Generatia Zdrobita

200 de ani de la naşterea lui Costache Conachi (1778-1849)

Fiu de boieri înstăriţi, s-a născut în 14 septembrie 1778, la Ţigăneşti, regiunea Tutova. Din botez numele lui era Alexandru. A fost singurul fecior al vornicului Manolachi Conachi şi al Elenei, născută Cantacuzino. Era verişor cu viitorul mitropolit Veniamin Costachi. Între 1814-1818 a fost vornic de poliţie la Iaşi, în 1817 a combătut groaznica epidemie de ciumă. Atunci cînd forţele armate ale Eteriei au invadat Iaşiul s-a refugiat ca şi mulţi alţii la Chişinău. În anul 1824 s a întors la Iaşi. În anul 1834 a aspirat la domnie, dar i-a fost preferat mai tînărul şi mai abilul Mihail Sturza, fapt ce l-a rănit puternic.
La 4 februarie 1849 s-a stins la moşia sa de la Ţigăneşti.
Pe lîngă faptul că a fost o personalitate cu capacităţi administrative, s-a manifestat şi ca poet, ale cărui poezii au avut o largă circulaţie, ajungîng să fie cîntate pe la nunţi şi cumătrii, dar şi un fin gînditor. Mulţi l-au criticat ulterior pentru poezia naivă, dar tot el e cel la care apar unele imagini ce îl anticipează pe M. Eminescu.

,,Darul”
Un trandafir ţi-am ales
Din florile ce am cules
Cu mîna mea azi în zori.
Şi ţî-l trimăt, îndrăznesc,
Ca un sămn că te doresc
Într-un ceas de mii de ori.

[,,Tu numai supt cer eşti una”]
Tu numai supt cer eşti una,
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blîndeţă,
De nuri şi de frumusăţă.
La mîna ta stă legată
Moartea mea şi viaţa toată,
Pentru c’a ta stăpînire
Covîrşeşte peste fire.
Nu pot zice că-s cu viaţă
Cînd nu sînt pe-a tale braţă.
Nici sîmpt, nici văd, tot plînsu-mi vine
Cînd nu eşti lîngă mine.

Spiritul critic al lui Conachi îl ilustrăm prin fragmente dintr-o scrisoare ce i-a trimis-o verişorului său, Mitropolitul Moldovei, l-a începutul anilor 1920, cînd alţii se ocupau de societăţi cărvunare. Iată ce îl preocupa pe C. Conachi:
Ceea ce priveşte la propunerea: în care din limbele străine să se înveţe literatura? Zic în limba acei naţii la care civilizaţia se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor; zic a unui neam pacinic şi netulburător, care mi se pare a fi limba nemţească şi care ca o megieşită şi împreunată ar înlesni toate împărtăşirile neguţitoreşti şi moraliceşti, totodată fiind şi bogată şi avutoare de toate înscrisurile vechi şi nouă.
Iar pentru limba franţuzească, a mea socotinţă ar fi să se înveţe numai prin instituturi particularnice, unde adică voinţa şi înlesnirea stărilor mînă pe tinerime, iar nu unde guvernul deschide loc public şi cheamă pe tinerime la învăţătură. Aceste zicînd, sînt datori a pomeni iarăşi că nu ideile dovedesc pe lucruri, ce ispitirile şi că, prin faptă, vai nouă! Ştim că prin nici unul din lucruri nu se împărtăşesc mai lesne năravurile între neamuri decît prin învăţătura limbei şi prin înrudirea însoţirei. Au doară începutul gudăriei şi a intrigei au avut altădată în Moldova decît de la aducerea graiului şi a fetelor din fanar?
(…) Şi cine poate tăgădui că respectul cu care este datoare tinerimea cătră bătrîneţă, femeile cătră bărbaţi, micii către cei mai mari, din ce în ce piere şi se stinge din ochii noştri?
(…) Numai şi numai pentru că zburătoriul ce ne-am făcut de civilizaţie, ca un zburători, abate şi dă în laturi pe om de la adevărata ei fiinţă, care trebuie a fi singur moralul, şi prin urmare, pildele cele bune şi aşezămînturile privitoare numai cătră dînsul, iar nu cătră idei spulberate şi destrămate (Costachi Conachi, Scrieri alese. Ediţie, prefaţă, glosar şi bibliografie de Ecaterina şi Alexandru Teodorescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, pp. 299-300).
Costachi Conachi a fost un fiu devotat şi credincios al Bisericii, fapt ce e susţinut de zidirea, reînnoirea, înzestrarea bisericilor din ţară la care a participat, dar şi de recomandarea sa ca în şcoli ,,Catehisul şi moralul” să fie temelia oricărei învăţături. În încheiere propunem cititorilor un sfat al lui C. Conachi, legat de morală şi de lege. ,,Ale legei să le păziţi şi biserica să nu o părăsiţi, căci aşe vĕ veţi lumina cugetele; săracul să găsească pururea ajutor, fie cît de mic, căci săracul este Dumnezeu în haine strenţuroase; şi cînd miluiţi, să găndiţi la cei rĕposaţi, părinţi şi neamuri ale voastre. Aceste păzindu-le, veţi fi blagosloviţi de Dumnezu; ear pe mine cu dragoste mĕ îmbrăţoşaţi pînă la cea de pe urmă minută a vieţii mele”.