Generatia Zdrobita

Genealogii intelectuale din Basarabia sfârşitului de secol XIX - partea I

În secolul al XIX-lea, partea răsăriteană a Moldovei, după ce a devenit gubernie a Rusiei, sub denumirea improprie de Basarabia, a avut o evoluţie mai stinsă. Această şi prin prizma percepţiei ulterioare a istoricilor, care au selectat doar unele evenimente şi doar unele personalităţi. În decursul celor peste 100 de ani, Basarabia a dat Rusiei, dar şi României, numeroase personalităţi. Acestea acoperă o paletă foarte largă, pornind de la savanţi moderaţi şi terminând cu persoane cu vederi radicale. Am putea enumera pentru a nu avea doar o imagine abstractă următoarele personalităţi: Iacob Hîncu, Alexandru Hîjdău, Polihron Sîrcu, A. Iaţimirschii - care s-au afirmat ca oameni de cultură ruşi (dar cu importante accente moldo-valahe sau româneşti), C. Stere, Z. Ralli Arbure şi mulţi alţi extremişti socialişti antiţarişti care până la urmă şi-au găsit adăpostul în România, la ei putându-i adăuga ca provenienţă teritorială dar cu vederi sensibil diferite pe B. Petriceicu-Haşdeu, şi ultimii sunt personalităţi care au făcut fie carieră militară, fie au activat pe segmentul de dreapta al eşichierului politici - aici putându-i menţiona pe V. Purişchevici (iniţial Purice) şi publicistul Pavolachi Cruşevan.
Dincolo de aceste nume, ale căror listă e mult mai largă, credem că cele mai remarcabile contribuţii în planul culturii, dar şi al studierii lingvisticii, literaturii şi istoriei românilor, le au Iacob Hîncu (după forma rusească Ghinculov), P. Sîrcu şi A. Iaţimirschii. Ne vom opri asupra ultimilor doi deoarece Hîncu a trăit ceva mai devreme, între anii 1800 şi 1870. Punctul culminant al vieţii sale a fost anul 1840 când pe lângă Universitatea din Sankt Petersburg a fost înfiinţată Catedra de Romanistică, al cărei şef a şi devenit. În acelaşi an i-a apărut şi primul curs scris în limba rusă, care în română ar suna astfel – Schiţări ale regulilor limbii moldo-valahe. Printre ideile importante, reţinem în prezenta comunicare doar una – e o greşeală eliminarea teremnilor de origine slavă din limba română şi încercarea de înlocuire a lor cu termeni oarecum similari din franceză sau italiană.
Putem spune că această idee, în plan general cultural a fost anticipată de Costachi Conachi, care la anul 1820 îşi exprima rezerva faţă de introducerea spre studiere a limbii franţuzeşti în principate, considerând că aceasta va favoriza şi pătrunderea ideilor greşite care au dus la revoluţia de la 1789. La rândul său, Hâncu îi anticipează pe publicişti ca Gh. Asachi, A. Russo şi M. Eminescu care şi-au exprimat în numeroase rânduri rezervele faţă de distrugerea ţesutului firesc al limbii româneşti. Însă în ce priveşte poziţia ştiinţifică în acest domeniu, aceasta rămâne singulară.
La aproape 40 de ani de la înfiinţarea catedrei, după ani buni de repaus, la Sankt Petersburg a apărut o altă personalitate, la fel originară din Basarabia, care a preluat ştafeta predării romanisticii. Acesta era Polihronie Agapievici Sîrcu, ortografiat destul de straniu de unii autori din România de dinaintea primului război ca Syrku.
Polihronie Agapievici Sîrcu s-a născut în anul 1855 lîngă localitatea Străşeni. Provenea dintr-o familie simplă de ţărani. După Alexandrina Matcovschi, situaţia la Polihronie acasă era complicată, astfel încât el fuge la mănăstirea Căpriana, unde şi va studia. Având spirjinul arhimandritului şi al călugărilor, şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Chişinău.

