Pe urmele Bizanţului

Biblioteca Publică ,,Onisifor Ghibu” are onoarea să vă invite
Joi, 29 noiembrie 2007, ora 16.00
la lansarea cărţii de debut
,,Drumuri întru regăsirea dragostii” de Nichita

str. Nicolae Iorga, nr. 21,
tel. 23-26-25

Despre autor.
Născut în anul 1981.
Nuvelele autorului, făcînd parte din ciclul Scene clujene au fost discutate la data de 7 mai 2007 în cadrul Clubului Literar din incinta Uniunii Scriitorilor.

www.nichita.org/category/drumuri
www.nichita.org/category/literatura/scene-clujene

Un articol care merită atenţie, exprimînd un punct de vedere sincer în ce priveşte postmodernismul, a apărut în Revista Observator Cultural de la Bucureşti, în nr. 123, 12-18 iulie 2007. Articol e semnat de o studentă şi e întitulat Tineri şi atît. Corect. Acesta poate fi găsit prim motorul de căutare intern al revistei după ce accesaţi site-ul http://www.observatorcultural.ro/

Despre literatura de altadata
I. Cronicile moldoveneşti în veacul al XV-lea
La modul general, literatura scrisă în slavă a fost apreciată de P. P. Panaitescu la modul următor - ,,Literatura slavo-română, adică literatura slavă (medio-bulgară şi în Moldova cu influenţe ruseşti apusene), scrisă pentru români şi în mare parte de către români, ca limbă oficială a statului, bisericii şi literaturii culte, constituie un fenomen destul de rar şi curios”.
Total inexact însă e grupul de epitete ,,rar şi curios”. Din cîte vom arăta în al treilea referat al tezei noastre, o literatură cu o astfel de amploare cum a fost cea moldovenească în secolul al XV-lea, numai rară şi curioasă nu poate fi.
În primul rînd e necesar să stăruim chiar asupra termenilor pe care îi folosim pentru a denumi cele mai vechi scrieri laice moldoveneşti, din cultura română. Ioan Bogdan a făcut în 1895 următoarea constatare - ,,Cuvîntul ,,letopiseţ” e utilizat de cronicarii noştri fără deosebire şi pentru ,,anale” – aceasta este însemnarea lui primitivă (…) şi pentru ,,cronici” mai mari, cum este d.p. cronica lui Ureche. Noi întrebuinţăm cuvintele ,,anale” şi ,,cronică” în sensul istoriografiei moderne şi propunem să se menţină cuvîntul ,,letopiseţ” pentru ,,o compilaţiune de anale şi cronici”, aşa cum sînt cele patru compilaţiuni ale noastre cunoscute pînă acum. Scrierile cronicarilor de la Ureche încoace le numim însă întotdeauna ,,cronici”, pînă la Dimitrie Cantemir (…)”. După P.P. Panaitescu cronica ,,e o formă de scriere în care evenimentele istorice nu sînt explicate şi nu sînt legate între ele decît prin seria cronologică a faptelor, tocmai pentru că sînt considerate ca rezultatul acţiunii individuale, izolate a şefilor, a stăpînilor feudali”.
Cronistica moldovenească a fost ,,în acelaşi timp rezultatul evoluţiei fireşti a societăţii, dar şi al unei iniţiative, în primul rînd, de stat, domneşti;… dar şi din dezvoltarea societăţii şi a unui mediu cărturăresc”.
Autorii cronicilor. Multe discuţii s-au făcut asupra aceea cărui mediu aparţineau autorii cronicilor, pentru istorii din epoca istoriografiei marxiste fiind mai convenabilă ideea că acestea au fost scrise la curtea domnească şi nu de un călugăr. Aici ni se pare pertinentă observaţia lui E. Stănescu - ,,Aparţin aceleiaşi apropieri sau identităţi” şi ,,se pot explica şi prin faptul că ele sînt produsul aceluiaşi mediu istoric, care nu poate fi diferenţiat categoric în mănăstiresc şi domnesc, dat fiind în vremea lui Ştefan cel Mare biserica a fost un aliat fidel al politicii domneşti”.
