Pe urmele Bizanţului

In ziua de Joi, 27 martie 2008, cu incepere de la 14.00, va avea loc lansarea romanului ‘Drumuri intru regasirea dragostii’ de Nichita, in incinta Bibliotecii Judetene ‘Octavian Goga’, cartierul Marasti, Cluj-Napoca.

http://www.basarabeni.net/27-martie-1918/festivalul-basarabia-2008-clujnapoca/

Uşile

Cobor în gara Cluj. Mai e o lună pînă la noul an universitar. E noapte. Străzile pustii. Răcoroase. O iau pe ,,Horea”. Mi se face dor. Am crezut că s-a terminat. Dar iată… Te simt în mine. Din nou. Tremur. Au trecut cinci ani. De bucurii. De tristeţe. Inima îmi bate mai puternic. Te văd. Parcă ai veni din Sparta antică. Fiindcă nu mai exişti. Nu poţi exista.
De zeci de ori am mers pe aici. Întors în Cluj. Erai la capăt de drum. Răsăritul de soare era răsărit. Apusul mirosea a tămîie. Ochii mei te priveau… te priveau.
Erai pură. Naivă. Simplă. Profundă! Rîdeam Facultate. Ştiam că o să îi zdrobesc. Acum e prea răcoare.
Urc în ,,Haşdeu”. Aici. Am văzut răsăritul. Mînă-n mînă. La 5 dimineaţa… Cine ar crede? Eu mai cred?!
La acest colţ a plîns prietena prietenului meu… Înainte să se despartă ei. Acolo te-am văzut ultima oară. Iată căminul tău. Aleea pe care ne-am despărţit de sute de ori. Blocată. Neoanele bat într-un morman de uşi. Da. Uşile căminului fetelor de la Litere. E reparaţie. Parcă-s virusaţi cu termopanele lor. Scumpe şi nesănătoase.
Mă aplec să vad ce număr scrie pe uşa azvărlită în faţa mea. Pe lîngă dunga roşie - 52. Mă duc la următoarea uşă. E pe dos. O întorc. 62. Mai fac cîţiva paşi. Mă aplec asupra alteia. 64. Trebuie să fie pe aproape. E foarte aproape de 68. Mă opresc. Nu pot. Nu am putere să mă uit la uşa ta. Să ştiu că e ultima. Nu pot. Uşa uitării… 68. Nu te găseam. Nu veneai. Te uitam. Nu mai erai a ta. Uitasem de mine.
Uşile. Îmi iau geanta şi plec mai departe. Cîte uşi. Atîtea destine de fete din sate şi orăşele. O fată vroia să înveţe. Alta se distra. Foarte diferite. Fiecare cu al său drum. Le unea doar apartenenţa la Litere. Cu prieteni buni sau proşti, şi singuratice!
La cîte uşi. Fete. Cîte au mai rămas? Nici una nu mai e aici! Au plecat fetele. Au schimbat uşile. Nu a mai rămas nimic.
Văd căminul XIV unde mă aşteaptă Adi. Mă opresc să mai văd odată tabloul uşilor scoase din ţîţîni. 68. Inima îmi bate sălbatic. Ochii mi se înceţoşează. Nu ştiu. Puteam să te opresc? Să nu pleci? Pentru un pumn de bani, libertate sau?… Au rămas doar uşile. Spre trecut. Un trecut în care îmi aparţii. Şi îţi aparţin. Ca şi picturile bizantine.
Las jos geanta. O iau. Fac un pas. Mă opresc. Azi nu ştiu unde eşti. Dar ştiu că atunci ne despărţea o singură uşă. Nu am ştiut să bat la ea. Nu ai deschis-o. Nu te-am găsit. Uşile-s de vină. Dar şi noi greşim atunci cînd le lăsăm să ne despartă. Acum nu mai există uşa camerei. Dar nici fata din spatele ei!
Îmi cuprind colegul şi-i zic stins. E toamnă răcoroasă-n Cluj. Se schimbă uşile.

Mănăstirea Noul Neamţ din gubernia Basarabiei, aflată pe maulul Nistrului, a fost fondată de un grup de călugări (32) fugiţi de la Neamţ din Principatele Unite ca urmarea persecuţiilor declanşate de regimul Cuza. Moşia Chiţcaniului aparţinea mănăstirii Neamţ din vremea lui Alexandru cel Bun, astfel monahii doar au făcut o adresare autorităţilor ţariste pentru ca să li se recunoască această posesiune. La 13 ianuarie 1864 au primit aprobarea pentru construcţie.
Primul egumen a fost Teofan Cristea între anii 1864-1883, urmat de ieroschimonahul Andronic (1885-1893). Acesta din urmă a avut şi o activitate literară puternică. Pe lîngă inventarierea manuscriselor pe care le-au salvat şi aduc de la Neamţ, a scris ,,Istoria pentru sfintele mănăstiri Neamţu şi Secu” (X volume) şi ,,Istoria pentru noua mănăstire Neam” (II volume). Este considerat ,,ultimul cronicar al secolului al XIX-lea”.
În anii 1902-1905 a fost clădită Biserica Adormirii Maicii Domnului, iar minunata clopotniţă între anii 1913-1914.
Între anii 1962 şi 1990 mănăstirea a fost închisă, în locul ei fiind plasat un spital de boli infecţioase. Manuscrisele, printre care şi 12 de secole XIV-XV, au fost mutate la Arhiva Centrală de Stat din Chişinău.
În anul 1990 s-au auzit din nou colopotele mănăstirii, iar viaţa acesteia a revenit la normal.