Pe urmele Bizanţului

Exilaţi în umilinţă… un roman. Al unei generaţii? Al unei amintiri? Rezultat al retragerii din activitatea scenică şi a posibilităţii de a medita în pace în eminescianul Iaşi?
Off… şi cîţi au lovit în ei. Cîţi au lovit? Au lovit în Loteanu în 1996, iar acum prin uitare. Au lovit în Apostol în 1998, dar el i-a iertat. Au lovit şi au lovit. Au profitat de plecările la Domnul a lui Pavel Bechet şi a lui Nicolae Sulac. Acum au mai fost două plecări, din care una a fost cea mai mare… ŞI iată că a mai rămas doar un singur titan.
Ştiţi cine? La sigur că da. În ultima vreme e mai retras ca niciodată, şi… poate scrie. Poate scrie continuarea cărţii lui Victor Ciutac. E autorul versurilor:
Omule, de ce-ai tăcut, cînd pe suflet ţi-au călcat?
Multe, de ce ai strîns mîna care te-a lovit?…
Omule, de ce ţi-ai pus numele sub lege grea
Şi-ai trimis la moarte omul care vină nu purta?
De fapt, aceştia au fost titani. Titani pe care mai multe grupuri au vrut să îi doboare din timpul vieţii, dar nu au reuşit. Despre demitizatori nu vom vorbi aici. Despre ei nu se vorbeşte. Ei vor rămîne anonimi.
Dar mai e o faţă a realităţii:
,,Am greşit, şi ne-am luat răsplata” (Sf. Nicolae Velimirovici).
,,Cum îşi sunt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa”,
,,Suferim pentru că gîndurile şi dorinţele noastre sînt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nu are pocăinţă. NU au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi”! (Cuviosul Tadei de la Vitovniţa).
Ar trebui să ne smerim, şi să ne gîndim mai des la cele sfinte, după cum se cîntă atît de frumos în cîntecele lui Ion şi Doina pe versurile lui Grigore Vieru. ,,Sfîntă ni-i casa, ce naşte fecior şi fecioară…”
ŞI care e legătura cu Victor Ciutac?
V. Ciutac e primul prozator moldovean de după 1945 la care vedem că personajele au sentiment religios. Mai mult decît la Cehov poate. Căci aşa era satul moldovean, plin de credinţă…
,,O aşa slujbă demult nu văzuseră Codrenii. Şi mic, şi mare, bătrîn şi tînăr, copii mărişori şi de ţîţă – toţi erau la biserică, iar cei ce nu încăpuseră stăteau la uşă, în pridvor în jurul ei. Atîtea lumînări numai la Paşte se aprind. Nimeni nu şuşotea, nimeni nu obosea, chiar şi copiii mici se ţineau de poalele mamelor şi tăceau, speriaţi şi ei de cele petrecute noaptea ori poate de acea putere tainică ce domnea în biserică” (Exilaţi în umilinţă, p. 28).
E bine ca simplii cititori să se aplece asupra acestei cărţi. Deşi ea a apărut încă în 2006, iar în librării de vreo jumătate de an cel puţin, nu s-a prea vorbit de ea. Deşi cu întîrziere, noi trebuie să vorbim de ea acum.
Dacă cineva din vizitatori blogului a citit cartea şi vrea să lase vreo părere despre această epopee a satului moldovean începînd din interbelic şi pînă după anul 1956, o poate face aici.
Să nu-i lăsăm să ne plece din gînd!

Propunem cititorilor jos cîteva aforisme de-ale lui Gr. Vieru, pe care le-am selecat altădată şi pe care le avem acum la îndemînă.
În general Gr. Vieru a selectat din culturile popoarelor lumii mii de aforisme, şi mai e şi autorul unui număr impresionant.

R. Moldova e prea mică pentru a face o politică mare, iar poporul ei prea singur pentru a-şi aduce aminte din care neam se trage.

Ai observat ce păsări au nimerit în închisoarea coliviei? Cele mai frumoase!

Viitorul va fi un crîncen şi sîngeros război. El a şi început deja. Iată şi primii morţi: pruncii ucişi în atîtea fragede şi nerăbdătoare pînece femeieşti.

