În numărul 27 al Revistei CULTURA un spaţiu larg a fost alocat dezbaterii în jurul teatrului de astăzi din România. Au fost solicitate opinii a diverse categorii de creatori de teatru şi critici. Vom consemna cîteva din ele, mai puţin cele ale generaţiei altfel.
Mircea Ghiţulescu (critic de teatru) – Sînt oameni care ştiu să glumească, ştiu să rîdă, se pricep să te facă să rîzi, nu să stai crispat pe scaun în aşteptarea unei noi porcării. Nu paraponisiţii, încruntaţii, scrîşnitorii din dinţi din generaţia satanizată, nu cei supăraţi pe părinţi, pe lume, pe Dumnezeu, pe îngeri, pe soră şi frate sînt idealul nostru în materie de dramaturgie. Aşadar, nu am prea multe griji în legătură cu noua dramaturgie pentru că în cea mai mare parte nu este decît maculatură în conţinut şi formă. O comedie de Mimi Brănescu încape de douăzeci de ori în ,,Omul cu mîrţoaga” scrisă mai demult de colegul său George Ciprian, asta privind lucrurile strict cantitativ. Calitativ e şi mai grav pentru că a dispărut cu totul preocuparea pentru arta de a formula idei – esenţa însăşi a artelor. Nu mai putem inventa conţinuturi noi, dar putem descoperi formule atît de ingenioase, încît tot ce spunem să pară nou-nouţ Pentru asta, trebuie să fii perfect stăpîn pe limba română, nu ca Ştefan Peca pentru care această limbă se reduce la maximum o sută de cuvinte. Şi atunci să ne mai mirăm că în textele sale apare expresia ,,bestialitate animalică”? Să-i amintim că în limba latină bestia, ae, (substantiv, declinarea I) înseamnă animal şi că expresia, în final, s-ar traduce prin ,,animalitate sălbatică”? E prea tîrziu.
Mircea Morariu (critic de teatru) scrie despre eşecul altfelismului (p. 17). «Mă tem că literatura dramatică românească scrisă azi ocupă pe scenele din ţară exact locul pe care îl merită. Un loc marginal, plăpînd, modest, plasat undeva în semi-întuneric, camuflat de supraabundenţa de fum de ţigară şi asezonat cu tînguiri ori cîntece de jale mai mult decît cuprinde.
Respectiva dramaturgie s-a născut din laudabila dorinţă de a scrie altfel. Altfel prin raportare la chipul în care se scria pînă în 1989» Numai că animaţid e voinţa şi ambiţia, altminteri d eînţeles, dea scrie altfel, campionilor şi, mai cu seamă, campioanelor altfelismului nu le-a rămas timp timp pentru a afla, prin lectură, prin cercetarea bibliotecilor, a arhivelor, cum se scria pînă la data de referinţă. Şi astfel s-a ajuns la concluzia otova că mai tot ce s-a produs înainte de 1989 în materie de scris pentru scenă însemna propagandă, dramaturgie la comandă, eroi falşi, «oameni ai zilelor noastre» sau «directori generali adjuncţi» cu probleme de morală ori cu abateri de la «morala comunistă», aceştia din urmă fiind,e drept, specialitatea lui paul Everac. Ceea ce nu e nicidecum adevărat. Dar nici definitoriu nu e.
(…) S-au găsit la repezeală o seamă de teme şi motive – de tipul lipsa de comunicare, însingurarea, boala, mizeria, sărăcia, drogurile, trăitul la marginea societăţii, a-socialul, şi s-au scris o groază de piese după asemenea tipare… Au apărut Heliazi în fustă, cîteva cronic[rese şi criticiţe obligatoriu «open-minded», care parcă si-au stabilit drept obiectiv reactivarea la starea de fapt de azi a îndemnului ,,scrieţi, fetelor, numai scrieţi»! (…)

Mai sunt şi alte păreri, dar din păcate, nu prea relevante. Iar cele relevante, sînt prea triste.
Sau poate că aceasta e realitatea, aşa cam tristă. Situaţia e aceeaşi şi la Chişinău. Teatrele îs pe moarte. Unii nu ar fi de acord… Am cunoscuţi care se pot duce şi la piese pornografice (de fapt ele cam toate îs pornografice) şi fac abstracţie de limbaj, de actele din scenă la propriu. Se întorc încîntaţi şi spun «vai cît de bine a jucat cutare sau cutare». Dar ce folos cum a jucat cutare sau cutare dacă piesa e varză? Dacă ea e varză, ce să mai ne învîrtim în jurul cozii?
Unii critică reticienţa noastră, şi spun că totul evoluează… Bun, eu nu am pretenţia să joace cei de azi ca V. Ciutac sau V. Apostol, căci nu vor fi niciodată în stare (şi nu doar de aceea că nu au talent, nici nu muncesc serios şi nici lecturi elementare nu au, multă vorbăraie la o cafea etc.), ci să îmi joace ceva actual. Ceva în ce s-ar regăsi deopotrivă şi un orăşean şi un sătean. Ceva ce să cuprindă şi durerea acestui pămînt, şi drama plecării peste hotare… Teatrul totuşi e viaţă. El trebuie să reflecte viaţa şi societatea. Sau pentru ce a mai fost creat?