Pe urmele Bizanţului

Dragi cititori ai paginei noastre, daca considerati ca merita sa acordati votul dumneavoastra
blogului nostru, va rugam sa apasati aici.

Vreo 9 ani în urmă la postul bucureştean Prima TV exista o emisiune - ,,copiii spun lucruri trăsnite”. Cu acelaşi succes am putea spune că astăzi maturii spun lucruri trăsnite. Societatea noastră, pe ambele maluri ale Prutului, e plină de indivizi care scriu şi spun te miri ce. Deoarece nimeni nu îi amendează verbal, ei continuă… şi ajungem la şiruri galactice de aberaţii scrise şi în presă şi în cărţi în ultimii 8-9 ani.

În cea mai mare parte inşii folosesc acelaşi postmodernism, pe care mulţi din ei chiar îl neagă. Tehnica e simplă. Să spunem că e primăvară, e un aer înţepător de curat, e 8 dimineaţa, urci pe strada Iorga spre liceul Prometeu. Cerul e senin. Mai vezi pe cîte cineva cum se grăbeşte la şcoală. Pe străzi chiar dacă şi e un pic de praf, totuşi el încă nu se observă datorită prospeţimii începutului lunii aprilie. Te bucuri. Totul te bucură. Cînd te uiţi la copaci observi muguri mari, sau chiar la castani cum ei se transformă în frunzuliţe… Ei, şi asta o fi realitatea, dragă cititor? Ţi se pare. Cît ai mers pe strada Iorga, undeva or fi fost şi doi cîini vagabonzi care îşi scuturau puricii. Tu oricum ai mers mai departe, şi nici nu avea raţiune să îi urmăreşti. Cer, aer, muguri…
Ei, cum o să abordeze tot acest traseu un postmodern şi cum l-ar întitula? Ca o plimbare de cîini. El nu vrea (nu ştim dacă şi nu poate) să observe ce se întîmplă împrejur. Pentru postmodern centrul galaxiei sunt cei doi cîini. Nu există cer, nu există copaci, nu există muguri etc. Totul e redus la doi cîini. Procedeul poate fi numit extrapolare la cub. Şi iată scrie unul, scrie al doilea, scrie al treilea. Şi apare o nouă realitate literară. Apare un nou curent… Iar restul tac (majoritatea celor născuţi în anii 40 şi 50 şi care după idee ar trebui să ştie cît de importantă e tradiţia, odată ce aceasta ne-a fost negată şi ignorată în anii sovietici), şi prin tăcerea lor acceptă aceste aberaţii… Şi astfel le dăm dreptul la viaţă. În acelaşi context unul mai găseşte şi vreo două inscripţii de graffiti pe o stradă lungă de 4 km, le fotografiază, iar apoi participă mîndru la o expoziţie de acest tip într-o capitală europeană (asta aduce aminte de cîntecele alcoolizate ale celor de la trupa românească ,,Spitalul de urgenţă” - ,,doctor în Istorie, zace fără glorie”, profund, nu?).
Dar unde e cerul, unde sunt mugurii, unde sunt copacii, unde-s pietonii etc. Unde-s 99,99 din realitatea obiectivă de care ei fac abstracţie?
Tfu, la ce am ajuns, să discutăm aberaţiile nu ştiu cui pentru că ei sînt vizibili în societate, datorită nepăsării noastre.
De exemplu în Polonia ziarele cînd iau interviuri de la personalităţi, uneori mai pun şi întrebări legat de lecturile acestora, de ce cărţi ar recomanda tineretului etc. În lunile decembrie-ianuarie 2008/2009 cotidianul ,,Dziennik” chiar a efectuat un sondaj şi a publicat multiple păreri în paginile sale. Paradoxal sau nu, dar majoritatea celor care s-au exprimat, au optat pentru valorile literare poloneze. Unii au deplîns moartea romantismului (sic!), datorată şi indiferenţei profesorilor, alţii au atras atenţia asupra necesităţii lecturilor în defavoarea televizorului. Şi parcă Polonia e o ţară europeană, are 38 milioane de locuitori… ia şi explică asta la noi, unde tradiţia literară deja e îngropată sub indiferenţa noastră. Nu, ,,revoluţionarilor” nu le e destul, ei vor să o dezgroape şi să îi dea foc demonstrativ.

Rîndurile de mai sus sunt un preambul. De azi începem o nouă rubrică cu o denumire strămoşească - ,,verzi şi uscate” despre fermecătoarele îmbinări de sensuri şi de pseudocuvinte ale copiilor şi părinţilor lor postmoderni.
Mai alaltăieri primesc un email cu prezentarea scurtă a unei cărţi. Autorul e Dan Dungaciu, pe care îl ştim ca urmare a zecilor de articole ce le publica altădată în paginile ziarului FLUX. Acum publică mai rar, şi în alt ziar. Dar aceasta nu ne priveşte. Nu ştim cine a scris scurta prezentare a cărţii, dar acolo apare formularea fermecată din categoria ‘ai noştri tineri la Paris’:
,,…dar fără patetismele din categoria podului de flori”.
Mai nou, de ceva ani, nişte indivizi, folosesc cu sens deturnat termenul ,,patetic”. Stînd la Cluj, am avut şi eu impresia la un moment dat că patetic înseamnă jalnic, dar… am greşit. Un profesor universitar clujean, specialist în hermeneutica textului, al cărui nume nu ştiu dacă mi-ar da voie să îl pomenesc, îmi zice odată:
- Voi, ăştia veniţi din răsărit, sunteţi patetici (comparînd pragmatismul occidental cu idealismul răsăritean)!
- Domnule profesor, mă scuzaţi vă rog, patetic de la ‘pathetic’ în engleză…
- Nu! Tinere, patetic vine de la patos din greacă!
Cred că nu mai avem ce să stăruim asupra acestei explicaţii. Ea e confirmată şi de cea din DEX. Se vede că la Bucureşti, deşi e capitala politică, nu e şi cea gramaticală, semantică, într-un cuvînt lingvistică etc. Şi trebuie să poţi ca să spui că podurile de flori au fost jalnice… Jalnici vom fi noi dacă nu vom lua nici o atitudine la deviaţiile acestea lingvistice ale anonimilor.