Acesta e Soarele, spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă de ce?

Nu mi-aţi spart cerul din fereastră odată cu geamul.

Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

Grigore Vieru a selectat multe aforisme din folclorul popoarelor lumii.
Iată cîteva proverbe bengaleze.
,,E mai bine a fi liniştit, decît a fi fericit”.
,,Nu poţi să vezi numai cu ochii, dacă n-ai şi lumină”.
,,Trîndăvul se pricepe la trei lucruri: să mănînce, să doarmă şi să se supere”.
,,Dacă n-ai muzică în suflet, degeaba o cauţi în fluier”.
Cîteva proverbe persane:
,,E mai greu să ajungi om decît ştiutor de carte”.
,,Cine urcă măgarul pe acoperiş, tot acela îl poate şi coborî”.
,,Găina o dată o mănînci, ouăle de o sută de ori”.
,,Sunt pe lume trei mari prostii: să te urci pe munte fumînd, să părăseşti casa ta pentru a te muta la socru şi drum singur la vreme de noapte”.

vedeţi şi http://oxana90.wordpress.com/2009/01/18/moment-de-reculegere-pentru-un-popor-indurerat/

În aceeaşi zi cu poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul şi actorul Victor Ciutac. A plecat din ceea ce a fost capital gloriei noastre cultural, pe timp de decădere politică – Iaşiul. Şi deşie tot pămînt moldav, regretăm că va fi înmormîntat acolo şi nu la Cimitirul Central din Chişinău alături de colegii de generaţie şi de cei care i-au fost prieteni.
Ultimul rol l-a jucat într-un spectacol regizat de Veniamin Apostol (vezi articolul de mai jos despre acesta), autorul textului fiind Dumitru Matcovschi. De altfel presa de la Chişinău de mult ignoră numele acestora, indiferent de denumire şi de orientare. Ziarele care acum plîng formal, demult sapă groapa Tradiţiei din care fac parte şi toate personalităţile de mai sus. În viaţa a mai rămas doar Dumitru Matcovschi, iar piesele lui, în care a jucat şi Ciutac, şi Apostol, de mult nu mai sunt puse.
Era spectacolul Tata, unul din cele mai puternice spectacole moldovene (române) de răsărit din ultimele decenii… Şi apoi a plecat la Iaşi. Acolo a scris romanul ,,Exilaţi în umilinţă”, în care relatează destinul unui sat şi unei familii moldovene în tulburele secol XX. Romanul e constituit din III părţi şi are 436 de pagini. Vă recomandăm să căutaţi cartea în librăriile reţelei ,,Cartea Chişinău” S.A. Se află la «Aurora» şi «Ştiinţa» de pe str. Puşchin, la cele două librării de pe str. Eminescu.
Noi trebuie să ne rugăm pentru cei plecaţi, şi să nu uităm, fiecare lumînare aprinsă, e o făclie pentru sufletele lor şi în memoria lor.

Poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul.
si nici un regret nu ni-l va putea intoarce…
Ceremonia finala va incepe miine la orele 10
in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau.

Dumnezeu sa-L odihneasca in pace, iar noi sa traim si sa-l pomenim!

De azi inainte, pentru noi toti,
pomenirea lui Eminescu va indisolubil legata de pomenirea lui Grigore Vieru.

vezi http://crunteanu.blogspot.com/2009/01/murit-grigore-vieru.html

Cadre pline de tristeţe de la procesiunea funebră - http://unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=9101 şi
de la expoziţia dedicată lui http://trm.md/index.php?module=stiri_int&news_id=5268

