Generatia Zdrobita

Suceava. Cernăuţi. Baştina buneilor

November 12, 2008 on 1:37 pm | In drumuri | No Comments

Mînă doru-i tainic colo înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sînt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel totdeauna, cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!
(Mihai Eminescu, La Bucovina)

Ades visez Moldova, cea din demult, cerească
Încinsă-n constelaţii de albe schituri sfinte,
Şi gloria străveche începe să lucească
Cu tainicii ei ctitori de-adîncuri aşezăminte.
(Vasile Voiculescu, Moldova veche cerească)
Dumitru a coborît din tren în gara ,,Iţcani”, a pus geanta jos şi a luat-o de mînuţă pe Alina, care rămăsese în tren. După ce au tăcut un timp, el i-a zis:
- ,,Vreau să fiu cu tine”.
- ,,Şi eu vreau să fiu cu tine”.
- ,,Să ştii că îmi pare foarte rău că te las să pleci mai departe singurică cu acest tren”.
- ,,Iar mie pentru că te las în această gară necunoscută. Să ai grijă de tine, hai te rog mult”, i-a spus ea privindu-l ca un copil cuminte.
Trenul s-a urnit încet spre gara Burdujeni. Mîinile li s-au despărţit.
- ,,Să ajungi cu bine”.
- ,,O să-ţi scriu… nu vreau să te las aici”.
- ,,Bine”. Dumitru a dus mîna dreaptă la buze şi a fluturat prin aer cu ea. Simţea în acea fată care pleca, un ghemotoc de dor, gingăşie şi pasiune. A aşteptat pînă bătăile roţilor nu s-au mai auzit, iar luminiţele au dispărut în depărtare. ,,Tuc-tuc, tuc-tuc”.
Dumitru s-a pornit încet spre mijlocul gării. ,,Nici cinci dimineaţa, ce obosit sînt. Măcar de eram în doi”. În faţa gării încă nu apăruse nici un autobuz sau microbuz. Pînă la ora şase dimineaţa Dumitru a aşteptat pe o bancă, după ce a sorbit o cafea ieftină, dar care în astfel de situaţii îţi dă o senzaţie de căldură atît de necesară!
La ora 5.30 a apărut primul microbuz. Dumitru a urcat în acesta şi a constatat că geamurile erau aburite, iar senzaţia dimineţii ameţite de nesomnul nopţii, suprapusă cu frigul începutului de toamnă, avea ceva special şi inconfundabil.
A coborît în centrul Sucevei şi a luat-o în căutarea autogării. A pierdut calea undeva printre blocuri, apoi a ieşit în spatele Bisericii ,,Sf. Dumitru”. Lumina soarelui care răsărea, se reflecta în cupolele acesteia. ,,Cît de frumos e. Uite… Moldova… Nici nu ştiam că sînt aşa biserici în Suceava… Îs ale noastre… ale moldovenilor”.
A urcat pe străduţă în sus şi a ieşit în drept cu piaţa. Nu era nici o urmă de autobuz, era pustiu. A întrebat de cineva şi a aflat că autogara se mutase mai sus. Dumitru ar fi vrut să se aşeze pe un scaun şi să respire uşurat, ştiind că ar fi plecat în cîteva minute la Cernăuţi.
În autogară erau mai mulţi oameni şi autobuze care plecau în diferite direcţii din Moldova istorică. Denumirile de pe afişele pe care le-a văzut pe mai multe din acestea l-au înduioşat. ,,Bacău”. ,,Piatra Neamţ”. ,,Roman”. ,,Botoşani”. ,,Iaşi”. ,,Bîrlad”. ,,Toate aceste oraşe au fost vechi tîrguri moldoveneşti”. Simţea că se înfrupta dintr-o lume pe care o ştia din cărţi şi care îi părea mai degrabă o poveste. ,,Moldova… Moldova… ea continuă să existe… ea nu a dispărut”.
Autobuzul spre Cernăuţi era programat pentru ora 14. Mai avea cel puţin şase ore de aşteptare. ,,Ştiu că la Suceava vin microbuze de la Cernăuţi. Poate prind unul, mi-a zis vînzătoarea că se opresc la fosta autogară”.
Dorinţa de a vedea Bisericile a fost mai puternică decît cea de a se întoarce lîngă piaţă şi de a vedea dacă apăruseră maşini cu numere de regiunea Cernăuţi - ,,26”. A coborît în jos, apoi a luat-o pe lîngă parc. Biserica ,,Sf. Înviere” era cuprinsă de lumina dimineţii. A citit pe placa de la intrarea acesteia:
,,Biserica ,,Sf. Înviere” (Văscresenia sau Biserica Elena Doamna). Zidită de Elena Rareş. ,,Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Duhului Sfînt acest locaş sfînt închinat Învierii Domnului a fost început şi terminat de Elena, doamna voievodului Petru, fiica lui Ioan Despot Ţar, pentru mîntuirea sufletului ei, Petru Voievodul şi pentru propria mîntuire în anul 70596 luna ianuarie 15”.
Din istoricul Bisericii, afişat lîngă intrare, Dumitru a aflat că în anul 1782 aceasta a fost trecută de către austrieci la catolici. ,,Iată cum au venit austriecii, au şi început să ne prigonească. Abia în 1936 a fost restituită ortodocşilor”.
A mai coborît la mănăstirea în care se află Biserica ,,Sf. Gheorghe”, finisată în anul 1522. În interiorul Bisericii sînt moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei de altădată. Acestea au fost aduse de la Cetatea Albă8 de domnitorul Alexandru cel Bun. Biserica era înaltă, iar acoperişul ei e făcut din bucăţele roşii care dădeau impresia de mozaic, pe care mai erau cîteva motive din culorile albastru şi galben.
De la mănăstire, Dumitru a coborît spre nord şi a ajuns la Biserica ,,Sf. Gheorghe” din Mirăuţi9 construită în secolele XIV-XVII. Apoi a urcat şi a coborît pe lîngă restaurantul ,,Mc Donalds” la o bisericuţă mai mică, dar cu aceleaşi trăsături distincte moldoveneşti. Nu a găsit nici o plăcuţă care să o descrie, doar inscripţii că era reparată din fonduri europene.
Suceava colcăia în monumente, faptele oamenilor de altădată răsărind în faţa lui Dumitru. Era revoltat. Şi-a strîns mîinile şi a zis:
- ,,Suceava! Nu ţi-a mai rămas nimic din gloria de altădată. Doar nişte dăinuiri arhitecturale care ne mîngîie şi ne dor…
Bucovina şi Cernăuţiul sînt sînge şi carne din trupul nostru!
Cred, cred că va veni şi ziua dreptăţii”.
L-a apucat o teribilă durere de stomac de la cafeaua băută pe nemîncate. A urcat încet spre Biserica ,,Sf. Dumitru”. Aceasta îi părea cea mai maiestuoasă din toate cîte le văzuse. Mai de vale de ea era un turn imens. ,,E prea mare ca să fie doar clopotniţă”, gîndi Dumitru. Deasupra intrării în clopotniţă era stema Moldovei de altădată – capul de bour. Cerul era semiînnorat, dar soarele străbătea pe el în fîşii stranii, printre nori parcă alungiţi. Culoarea acestora se schimba de la alb la un albastriu foarte stins cu tentă cenuşie.
A înconjurat o dată Biserica ,,Sf. Dumitru”. Pe pereţii acesteia se mai păstrau vag urmele picturilor murale care se vedea că au fost foarte vii altădată. Totul din această arhitectură era atît de apropiat de sufletul lui Dumitru, ca un vis, ca o poveste, care i-a fost ascunsă ani de zile. Şi iată, că deşi nu le mai văzuse de aproape, fiind lîngă aceste Biserici moldoveneşti, simţea ceva foarte cunoscut şi jinduitor inimii.
S-a dus la fosta autogară, unde a găsit un microbuz ,,Mercedes” cu numere de Cernăuţi. Şoferul i-a zis că urmau să plece cît de repede posibil, dar nu a fost aşa. Abia la ora 10 s-a pornit în direcţia Cernăuţi. Dumitru i-a achitat 150.000 de lei pentru drum.
Drumul de la Suceava la Siret a fost drept. Toamna cuprinsese cîmpiile, mulţi ţărani lucrau cu familiile la ce aveau de strîns sau cules. Dumitru era mulţumit. Pentru prima oară în viaţă făcea drumul dintre cele două oraşe foarte importante în Istoria Moldovei – Suceava şi Cernăuţi. În plus avea şi o afinitate pentru Nordul Moldovei, fie că datorită localităţilor de baştină a părinţilor, fie că era ceva ascuns ce putea doar vag să bănuiască.