Un argument puternic în favoarea faptului că cronicile au fost scrise de călugări e acela că în acestea apar preluări din Psalmii lui David de exemplu. Asupra acestora ne vom opri mai jos. Pe de altă parte, odată ce cronicarii din secolul al XVI-lea au fost călugări, de ce cei din al XV-lea ar fi fost nişte laici de la curte? În plus, toate cronicile sunt răzbătute de acel sentiment pe care abia Miron Costin îl formulează clar - ,,Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”. Toate Împărăţiile sunt de la Bunul Dumnezeu şi toate evenimentele sunt legate de păcatele şi greşalele oamenilor. Ştiind aceasta, una din principalele strădanii ale cronicarilor era să scrie cît mai fidel despre ceea ce s-a întîmplat.
Analizînd problema autorilor din altă perspectivă, E. Stănescu consideră că ,,deşi există asemănări izbitoare între diferitele cronici, deosebirile sînt totuşi prea mari ca să se poată tăgădui caracterul de sine stătător al cronicilor numite ,,moldo-germană” şi ,,moldo-rusă”. ,,Nu vedem de ce nu s-ar putea lua în consideraţie posibilitatea ca cronica de la Putna să fie o versiune prelucrată a celei de la Bistriţa sau invers, fără a mai căuta în acest fel o cronică model care s-ar fi pierdut(…) între ,,cea mai mare vechime” şi ,,cea mai mare fidelitate” nu poate fi o legătură absolută”, ,,deoarece toate aparţin aceluiaşi climat ideologic şi, ca atare în chip firesc, trebuiau să existe astfel de similitudini”.
Condiţiile apariţiei. Astfel domnia lui Ştefan cel mare a întrunit condiţiile prielnice pentru întocmirea a şase scrieri istorice dezvoltate cu caracter de cronică. După E. Stănescu acestea sunt – 1. Cronica numită altă dată ,,de la Bistriţa” sau ,,de la Tulcea” şi în ultimul timp Letopiseţul anonim al Moldovei; 2. Cronica de la Putna, prima versiune; 3. Cronica de la Putna, a doua versiune; 4. Cronica numită ,,moldo-germană”; 5. Cronica numită ,,moldo-rusă”; 6. Pomelnicul de la Bistriţa. E. Stănescu include în categoria scrierilor fundamentale pentru istoriografia epocii şi Pomelnicul de la Bistriţa, considerîndu-l ,,izvor narativ-monumental de literatură religioasă”.
Specificul istoriografiei vechi. Acelaşi E. Stănescu consideră că ,,mai ales în faza ei de început, presupune tocmai scrierea fragmentară, întretăiată, a istoriei, rezultat al unei viziuni care de obicei este parţială şi nu globală şi nu comportă capacitatea aruncării unor priviri ample în trecutul istoric, cuprinderea acestuia dintr-o dată, sub forma unor scrieri compuse într-un răstimp scurt”. Neajunsul formulării e că nu ia în seamă faptul că globalitatea istoriografiei medievale nu e dată de măsură în care reflectă realitatea istorică brută, ci de faptul că Dumnezeu, Arhanghelii şi Sfinţii participă la desfăşurarea mersului istoriei umane, care e una ce nu poate fi concepută fără un sens divin. Pe de altă parte, dincolo de multe exegeze mai recente care încearcă să demonstreze că cronicarii au mai şi manipulat informaţia istorică (idee cu care nu suntem de acord), cert e că cronicarii au scris cu frică de Dumnezeu, fiind conştienţi de faptul că vor da seama pentru cele scrise!
Pe de altă parte, I. Bogdan considera că această istoriografie veche - ,,descopere pentru prima oară o întreagă epocă a istoriografiei noastre vechi, epoca bizantino-slavonă, ale cărei caractere de căpetenie sunt: limba bulgară şi maniera bizantină, transmisă nouă prin traducerile vechi sloveneşti şi mediobulgare. Monumentele istoriografice aruncă prin urmare o lumină asupra întregei culturi din veacurile XIV-XVI, în decursul cărora în ţările noastre au predominat bizantinismul şi bulgarismul sub toate formele sale: ca instituţii de stat, ca literatură, ca ştiinţă, ca nărăvuri ş.a.m.d.”.
Scrierile istoriografice premergătoare domniei lui Ştefan cel Mare.
Părţile despre anii 1359-1457 ar aparţine celui de-al doilea sfert al veacului al XV-lea. ,,Argumentul ce se dă frecvent în legătură cu diferitele greşeli de cronologie şi anacronisme, pe care nu le-ar fi putut face un contemporan, nu este demonstrativ; aceste notiţe de cronici au fost copiate şi compilate mai tîrziu şi copiştii ulteriori au putut foarte bine să greşească”.