În constelaţia culturii naţionale, pe lîngă alte personalităţi valoroase, un loc deosebit îl ocupă cineastul Vlad Ioviţă.
Aşa s-a întîmplat, că pe 25 decembrie 1935, de ziua Naşterii Domnului după calendarul gregorian, în lume a venit, în sătucul Cocieri din raionul Dubăsari, viitorul regizor al filmelor de nonficţiune ,,Piatră, piatră” (1966), ,,Fîntîna” (1966), ,,Malanca” (1968), ,,Dansuri de toamnă” (1983), al filmului artistic ,,Dimitrie Cantemir” (1973) etc.
A avut o copilărie mai vitregă, crescînd la un orfelinat, după ce îşi pierduse tatăl, iar puţin mai tîrziu şi mama. A fost selectat pentru şcoala coregrafică din Peterburg (atunci Leningrad), unde se va reţine pentru mai mulţi ani. La întoarcere, a pus bazele Teatrului naţional de balet, fiind susţinut de colegii săi P. Leonardi, V. Tihonov şi V. Poclitaru. Mai tîrziu, în 1962 a plecat la Cursurile superioare de scenaristică de la Moscova. Din acel moment a şi început destinul său de om al cinematografiei, deşi preocupările pentru proză, imagini, forme de expresie cît mai laconice le avea deja în suflet.
Primul film îl turnase încă în 1961, iar randamentul începe să se mărească începînd cu anul 1966. D. Olărescu aprecia – ,,Ioviţă era conştient de faptul că nu putea exista o artă profundă, veritabilă, fără de întoarcerea la începuturile primordiale şi la momentele ancestrale ale neamului, fără de tainele mitologiei şi filosofiei lui, fără de marea lui bogăţie spirituală”. În acest sens se înscriu filmele documentare de o izbitoare profunzime artistică, de la începutul creaţiei sale - ,,Fîntîna” (1966) şi ,,De sărbători” (1968). În primul caz, ,,înălţarea fîntînii integrează şi chipul apostolic al fîntînarului, care atinge semnificaţiile dramaticului, ale dramei dintotdeauna a creatorului pentru care creaţia sa este actul primordial al existenţei”. Iar în ,,drama populară Malanca, ce stă la baza filmului ,,De sărbători”, este vorba de o sacrificare în numele frumosului… eroina Melania, conform legendei, şi-a sacrificat viaţa pentru a salva o cetate asediată de turci” (D. Olărescu).
Bineînţeles că au apărut şi oameni care au încercat să îl oprească din drumul său, atît în rîndul conaţionalilor, iar în final şi în forurile de partid. Totul a culminat cu şedinţa CC al PCM din 7 aprilie 1970, cînd s-a dat următorul verdict - ,,Toate filmele create de Vlad Ioviţă (,,Piatră, piatră”, ,,Fîntîna”, ,,Se caută un paznic”) sunt ideinic vicioase”.
Însă, cîinii au lătrat în toate epocile, iar creatorii, deşi cu suferinţe interioare pe care doar le putem bănui, şi-au continuat drumul pe care retroactiv nu îl putem aprecia decît ca triumfal şi plin de viaţă şi de renaştere pentru cultura naţională.
V. Ioviţă a elaborat o întreagă filosofie a laconismului şi a tăcerii prin creaţia sa. De altfel singur nota la un moment dat - ,,am învăţat să ne exprimăm laconic. Capodoperele noastre populare, bunăoară, sunt un exemplu în acest sens. Şi pe bună dreptate. Durerea, oricît ar fi de mare, gîndul, oricît ar fi de înaripat şi de profund, şi chiar situaţia epică, oricît de epică ar fi ea, nu are nevoie de tone de cuvinte şi spaţii nelimitate pentru a se întrupa artistic”. Cu toate acestea, în ce priveşte raportul dintre arte şi mijloacele de expresie - ,,cred că imaginea cinematografică nu poate înlocui cuvîntul, cuvîntul cel talentat şi firesc. E imposibila filma o metaforă eminesciană şi puşkiniană, un sunet din muzica lui Mozart sau a lui Chopin”.