Vama au trecut-o pe la Siret care fusese cîndva, pentru o scurtă perioadă de timp doar, capitala Moldovei.13 Vameşii români le-au cerut doar paşapoartele. Sîrma ghimpată care despărţea Moldova de Nord de Moldova din România, i s-a înfipt în suflet. ,,Cît aş fi vrut să fie Moldova întreagă… şi independentă”.
Vameşii ucraineni l-au scos pe Dumitru din microbuz cu tot cu genţi şi l-au dus într-un birou gol, care avea doar un calculator. Mai mult de 10 minute i-au controlat toate actele ce le avea la el şi l-au chestionat unde se ducea. Nu controlul îl deranja pe Dumitru, ci faptul că întreg microbuzul fusese reţinut din cauza sa. Pînă la urmă vameşii i-au dat drumul.
Inscripţiile în chirilica ucraineană, de la intrarea în satele de pe segmentul Tereblecea-Cernăuţi, îl deranjau pe Dumitru. În dreptul acestora era scris însă şi în latină.
Apropiindu-se de intrarea în Cernăuţi, microbuzul a trecut prin Codrii Cosminului. Nicăieri nu scria că aceia erau codrii renumiţi, dar văzîndu-i, Dumitru şi-a dat seama că acolo fură bătuţi poleacii lui Albert. ,,Interesant, unde se află dealurile pe care i-au pus moldovenii pe urmă pe poleaci, să le prăşească şi să samene… Dumbrava Roşie. I-am bătut, atuncea i-am bătut. Cît de frumoasă e această pădure – copacii foarte înalţi, cu frunze mari de fag, uşor îngălbenite şi cu un soare care atît de frumos răzbate printre crengi”.
În oraşul Cernăuţi, Dumitru a coborît la autogară şi a pornit pe jos spre centrul oraşului. În jur nu vedea decît blocuri, dar vroia să prindă exact locul în care începea oraşul vechi cu arhitectura sa specială, pe care o bănuia din relatările Mătuşei. Abia după vreo trei kilometri de mers, a trecut de stadionul orăşenesc, de hotelul ,,Bucovina”, în ochi i-a sărit o ulicioară. Aceasta avea cu tot cu trotuare lăţimea de vreo 8 metri şi de ambele părţi clădiri de cîte cinci etaje. Balcoanele şi geamurile acestora erau destul de fin făcute, iar clădirile nu erau una mai înaltă decît alta, cum era în centrul Clujului.
A rătăcit patru ore prin oraş. A vizitat Biserica Mitropolitană din centrul oraşului, a văzut Iesuiten Kirche16 transformată de comunism în arhivă, într-un tîrziu a ajuns şi la Universitate. Drumul spre aceasta l-a făcut să tremure. Anterior, în Cluj, Mătuşa îi arătase fotografii din interbelic cu Universitatea, care pe atunci era Palatul Mitropolitan, iar Biserica făcută din cărămidă roşie şi cu cupole verzi, era Biserica Mitropoliei (astăzi doar Muzeu).
Admira Cernăuţiul care l-a surprins prin frumuseţea arhitecturală, în acelaşi timp fiindu-i amar. ,,Cernăuţiul nu mai e al Moldovei, iar în oraş moldoveni îs cam douăzeci la sută”. Coborînd de la Universitate spre fostul Parc ,,Schiller”, la care Mătuşa se întîlnea cu cei care îi erau simpatii, Dumitru a auzit studente vorbind vesel în limba română. S-a oprit pentru cîteva clipe şi a adulmecat cu aviditate fiecare cuvînt pe care ale îl spuneau. ,,Moldovence de-ale noastre”.
În centru a găsit Consulatul României, iar mai sus de acesta a văzut monumentul lui Mihai Eminescu. Jur de jur erau coroane de flori. S-a apropiat de una din acestea şi a citit pe o bentiţă - ,,Din partea primăriei oraşului Siret”.
În timp ce a mers înapoi spre autogară, şi-a adus aminte că Mătuşa îi zicea odată că fusese cu vreo 2-3 ani mai devreme prin Cernăuţi cu verişorul lui Dumitru. Lacrimile pe care a început să le verse la un moment dat au trezit nedumeriri verişorului şi mamei sale. Apoi Mătuşa i-a rugat să o lase singură şi a rătăcit mai mult de o jumătate de oră prin locurile în care copilărise. Şi dacă oamenii nu mai erau aceiaşi, casele şi străzile erau pline de amintiri.

Да, уже прошло лето. Стоят ясные, теплые дни, но по утрам
свежо, а в нашем саду на астрах роса не высыхает в течении
всего дня. Всё слышатся жалобные звуки, и не разберешь,
ставня ли это ноет на своих ржавых петлях или летят журавли
и становится хорошо на душе и так хочется жить! (A. Чехов)
În seara zilei care i-a părut foarte lungă, Dumitru a ajuns la bunei în sat. Aceştia s-au bucurat foarte mult să-l vadă.
- ,,Mitru, m-am şi mirat în prima clipă cînd te-am văzut. M-am întrebat, cine-i fata asta care a venit la noi”.
- ,,Da, mi-a crescut părul lung, bunico”.
După ce buneii l-au hrănit, au trecut din sărăieş în casă. Afară era răcoare şi plăcut. Dumitru a constatat cu o uşoară tristeţe că nu se mai uita în capătul ulicioarei, atunci cînd trecea prin curte. Acolo stătea fata care îi plăcuse pe cînd era în liceu. Bunica i-a zis că ea plecase cu cîteva luni mai devreme la muncă în Italia.
- ,,Bunelu, da’ cum a fost aici în 1940”?
- ,,Ruşii… după ce au venit… au lansat prin zonă o preselecţie pentru cei care doresc să studieze în Siberia pentru a obţine acte”.
- ,,Da”?
- ,,Au plecat sora şi fratele meu. Acolo au fost trimişi în şahtă!18 Fratele de exemplu lucra 21 de ore şi li se dădeau doar trei ore de somn”.
- ,,Straşnic”.
- ,,Sora a făcut scandal, iar ei i-au zis să tacă şi au transferat-o la o croitorie. Fratele pînă la urmă a cerut să fie trimis la front şi a dispărut undeva sub Leningrad”.
- ,,Şi aici, cine din rude a mai rămas”?
- ,,Tatăl era invalid… pe el l-au forţat să participe la diverse activităţi din zona frontului, cînd au venit a doua oară sovieticii. Eu atunci eram în orăşelul Corabia din România, pe Dunăre, unde fuseserăm transferaţi toţi cei de la liceul din Tărăsăuţi”.
- ,,Da, mi-aţi zis despre aceasta mai demult…”.
- ,,Tata nu a mai rezistat de la condiţiile grele şi a cerut să fie transferat pe front. Şi a plecat în 10 iunie 1944, dar de fapt i-au dus la Dnepropetrovsc,20 la o uzină de făcut rachete. A murit acolo în timp ce asamblau o rachetă… se pare că a explodat… Mi-a zis unul din ai noştri care a fugit de acolo. El mi-a zis şi cum au ajuns la Dnepropetrovsc. Şi iată aşa Dumitraş, după război am rămas numai eu cu sora şi cu mama”.
Înainte de a se culca, Dumitru a deschis caietul său şi a scris:
,,Arhitectural, Cernăuţiul are cel puţin 10 kilometri pătraţi de occident. Plus se vede că au mai costruit şi românii cîte ceva pe acolo în interbelic.
Biserici atît de mari şi interesante încît erau aproape imposibil de cuprins cu aparatul de fotografiat.
Cernăuţiul e posibil cel mai frumos oraş moldovenesc”. A închis caietul, a spus rugăciunea ,,Tatăl nostru” şi s-a culcat.
A doua zi, Dumitru a fost pe la mai mulţi verişori, după care pe la masă a ajuns în satul vecin, la străbunelul său Vasile. Acesta i-a dat 30 de grivne şi i-a vorbit despre diferite momente din viaţa sa. Seara Dumitru a constatat că reuşise să noteze mult mai puţin decît îi povestise străbunelul.
,,Pentru că erai cuzist sau liberal, sau dacă aveai prea mult pămînt, te ridicau. Aici la noi, 3-4 familii, da’ acolo în Moldova au ridicat mulţi. Băteau noaptea la poartă… Mulţi au murit acolo… i-au închis în vagoane…
O parte din neamul nostru îs veniţi de dincolo de Prut, familia Postolachi de la Bajura. Şi amuia acolo este neamul ăsta.
În Cernăuţi era o biserică policească.
Unu’ s-a întors din Siberia şi l-o trimăs înapoi. Pe un fost liberal.
Care o simţit o fugit. Viné de la primărie cu spiska, şi aista ce-o făcut?..
Între Prut şi Nistru stăpîneu românii. La Hotin era pod, s-a bombardat. Atunci erau nemţii şi românii într-o legătură şi lupta contra ruşilor.
Herţa a fost sat vestit – ave’ mori de cicolu.
Între războaie era tren, amu’ s-o iscat şi autobuze. Atunci puteai să mergi o singură dată pe zi la Cernăuţi.
Oamenii dem n-au păreche… Da ce ne-o da Dumnezău, aceea trebuie să suferim.
În Botoşani am făcut Armata. În Rădăuţi ne duceam după scînduri.
Ce-i în Germania! La noi n-o să fie niciodată. Aveau tractoare, maşine… un pod dacă l-o făcut, e pentru o sută de ani. N-am văzut să se întîmple nimic cît am şezut acolo (mai-noiembrie 1945).
Văleu, ce am văzut prin Polonia. Sate pustii… nemţii săracii cum fugeau. Am văzut cum pe unii cu căruţa, care o plecat ultimii dintr-un sat sărac, i-o călcat cu tancul… Tu să nu scrii acestea”