În altă parte, pe marginea piesei lui D. Matcovschi – ,,Neamul Cain”, cineva scria că personajele lui ,,par a alcătui un ansamblu de tipi rebeli, mânioşi, chiar ameninţători”.
Nu mai spuneţi, că doare de rîs. Personajele lui D. Matcovschi au o singură trăsătură fundamentală pe care nu e nevoie să o eludaţi, căci ea răzbate prin tot ce a scris. Durerea pentru domnia mediocrităţii şi nulităţii în instituţiile de cultură şi în societate, pe fundalul renunţării la tradiţie. Să spicuim cîte ceva din D. Matcovschi.
,,Tăcînd aici şi acum, vom încuraja mediocritatea, perversiunea chiar. Atenţionez, perversiunea. Ceea ce ar fi mai rău decît rău. Suntem noi, basarabenii, oameni de la pămînt, iar oamenii de la pămînt curaţi au fost dintotdeauna. Au fost şi au rămas.
În artă, în literatură a tăcea de fapt înseamnă a accepta….
În sfîrşit revin la eroii noştri scriitoriceşti. Au stat şi ei în buruieni destul. Au făcut şi fac poezie sterilă, fără principii morale. Ei fac, ei o citesc, ei se laudă, ei se integrează în Europa. Fără Eminescu, cot la cot cu rataţii de pe malurile Dîmboviţei, cei care insistau să-l scoată din manualele şcolare şi pe Coşbuc” (Literatura şi arta, 13 octombrie 2008, p. 3, ,,Criză de moralitate 11”).
,,Să punem degetul pe rană e nevoie, diletantismul nu mai poate fi tolerat, teatrul naţional nu mai poate fi de import, muza teatrală nu poate fi cosmopolită, omul de teatru nu mai poate sta în două luntri…
Actorii, în scenă, nu ştiu ce fac, fonfăie cuvinte, nu se aud, muţi ca toţi muţii. A dispărut din teatru cuvîntul doldora de sens. Durerea a dispărut, cultura scenică, sentimentul curat, nemimat. A apărut în loc fanfaronada, arlechinada, buricul gol; ridicat la rang de artă scenică sexul a ajuns” (Literatura şi arta, 11 mai 2006, p. 6, ,,Diletantism”). Şi am putea continua…
Criticul postmodern vede mînie şi ameninţare, deşi acestea lipsesc cu desăvîrşire. În schimb nu vede durerea. De altfel canoanele care sunt azi la modă (sau mai bine zis vor să fie) interzic durerea şi sentimentul. Ele nu există, ele sunt jalnice, ele sunt depăşite ar zice ei.
Bine. Haideţi să vedem ce mai spune lumea de prin alte părţi.
Vocalistul rock (!) polonez Pawel Kukiz:
,,Generaţia mea încă a mai fost ,,viciată” de lectură – nu aveam fiţuici şi ecranizare. Şi azi mă gîndesc, că aşa era mai bine. În literatura poloneză sunt lucruri, pe care trebuie să le încerci singur. Nu o să ne placă totul, dar dacă vrem să părem inteligenţi, trebuie să ajungem singuri la această valoare. Să nu lăsăm influenţaţi de părerile altora: că aceasta e depăşit, că aceea nu pentru asimilare. Eu îl iubesc pe Sienkewicz şi mi se pare, că citirea trilogiei în liceu este o idee bună (…). Cititul creşte probabilitatea că vei fi un om bun (sic!) (,,Dziennik”, 9 decembrie 2008, p. 19 – “Lektury to ratunek przed zmatoleniem”).
Pawel Śpiewak (sociolog şi istoric al ideilor, profesor la Universitatea din Varşovia) – enumeră trei criterii după care trebuie alese lecturile obligatorii. Primul ţine de ,,tradiţia noastră”… ,,Putem să nu-l iubim pe ,,Beniowski”, dar fără a cunoaşte romantismul, nu vom putea avea simţul tradiţiei”. Al doilea criteriu e cel al pierderii noastre istorice. ,,Trebuie să înţelegem la ce am fost predestinaţi, înfrîngerile noastre, speranţele noastre neîmplinite”. ,,Ultima – ceea ce nu înseamnă că e mai puţin importantă – e funcţia lecturilor obligatorii de a te învăţa vorbirea corectă, dicţia şi odată cu acestea simţul gustului aristocratic” (de şleahtici – n.n.) (acelaşi ziar, acelaşi număr, p. 12 – ,,Lecturile obligatorii arată arta limbii”).
Mai adăugăm aşa ca printre altele că în 17 decembrie în Polonia e ,,ziua fără vulgarisme”. Ocazie cu care cetăţenii îşi expun părerile prin aceleaşi ziare…
Încheiem aici prima serie a acestei rubrici cu o urare pentru ,,revoluţionarii” noştri – să aveţi visuri poloneze!
(va continua…)