După moarte, o parte din lucrările lui P. A. Sîrcu, rămase nepublicate, au fost îngrijite şi editate de A.I. Iaţimirschii. Însă, odată cu plecarea din această lume a generaţiei lui Iaţimirsci, numele lui Sîrcu a fost dat uitării. După cum aprecia în anul 1956 A. Kidel - numele lui Sîrcu, aproape dat uitării, merită o soartă mai bună. Dintre momentele punctate de Kidel, le reţinem pe următoarele:
- la Universitatea de Stat din Peterburg a absolvit ,,în anul 1878 cu medalie de aur şi cu titlul de candidat în ştiinţe pentru lucrarea ,,Istoria creştinismului în Bulgaria;
- trece în revistă cele mai importante lucrări ale lui Sîrcu
- creaţia orală norodnică românească – arată Sîrcu – ocupă un loc de cinste în folclorul european prin originalitatea temei, fragezimea tipurilor.
- În legătură cu cercetările sale, P. Sîrcu se apropie şi leagă prietenie cu învăţaţii B. P. Haşdeu, care-i pune la dispoziţie acte şi manuscrise, cu A. Odobescu, folcloristul român G. Dem. Teodorescu şi scriitorul I. Slavici. Sîrcu a popularizat în România scrierile slaviştilor ruşi.
Concluzia lui Kidel era că savanţii au datoria dea strînge şi publica tot ce este preţios şi progresist din moştenirea literară a lui Sîrcu (dincolo de semnatica materialist-dialectică, aici ni s-a părut important îndemnul spre valorizarea operei lui Sîrcu).
La scurt timp, în RSSM a apărut o cercetătoare care a şi adus importante contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii lui Polihronie Sîrcu. Aceasta a fost, şi mai este, literata Alexandrina Matcovschi. Pe lîngă articolul menţionat mai sus, care e de fapt un articold e ziar cultural şi a avut ca scop popularizarea informaţiei, mult mai devreme, A. Matcovschi a publicat două cărţi despre Polihronie Sîrcu – un indice bio-bibliografic şi un volum despre Prezenţe culturale moldoveneşti la Peterburg.
După 1990, P. Sîrcu a fost evocat de cerectătorul Iurie Colesnic, iar istoricul Dinu Poştarencu a publicat un studiu în care aduce argumente pentru anul 1850 ca an de naştere al lui Polihronie, şi nu anul 1855.

O origine mai complexă o are Alexandr Ivanovici Iaţimirschii. Născut la 30 august 1873, în satul Bairamcea din ţinutul Akkerman (Cetatea Albă), acesta era polonez după tată şi moldovean (român) după mamă. Spre deosebire de Polihronie Sîrcu, părinţii lui Alexandru erau mai înstăriţi, corepunzând ca nivel material unei clase de mijloc, părinţii fiindu-i învăţători. Copilăria şi-a petrecut-o la Hînceşti pentru că acolo a fost transferat cu serviciul tatăl său. Din anul 1882 a început să studieze la Gimnaziul din Chişinău, iar din 1893 a devenit student la Facultatea Istorico-Filologică a Universităţii din Moscova. După care devine un colaborator constatnt al Academiei de Ştiinţe ruse. Abia în anul 1903 Iaţimirschii a ajuns să predea la Universitatea din Sankt Peterburg. Aici e un paradox, deşi dintr-un mediu un pic mai înalt, lui Iaţimirschii i-a fost mai greu să se afirme, iar P. Sîrcua a vut o carieră iniţial atît d eputernică, încât la un momenta dat a fost candidat la o catedră de la Universitatea din Bucureşti. Din păcate, intrigile ţesute de I. Bogdan şi alte personalităţi române ale vremii, l-au îndepărtat definitv pe Sîrcu de învăţămîntul românesc, dar nu şi de tematica ce îl interesa.
În anul 1908 Iaţimirschii a fost eliberat din funcţie, fiind considerat nesigur. Posibil un rol nefericit aici să îl fi jucat şi lucrarea Noua literatură poloneză de la răscoala din 1863 şi pînă în zilele noastre (II volume, 1908). A fost nevoit să predea la şcolile primare pentru a-şi face un ban pentru întreţinere. Norocul i-a surâs în anul 1913 când a fost angajat la Universitatea din Varşovia, dar… a venit şi anul 1914. Pînă la sfîrşitul vieţii, 1925, a predat la Universitatea din Rostov pe Don.
Pentru că a cuprins în studiile sale un areal tematic mult mai larg, Iaţimirschii a devenit mai cunoscut în spaţiul rus decât a fost P. Sîrcu. Unul din motive e şi lucrarea lui Iaţimirschii sub formă de catalog al manuscriselor slave şi slavo-române din bibliotecile din România. Datorită acesteia, oricine s-a ocupat de cultura slavă scrisă de la sud şi de la nord de Dunăre, l-a citat pe Iaţimirschii în lucrările sale.
Tot datorită acestui fapt, memoria despre Iaţimirschii a fost mai puternică, criticile şi laudele la adresa sa fiind reluate de genraţii întregi de istorici. O lucrare valoroasă desre Iaţimirschii a apărut în RSSM sub denumirea – Iaţimirschii Alexandr Ivanovici. Îndreptar Biobibliografic.
Unul din recentele omagii la adresa acestui înaintaş a apărut în Calendar Naţional 2003 (editat de Biblioteca Naţională din Chişinău), cu titlul Aleksandr Iaţimirski. 1873-1925 (pp. 184-186), se încheie cu următoarele cuvinte – A. Iaţimirski a reuşit să se înscrie printre cei mai de seamă slavişti de la începutul sec. XX, lucrările sale contribuind la dezvoltarea şi îmbogăţirea ştiinţei filologice, istoriei literare, folcloristicii şi altor discipline adiacente.

Si totusi fotbalul…

Acest blog nu are legatura cu fotbalul. Dar… daca tot e Austria-Elvetia… macar un rind se cere scris.
E pacat. Si simti asta mult mai tare dupa ce vezi cum joaca tari ca Croatia - ca numar de locuitori cit RM. Dincolo de nenorocul lor de ieri cu Turcia. Era o stare de spirir. Oameni care au luptat pentru fiecare minge. Iar noi, cu Olanda… fara comentarii.

Paradoxul aici e ca pe mai toate forumurile rominesti, oamenii discuta cu injurii. Unii il denigreaza pe Victor Piturca, altii il apara… E urit sa te uiti si la stirile sportive care demult la posturile rominesti nu mai sint sportive.

As vrea sa le aduc aminte criticilor, care e de fapt problema fundamentala a Romaniei. Indiferent de antrenor, aceasta echipa are caderi inexplicabile de moral si e efectiv spulberata. Care e motivul nu am de unde sa stiu, dar as aduce aminte mai multe momente…
SUA 1994 - Romania pierde in al doilea meci cu Elvetia 1-4.
toamna 1995, la Bucuresti, Romania e scoasa intr-o poarta de Franta cu 1-3.
Iunie 1996. O prestanta foarte urita in grupe a Romaniei. Si cind zicem aceasta ne referim si la faptul ca rar a atacat frumos. Si mai lasati-ne cu argumentul de grupa mortii, ca iata ca Croatia sau Turcia, oricum nu ar nimeri, intotdeauna joaca frumos…
Franta 1998. Prestanta slaba cu Tunisul, si apoi in optimi un jalnic 0-1 cu Croatia.
Belgia 2000. Am ajuns in sferturi unde Hagi l-a cosit in cel mai barbar mod pe Antonio Conte. Dupa care a declarat la TV, ca din avion s-a vazut ca el nu l-a atins pe Conte. Meciul s-a terminat 0-2 pentru Italia.

Si iata-ne in grupe preliminare pentru CM 2006. Aceiasi Olanda bate Romania fara nici o sansa pentru aceasta.

si acum, un meci urit. 0-2 cu Olanda in grupe.

Nu stiu daca exista solutii. Dar de vina nu sunt antrenorii. De vina sunt pseudovedetele astea care fac parte din echipa nationala. Daca s-ar renunta la ele, doar fotbalul ar avea de cistigat!

Specia - detractorii, subspecia - frustratii

Dacă tot am abordat tema detractorilor, să facem nişte paranteze în jurul acestora.
Vom începe de la o constatare a lui Cristian Tudor Popescu, în Adevărul literar şi artistic, în februarie 2003, nr. 654 - ,,Cel ce te urăşte se simte liber, ca fiarele şi păsările cerului. Orice insultă la adresa ta, orice ticăloşie, orice minciună, falsificarea întregii lumi şi a vieţii pentru a te lovi, toate sunt la îndemînă, justificate şi, în ultimă instanţă, morale. Toate defectele, neputinţele, complexele, ratările care-l rod şi pe care nu e în stare să şi le enumere singur, într-o cameră întunecată, le aruncă asupra ta şi respiră liber”.

Detractorii lui Druta recidiveaza

Paradoxal sau nu, dar există o specie de oameni care se hrănesc doar cu venin. Scriam cu cîteva săptămîni în urmă despre un cenaclu literar eşuat (de altfel finanţat de ICR Bucureşti) la Chişinău. Indivizii tunau şi fulgerau contra lui Ion Druţă. Îl judecau şi condamnau dintr-o perspectivă, apoi găseau alta şi îi tot dădeau mai departe. Pesemne că nu le-a fost suficienta şedinţa şi au hotărît să iasă şi în spaţiul public prin presă, săptămînalul Literatura şi Arta oferindu-le cu generozitate aproape o jumătate de pagină.

Articolul scris de o liceană (deşi nu am observat ca în sală cineva să ia notiţe sistematic) a fost întitulat – Orgoliul – forţa autodistructivă a scriitorului Ion Druţă (Literatura şi Arta, nr. 24 din 12 iunie 2008, p. 4).
Totul de fapt s-a pe ,,studiul” unui critic autohton, cu titlul Povara şi osînda orgoliului. După cum menţionează autoarea - ,,eseul schiţează, prin intermediul unei minuţioase documentări şi al unei laborioase analize ,,fenomenul complex Ion Druţă”, mai cu seamă din perspectiva ,,bifurcaţiei creator-om sau artă-moralitate” (coloniţa 1, pasajul 1).
Domnişoară, haideţi hotărîţi-vă, şi dumneavoastră şi mentorii ce vă stau în spate, e vorba de un ,,eseu” sau de un ,,studiu”. Dacă nu ştiţi care diferenţa, deschideţi DEX-ul şi vă lămuriţi. Pe de altă parte dragi cititori, ai paginii noastre, imaginaţi-vă ce profunzime – să scrii un studiu în care să demonstrezi că Ion Druţă e orgolios! Iar să scrii un eseu în care să meditezi asupra orgoliului lui Druţă, e echivalent cu nevoia de a te duce la o consultaţie la neurolog!

Ce mi-e trist, e că toate aberaţiile astea ce le proliferează nişte cercuri înguste de la Chişinău, ajung uşor accesibile publicului din România, şi ne fac de ruşine. Nu e suficient că în anii 1990 ne-au făcut o faimă proastă o parte din studenţii moldoveni ce s-au perindat prin România, acum ne fac de ruşine scriitorii noştri posmoderni cu pornografia lor fără de margini, apoi aceste cenacle care nu au altă ocupaţie decît să se ocupe cu demitizarea, dar vai, fără a avea cele mai elementare cunoştinţe despre ce înseamnă demitizarea, fără a poseda tehnicile acesteia.

Revenind la articolul liceencei din clasa a XII-a. Pasajul 3 începe cu - ,,polemicile s-au declanşat în lanţ…”. Care polemici? Înafară de două-trei puncte de vedere care au fost necondiţionat în sprijinul lui Ion Druţă şi argumentele cărora nu au fost ascultate, restul s-au întrecut în denigrare. Revenim la acestea mai joc.

Coloana 3, pasajul 1 jos - ,,De asemenea, elevii care ar studia doar opera lui Druţă ar fi protejaţi de acţiunea ,,malignă” a scriitorilor ,,străini”, cum ar fi, bunăoară, un Rebreanu sau un Slavici”. Domnişoară, am şi eu cîteva întrebări ca şi cetăţeanul turmentat. Arătaţi vă rog unde şi cînd a spus Druţă că Rebreanu sau Slavici ar avea acţiune ,,malignă”, iar în al doilea rînd vă asigur că nu a declarat că sunt străini! Aici însă apare altceva! Slavici ca autor e un clasic, un clasic contemporan cu Eminescu, şi care merită studiat, e drăguţ, dar e slăbuţ!
Iar despre Rebreanu, un alt ardelean, e un scriitor care are o tehnică narativă foarte bine dezvoltată, dar ca idei, ceea ce exprimă el, e sărăcăcios şi cam irelevant pentru cititorul moldovean. Paradoxul e că toţi aceşti scriitori români, de la sfîrşitul secolului XIX şi de pînă la 1940, au o absenţă relevantă a sentimentului religios. Unicul din literatura română cultă care salvează situaţia e Vasile Voiculescu, în rest, plutim în aer.
Şi păstrînd proporţiile, Druţă a răzbătut mult mai bine la publicul moldovean decît oricine altcineva. Şi chiar dacă are momente lingvistice uşor regionalizante, uşor arhaizante, prin ideile exprimate, prin trăirile reflectate, se situează mult peste Rebreanu. Haideţi să contrapunem oricare două opere – Ion şi Biserica Albă. Ce avem în primul caz? Un sat ardelean şi o degradare cruntă pentru o bucată de pămînt, care distruge tot ce e uman, care duce la crimă, apoi la altă crimă… Ce avem în Biserica Albă? Moldova ocupată de austrieci, străbătută de armate ruseşti, cu călugării lui Paisie Velicikovski alungaţi de imperiali, cu un sat mic în care toată lumea se zbate pentru construcţia unei BISERICI! Şi aşa mai departe.

Nu cred că trebuie să mai stăruim asupra articolului…
Peste două zile, pe la orele mesei, m-a telefonat cineva şi mi-a zis că era un interviu cu Ion Druţă la TRM. Iată cîteva spicuiri ca să vedem diferenţa de abordare.
,,Mihai Cimpoi, după Povara bunătăţii noastre, mi-a trimis o scrisoare în care zicea că îţi vine să iai un boţ de pămînt şi să-l mănînci, după Biserica Albă scris că-ţi vine să posteşti… pînă la urmă a rămas cu sărmăluţele şi vinul”.
,,Pe atunci era foarte activ şi criticul, reacţiona. Critica literară e oglinda societăţii”.
,,Cărţile mari apar rar de tot. După Eminescu aşa şi nu a mai apărut un Eminescu, deşi despre mulţi s-a zis ,,iată un nou Eminescu”.
,,Astăzi toate tarabele sunt pline de maculatură. Cui nu-i trăzneşte prin cap publică o carte”.
,,În orice caz ar trebui să ştim şi să păstrăm ce am avut”.
,,Trebuie puse Troiţe la toate izvoarele naturale din Republică”.
,,În viaţă totul poate fi posibil cu condiţia de a nu irosi energia în pustiu. Glasul cugetului apare numai în tăcere”.
,,Nu vă abateţi, nu vă daţi furaţi de nimicuri”.
,,Cititorul meu din Moldova, mă umple de lumină”.

Închei aici fără comentarii.