Cine ar fi putut şti?.. Oare hippie?

November 10, 2008 on 11:46 am | In scene clujene | No Comments

Ce legătură poate fi între un volumaş de Dostoievschi şi vestimentaţia cumpărată într-un magazin second-hand? Cum să compatibilizezi critica normelor general acceptate, înfăţişate ca un cod împietrit de principii morale şi etice şi respingerea categorică a pluralismului? Cu ce a greşit Bizanţul că e iubit la egal cu simbolistica anilor 1960 (socialismul anarhic, ,,iarba”, vagabondajul)?

Ei au o denumire simplă, despre ei am auzit cu toţii – hippie. Profesorii de limba engleză ne povesteau despre ei în timpul anilor de dezastru cultural de după 1990. Ei ne zîmbeau de pe paginile manualelor alături de alte multe grupuri de marginali ai lumii anglo-americane. Cu toate acestea, hippie de astăzi neagă orice filiaţie cu mişcarea hippie din anii 1960-70 şi consideră acea epocă ca fiind una de legendă neîmplinită.

Aşa o fi fost soarta. Prima dată am întîlnit acest fenomen la Cluj-Napoca. Tineri simpli, fără nici un complex părăseau sala de examen atunci cînd nu ştiau răspunsurile. În timpul seminarelor polemizau fără nici o dificultate cu asistenţii universitari pe subiecte principiale. Între perechi anunţau pentru toată lumea agenda evenimentelor culturale care urmau să aibă loc în acea săptămînă în teatrele şi filarmonica din Cluj.

În grupă, intrau în vorbă cu tocilarii şi cu studenţii pasionaţi. Pe tocilari îi ascultau fără a intra în polemici cu ei. Vorbind cu pasionaţii, ei le povesteau cît de limitaţi sunt tocilarii. E puţin probabil ca un tocilar să acceadă într-un cerc de hipioţi. Dacă vreun hippie făcea o atare greşeală, prietenii lui repede îşi dădeau seama de aceasta şi încetau comunicarea cu tocilarul.
Astfel, ce îi rămînea hipiotului? Cea mai mare parte a studenţilor îl privea cu neîncredere şi invidie. De tocilari nici nu putea fi vorba, aşa că rămîneau doar cei care într-adevăr au venit la facultate să studieze.

Şi iată că hippie hotărăşte să înceapă negocierile cu studiosul. Din start observă că nu i se opune nici o rezistenţă, deoarece studiosul cade în coşul anilor 1960 ca un măr copt din copac. De ce? Pentru că sărmanul pasionat se află în cea mai chinuitoare căutare de lărgire a cercului de comunicare. Condiţia lui îi transfigurează programul de aşa natură încît el petrece tot timpul pe o singură rută – cursuri-seminare-sala de lectură-cămin.