Printre colaboratorii apropiaţi ai lui V. Ioviţă au fost Gheorghe Vodă, Serafim Saka şi Pavel Bălan. Primul din ei, se născuse şi el al un sfîrşit de decembrie (24) în anul 1934 în satul Văleni din Cahul şi a activat ca regizor la studioul ,,Moldova Film” între anii 1965 şi 1971. Cei patru menţionaţi mai sus, şi oarecum contemporan cu ei, alături de ei Anatol Codru, prin filmele ce le-au lansat, au dat naştere unui fenomen cultural fără precedent. ,,Poeticul devenind cea mai importantă trăsătură distinctivă a cinematografiei de nonficţiune şi a celei de ficţiune. Se pune baza şcolii filmului poetic… Şi nu mai puţin important e şi faptul că prin aceste filme s-au conturat perspectivele, modalităţile şi aria de investigaţia cineaştilor, s-a regăsit expresia ce se afla mai aproape de felul nostru de a fi…” (D. Olărescu).
Printre volumele de proză pe care le-a publicat V. Ioviţă sunt ,,Friguri” şi ,,Un hectar de umbră pentru Sahara”. Din cel de-al doilea face parte şi nuvela ,,Dincolo de ploaie”, un mic roman al destinului unei întregi generaţii plecată de la ţară, şi apoi, datorită formaţiei artistice aflîndu-se într-un peregrinaj continuu (la propriu sau mental), neputîndu-şi găsi locul. Dar dincolo de acestea, e şi iubirea, acea iubire pe care mulţi din cei care i-au analizat opera nu i-au înţeles-o şi i-au supus personajele unor tipare nedrepte. Vaniuţa, supranumit Milionaru, şi Victoria, iubita lui, care insistă să-şi trăiască iubirea departe de ochii satului. Dacă doriţi, sunt de fapt două personaje eminesciene, ajunse să trăiască după 1950 într-un sat colectivizat.
V. Ioviţă a mai scris şi poezii. Nu atît de multe, dar foarte expresive şi sensibile. Iată o mostră - ,,Dimineaţa asta e foarte ciudată,/ Totul e altfel, nu ştiu cum…/ Undeva parcă rîde o fată/ Scăldîndu-se ‘n ape cu flori de fum”.
A plecat la Domnul la doar 48 de ani, lăsînd o bogată moştenire…
M-am bucurat mult cînd am dat de cartea ,,Vlad Ioviţă dincolo de timp. Studii”, apărută la Editura Cartea Moldovei, în anul 2005 sub îngrijirea lui Dumitru Olărescu.
Prin revalorizarea trecutului şi simbolurilor fundamentale din spiritualitatea naţională, Vlad Ioviţă se situează postum dincolo de timp, după ce, la începuturile carierei sale se autoplasa într-un fel oarecum romantic post-eminescian ,,dincolo de ploaie”, de fapt dincolo de tot realismul socialist. Căutaţi şi citiţi cartea despre Vlad Ioviţă. E un real prilej de bucurie şi de împlinire spirituală.