Сучава. Боль

Поезд стоит в Бурдуженах. Мне жаль что они укоротили путь на 1-2 км и мы больше не останавливаемся в Ицканах. Десятки раз выходил там и покупал жидкое кофе. Оно спасает в 5 утра когда на улице +2º С и микроавтобус на Черновцы еще не прибыл. Продавались бублики. Сушенные. Мягкие. И другие. В Ицканах (бурлила) жизнь.
Где-то там проходила граница после австрийской оккупации 1775 г. Много воспоминаний у меня в Ицканах. Даже пожатие руки. Как поцелуй.
В Бурдуженах пусто. Ни одного киоска. Ремонт на высшем уровне. Электронное табло. Расписание поездов. Входит много людей. Мимо меня прошел мужчина с двумя девочками. За ними женщина. Наверное жена. Тут намного прохладнее чем в Клуже. Ветер целует приятным укалыванием. Между рельсами много одуванчиков. В Клуже они уже стали пухом. А здесь пока что девственный желтый. Зажженный.
Сучава. Здесь была столица. Вижу господарей. Свиту. Графинь. Коней… Я напишу рассказ про то как увидел сейчас Петра Рареша. Но мне не поверят. Прийдут с избитостью и с иронией. Но я в чем виноват? Здесь была третья столица. А я вижу сейчас господарей. Как на длинной фреске. У них королевские короны. Они там. Я их вижу. Они двигаются. Более живые чем мы. Всё.
Хочу послать кому-нибудь из Кишинэу сообщение. Про то что я чувствую. Беру мобильник. Набираю буквы. Привет Олечка. Я в Сучаве. В купе входит мужчина который прошел раньше. С двумя девочками. Обе с русыми волосами. Он говорит тихим голосом. Здраствуйте. Я отвечаю ему. В коридоре задерживается его жена. Неуверена в чем-то. Он садит девочек напротив меня. Одной где-то два годика. Другой 4-5 лет. Выхожу в коридор чтоб дописать сообщение. Она входит тихо в купе. Он уходит куда-то с одной из девочек.
Смотрю на перон. Пустует. Пять лет продолжался ремонт. Продолжаю писать. Здесь третья столица… Нашим гербом будут фиалки… Которые ты послала мне… И будем знать… Только я и ты… здесь наша столица… Нажимаю send sms.
Женщина выходит с обеими девочками в коридор. За окном её муж. Она молчит. Он молчит. Я не заметил когда он вышел. Она поднимает семую маленькую в руки. Пожми папе руку. Погасшим голосом говорит. Девочка протягивает через окно ручку. Папа пожимает её. Она с трудом поднимает в левой руке вторую девочку. Которая тоже протягивает ручку. Папа пожимает её. Мама говорит шёпотом – Берегись… Он не отвечает. Не могу понять если сообщение было послано. – Береги себя. Прошу тебя береги себя. В её голосе спрятаны слёзы.
Послать ещё раз сообщение? Хочу чтоб Ольга знала. Я был в Сучаве. – Прошу тебя береги себя. Шёпотом. Она опускает старшую дочь. Не знаю что делать. Войти в купе? Остатся в коридоре? Поезд тихонько трогается. Быстрее. Ещё быстрее. Сильный и приятный сквозняк проходит по коридору. Она еле слышно говорит в последний раз. – Прошу тебя береги себя…
Поезд выходит с територрии вокзала. Она смотрит в окно. Не знаю если ещё видет его. Но всё машет. Девочки тоже машут. Проходят ещё 10 секунд. Она смотрит в окно. Девочки начинают плакать. - Папа! Папа! Папа! Глаза матери заполняются слезами.
Вхожу в купе. Надеюсь Ольга получила моё сообщение. Чтоб знала что я видел Сучаву в одуванчиках и фиалках. Мать вытирает глаза и входит в купе. Деводолжают плакать. Пробую писать в блокнот. Или смотрю на пол. Не хочу быть чужаком. Взглядом. В их боли. – Хочу к папе.
Этот поезд едет в Яшь. Значит их папа живёт сейчас в Сучаве. А мама с девочками в Яшь. Они точно не уезжают заграницу. Ясно что он и она…
- Скоро папа приедет к нам. Говорит мама большой девочке. Маленькая уже не плачет. Хочет есть и пить. Мама даёт ей бутылочку. С вишнёвым соком. Девочка пьёт её. Другая придерживается к стене. Ловлю её взгляд. Она не видит меня. У неё взгляд византийской иконы. Так чист. Этот взгляд. Он невиновность… он боль. Папа там. Говорит она шёпотом. И показывает рукой в сторону Сучавы.
Да. Ребёнка трудно обмануть. Он чувствует. Через некоторое время обе девочки засыпают. Мать смотрит в пустоту. На её щеках блестят слёзы. Невидимые слёзы.
Когда-то я расстался с одной девушкой. Мне было грустно. Я думал что я познакомился со страданием. Но я ошибался. То не было страданием. Здесь страдание (боль?). Я даже и не представлял… А девочки спят. Мы приближаемся к Яшь. В поле я вижу аиста… Девочки спят. У мамы отсутствующий взгляд. Папа там.