Deci studiosul e cucerit global. Ceea ce îl cumpără e non-conformismul, atenţia cu care e ascultat, cercul larg de viziuni şi excursurile în literatură. Dar, în dezvoltarea actului comunicării el îl descoperă zi de zi tot mai mult pe hipiot. Manifestările stranii şi neplăcute ale acestuia încă nu îl sperie. Prima dată cînd hipiotul are un moment de sinceritate, el va zice doar atît - ,,vezi, eu nu respect nici o regulă!… nu suport etica formală”!

Dacă e vorba de o domnişoară hippie, aceasta nu prea pune accent pe feminitatea sa. Se poate şi chiar trebuie de îmbrăcat sever, doar să arăţi dispreţul tău pentru societatea burgheză. În cap o băsmăluţă cu frunzuliţe de marijuana, pe corp o bluziţă impersonală şi o fustă largă. Ca încălţări ghete sau pantofi arhaici. Băieţii se îmbrăcau de obicei în stilul hippie retro.

Ce îl surprinde pe novice? Un tip foarte straniu de socializare. Adeseori hippie se întîlnesc la o bere şi duc discuţii intelectuale interminabile. Prieteniile individuale sunt mai puţin importante. Forma superioară de organizare a comunicării şi în general de existenţă a hipioţilor e cea colectivă – de obşte, deasupra căreea pluteşte lumea comună a valorilor hippie.

Ce se poate întîmpla mai departe? Viaţa novicelui devine amară. Deşi el e şocat de aceşti hippie, el nu pleacă de la ei. Pur şi simplu nu are o alternativă în comunicare, iar la ei, deşi ei fumează şi răcnesc, dansează pe mese sau stau culcaţi depresiv în vreun apartament, e totuşi interesant. Ei îl ascultă pe studios, dar doar în prima vreme. După cîteva săptămîni, cercul de hippie începe presiunea culturală asupra novicelui. Tot ce face acesta e incorect, şi aceasta i se explică prin intermediul celor mai diferite argumente şi metode dialectice posibile.

Apărîndu-se, novicele totuşi va contraataca - ,,de ce duceţi un mod de viaţă atît de anarhic”? I se va răspunde - ,,aceasta e irelevant, important e să te opreşti la timp”. Şi într-adevăr, studiosul trebuie să rupă legătura cu ei la timp. Dar nici această şansă nu i se va acorda. Atunci cînd cercul hippie înţelege că asimilarea nu va fi posibilă şi că novicele ezită, ei singuri îl vor exclude elegant, căutîndu-l tot mai rar.

Atunci cînd anii 3 şi 4 de studiu pasionaţii încep conflictul cu decanatul şi profesorii în legătură cu problemele şi nedreptăţile din Universitate, hippie li se alătură tocilarilor. Şi chiar dacă ei nu au nici o putere de a-i opri pe studioşi, le crează acestora diverse probleme.

Ce amintiri îţi pot rămîne după o scufundare în cercul hipioţilor? Mai degrabă simple impresii, dar de neuitat – prima e cea de atunci cînd hippie a intrat în polemică cu asistentul universitar, a doua e aceea cît de liniştit a divorţat de tine, şi a treia e straniul lor comportament antisistemic.

Hippie consideră că sunt liber-cugetători şi protestatari. Cea mai mare parte din ei provine din studenţii de la Institutul de Arte, secţiile de Istoria Artei, Facultăţile de Filosofie şi de Ştiinţe Fizico-Matematice. Ce ar putea spune un hippie după ce va citi textul nostru? ,,Nu e nimic drept aici. În primul rînd noi nu sîntem hippie… Ei au fost demult, erau alte vremuri… Noi sîntem contra filistinismului. Noi ne comportăm aşa pentru că vedem cît de mizerabilă e viaţa universitară, din cauza minciunilor şi neadevărurilor…”

Le place sau nu, dar hippie de azi sînt copiii spirituali ai celor din anii 1960. Protestul lor nu merge în esenţă, ci e o formă fără fond. Ei trebuiesc, conştient sau nu, pentru a juca contra celor pasionaţi. Şi deşi au oarece deosebiri faţă de hippie tradiţionali, fiind în remix cu pop-artul şi cu decadentismul, după înfăţişarea lor e evidentă filiaţia în anii 1960.
Îngrijorător e faptul că în ultimul an în liceele din centrul Chişinăului a avut loc explozia modei şi manierelor hippie. Ei au devenit cultură de masă. Şi pînă cînd nu e clar pe ce cale o vor lua hippie în Moldova…