Într-un decembrie a plecat

Teatrul, o artă care mai ieri avea impact în societatea noastră. Numele spectacolelor erau pe buzele cetăţenilor, ziarele scriau despre cronica vieţii teatrale, cele ce se întîmplau pe scenă reflectau fenomenele importante din societate. Apoi încetul cu încetul lumina teatrului s-a stins. El există şi astăzi, dar e doar o palidă copie. O fi fiind şi cultura de masă de vină?
Dincolo de acestea, teatrul din istoria recentă (anii 1970-1990) a avut eroii săi, mai toţi cu destine zbuciumate, plătind tribut cotelor tensionate ce le atinge viaţa teatrală. Dintre ei, o figură aparte e Veniamin Apostol. Nu pot decît să regret că din preconcepţii am evitat să vizitez teatrul. Volens-nolens, în decembrie 1999 am fost ,,nevoit” să văd o reluare uşor modernizată a spectacolului ,,Tata” (după D. Matcovschi), la ,,Mihai Eminescu”. Dintre toţi actorii unul mi-a plăcut îndeosebi. Era înalt, cu o privire blîndă plină tristeţe, cu o naturaleţe ce ştergea orice frontiere între actor şi personajul pe care-l juca. Era Veniamin Apostol. Din păcate era, pentru că doar peste un an a plecat la Domnul. Era, pentru că oricît de mult n-am dpri, nu-l mai putem revedea pe scenă.
Veniamin Apostol (15 august 1938-14 decembrie 2000) s-a născut la Dubna în judeţul Soroca. A urmat actoria la Chişinău (1964 absolveşte), apoi regia la Moscova, în clasa profesorului Anatolii Efros. A susţinut doctoratul la GHITIS în anul 1977. A fost directorul Teatrului ,,Mihai Eminescu” (cu o altă denumire atunci), apoi, ca urmare a lipsei de loialitate a colectivului (1981),a fost eliberat, şi a ajuns mai tîrziu la Teatrul rus ,,A.P. Cehov” (1985). În anii 1990 a activat în cadrul Institutului de Arte din Chişinău, al cărui rector a fost pînă în anul 1998, cînd a fost îndepărtat din funcţie.
Criticul Pavel Pelin îl evocă astfel - ,,Alături de Valeriu Cupcea, Emil Loteanu, Mihail Grecu, Eugen Doga şi Ion Druţă – Veniamin Apostol pare să încheie lista clasicilor culturii moderne. În orice post, întotdeauna s-a bucurat de simpatia oamenilor – a spectatorilor, studenţilor, clasei politice, oamenilor de cultură şi artă din diferite ţări, funcţionarilor publici, învăţătorilor, chiar şi a ţăranilor”.
Maria Mâţu îl aprecia într-unul din studiile sale - ,,s-a aflat mereu în vîltoarea creaţiei, care ba îl ridica pe culmile sublimului, ba îl arunca în abisul disperării, al tristeţii şi al singurătăţii totale. Dar nici cea mai neagră tăcere nu i-a putut nicicînd atinge sufletul neîntinat, n-a reuşit să-i devoreze credinţa neclintină, în muncă, frenezia debordantă, optimismul încîntător, generozitatea curată în faţa momentului de creaţie…”.
Printre piesele care l-au impresionat în mod deosebit a fost ,,Cervus divinus”. V. Apostol scria într-un articol despre acesta - ,,Stînd în faţa textului druţian, îmi amintesc de nopţile de iarnă, pe cînd eram student la actorie şi veneam în vacanţă acasă. Mama aprindea lampa de gaz, deşi aveam şi lumină electrică, ac să nu bată prea tare la ochi: astfel îi părea mamei mele că putem sta mai liniştit de vorbă. O întrebam despre preoţi, despre mănăstiri, despre religie şi biserică (era credincioasă maică-mea), despre toate evenimentele satului, despre oamenii pe care pe atunci îi mai cunoşteam. Îmi răspundea în glumă maică-mea prin ,,childuri”, cu un umor uşor, cu durere, mă amuzau răspunsurile ei şi mă făceau să lăcrimez”.
A debutat în anul 1969 cu spectacolul ,,Noaptea privighetorilor”, B. Ejov. Pe lîngă mulţi autori străini, i-a montat şi pe ai noştri. Printre piesele autohtone se numără – ,,Unde eşti, Campanela”?, ,,Curajul bărbaţilor” (A. Marinat), ,,Tache, Ianche şi Cadîr” (V. Ion Popa), ,,Toate trei anotimpurile” (A. Busuioc), ,,Preşedintele”, ,,Pomul vieţii”, ,,Abecedarul”, ,,Destinul”, ,,Sperietoarea” (D. Matcovschi), ,,Mîrţoaga cu clopoţei”, ,,Casa mare” (I. Druţă), ,,Cîrlanii” (C. Negruzzi), ,,Kir Ianulidi” (V. Alecsandri).
Un loc deosebit printre omagiile aduse actorului, regizorului şi profesorului, se numără volumul ,,În vîltoarea creaţiei”, ediţie îngrijită de Maria Mâţu, apărută în anul 2004 la Editura ,,Cartea Moldovei” şi însumînd 316 p. Dintre motto-uri spicuim o întrebare retorică şi o cugetare.
,,Cine mai poate trăi sute de vieţi omeneşti într-o singură viaţă”?!
,,O ţară care-şi pierde teatrul e sortită pieirii”. Aici mai putem adăuga - ,,Sălile semipustii ale teatrului sunt rezultatul prieteniei de mulţi ani a spectatorului cu televizorul”.
Îl văd şi astăzi cum era aplaudat atunci minute în şir pe scena Teatrului Naţional ,,Mihai Eminescu”, alături de Dumitru Matcovschi. Şi regret… Cît de uşor a fost uitat un Om.