a. Letopiseţul domnilor Moldovei în secolul al XV-lea
Credem că de-a lungul secolului al XV-lea, în Moldova a existat o cronistică oficială, scrisă fie la curte, fie în una din mănăstiri, autorul aparţinînd mediului monahal. Din motive care nu ne sunt clare, scrisul istoriografic a luat amploare abia în timpul domniei Ştefan cel mare, deşi premize au existat atît în timpul lui Alexandru cel Bun, cît şi chiar în timpul perioadei tulburi - 1432-1457. Un argument în acest sens e credem amploarea pe care au luat-o scrierile religioase, atît prin copierea, transcrierea, cît şi prin transmiterea mai departe a manuscriselor, unele din care au ajuns pînă la mănăstiri din nordul Rusiei. Or, principalul argument e că emulaţia autorilor religioşi pe tărîm teologic, era şi un pas important spre naşterea scrisului istoric.
Astfel, oricît de riscantă nu ar părea presupunerea noastră, considerăm că scrisul istoric s-a născut în timpul lui Alexandru cel Bun, chiar dacă încă extrem de lapidar, şi că s-a dezvoltat în timpul domniilor din perioada tulbure. Aceasta în sine, prin zecile confruntări armate de amploare ce au avut loc în Moldova anilor 1432-1457, datorită schimbării extrem de dese a domniilor (ceea ce arată că istoria nu ar fi putut rămîne valabilă în cazul fiecăreia şi ar fi putut fi uşor rescrisă, distrusă sau luată cu sine de domnitorul pribeag), nu a permis nu doar o amploare a scrierilor istorice (deşi iată cele religioase s-au dezvoltat în voie, conţinînd perioada extrem de fertilă a activităţii lui Gavriil Uricul şi a ucenicilor săi), dar şi cazul în care acestea ar fi existat, e foarte probabil să fi fost distruse cu voie sau fără voie.
Pentru a sublinia acest fapt, în cronologia care am anexat-o la sfîrşitul acestui referat, am stăruit să punem accentul pe perioada 1432-1457, pentru a arăta complexitatea ei. Prima parte a letopiseţului e de fapt o reluare a unui pomelnic al domnitorilor din etapa iniţială a Ţării Moldovei. Partea a doua, de pînă la Ştefan cel Mare, are mai multe indicii care ne arată că ar fi fost scrisă de contemporani ai evenimentelor, iar partea a treia şi cea mai amplă, e dedicată domiei lui Ştefan cel Mare şi totul indică faptul că autorula fost contemporan cu domnitorul şi apropiat al acestuia, în sensul că multe din evenimentele l-au avut ca martor nemijlocit.
Nici una din cele trei părţi nu ni s-a păstrat separat şi în original. Putem doar presupune că partea I a fost inspirată din Pomelnicul de la Bistriţa sau prototipul acestuia. Pe de altă parte, e sigur că la toate mănăstirile care au existat în epocă, trebuia să fie liste cu domnitorii ţării, mai exacte sau mai puţin exacte, fiindcă o parte componentă de nedesprins de ceremonialul religios ortodox e pomenirea morţilor, printre care un loc special în ocupă împăraţii, în cazul Moldovei domnitorii sau voievozii.
Letopiseţul referitor la domnia lui Ştefan cel Mare, E. Russev îl consideră – ,,Străvechiul letopiseţ al Moldovei, căruia i s-a dat denumirea convenţională de ,,Analele curţii lui Ştefan cel Mare”, nu ne-a parvenit în redacţia lui iniţială, aşa cum ieşise el de sub mîna anonimilor săi autori, care l-au elaborat în mod consecutiv la anumite intervale, ceea ce se constată atît prin particularităţile stilistice, proprii părţilor componente ale acestui monument, cît şi prin întinsele lacune, pe care le prezintă naraţiunea cronicărească”.
Un mod interesant de a pune problema în cazul acestui manuscris şi a raportului său cu celelalte variante, îl are P. P. Panaitescu. De la început a specificat că există două ipoteze – conform primei ipoteze toate cronicile sunt scrieri independente, iar conform celei de a doua, ar fi existat o cronică universală din care toate variantele au derivat. Apoi a arătat concluzia la care a ajuns - ,,Comparînd textul cronicii aşa-zise de la Bistriţa cu cel al celor două versiuni ale letopiseţului de la Putna, constatăm că aceleaşi fapte sînt povestite cu expresii şi cu cuvinte identice în ambele cronici. Faţă de această identitate repetată a formei, deosebirile de fond reprezintă adausuri sau suprimări posterioare din textul original comun”.
Denumirea pe care am dat-o paragrafului mai sus e de fapt consacrată de P. P. