, ,,Fîntîna”, ,,Se caută un paznic”) sunt ideinic vicioase”.
Însă, cîinii au lătrat în toate epocile, iar creatorii, deşi cu suferinţe interioare pe care doar le putem bănui, şi-au continuat drumul pe care retroactiv nu îl putem aprecia decît ca triumfal şi plin de viaţă şi de renaştere pentru cultura naţională.
V. Ioviţă a elaborat o întreagă filosofie a laconismului şi a tăcerii prin creaţia sa. De altfel singur nota la un moment dat - ,,am învăţat să ne exprimăm laconic. Capodoperele noastre populare, bunăoară, sunt un exemplu în acest sens. Şi pe bună dreptate. Durerea, oricît ar fi de mare, gîndul, oricît ar fi de înaripat şi de profund, şi chiar situaţia epică, oricît de epică ar fi ea, nu are nevoie de tone de cuvinte şi spaţii nelimitate pentru a se întrupa artistic”. Cu toate acestea, în ce priveşte raportul dintre arte şi mijloacele de expresie - ,,cred că imaginea cinematografică nu poate înlocui cuvîntul, cuvîntul cel talentat şi firesc. E imposibila filma o metaforă eminesciană şi puşkiniană, un sunet din muzica lui Mozart sau a lui Chopin”.

Printre colaboratorii apropiaţi ai lui V. Ioviţă au fost Gheorghe Vodă, Serafim Saka şi Pavel Bălan. Primul din ei, se născuse şi el al un sfîrşit de decembrie (24) în anul 1934 în satul Văleni din Cahul şi a activat ca regizor la studioul ,,Moldova Film” între anii 1965 şi 1971. Cei patru menţionaţi mai sus, şi oarecum contemporan cu ei, alături de ei Anatol Codru, prin filmele ce le-au lansat, au dat naştere unui fenomen cultural fără precedent. ,,Poeticul devenind cea mai importantă trăsătură distinctivă a cinematografiei de nonficţiune şi a celei de ficţiune. Se pune baza şcolii filmului poetic… Şi nu mai puţin important e şi faptul că prin aceste filme s-au conturat perspectivele, modalităţile şi aria de investigaţia cineaştilor, s-a regăsit expresia ce se afla mai aproape de felul nostru de a fi…” (D. Olărescu).
Printre volumele de proză pe care le-a publicat V. Ioviţă sunt ,,Friguri” şi ,,Un hectar de umbră pentru Sahara”. Din cel de-al doilea face parte şi nuvela ,,Dincolo de ploaie”, un mic roman al destinului unei întregi generaţii plecată de la ţară, şi apoi, datorită formaţiei artistice aflîndu-se într-un peregrinaj continuu (la propriu sau mental), neputîndu-şi găsi locul. Dar dincolo de acestea, e şi iubirea, acea iubire pe care mulţi din cei care i-au analizat opera nu i-au înţeles-o şi i-au supus personajele unor tipare nedrepte. Vaniuţa, supranumit Milionaru, şi Victoria, iubita lui, care insistă să-şi trăiască iubirea departe de ochii satului. Dacă doriţi, sunt de fapt două personaje eminesciene, ajunse să trăiască după 1950 într-un sat colectivizat.
V. Ioviţă a mai scris şi poezii. Nu atît de multe, dar foarte expresive şi sensibile. Iată o mostră - ,,Dimineaţa asta e foarte ciudată,/ Totul e altfel, nu ştiu cum…/ Undeva parcă rîde o fată/ Scăldîndu-se ‘n ape cu flori de fum”.
A plecat la Domnul la doar 48 de ani, lăsînd o bogată moştenire…
M-am bucurat mult cînd am dat de cartea ,,Vlad Ioviţă dincolo de timp. Studii”, apărută la Editura Cartea Moldovei, în anul 2005 sub îngrijirea lui Dumitru Olărescu.
Prin revalorizarea trecutului şi simbolurilor fundamentale din spiritualitatea naţională, Vlad Ioviţă se situează postum dincolo de timp, după ce, la începuturile carierei sale se autoplasa într-un fel oarecum romantic post-eminescian ,,dincolo de ploaie”, de fapt dincolo de tot realismul socialist. Căutaţi şi citiţi cartea despre Vlad Ioviţă. E un real prilej de bucurie şi de împlinire spirituală.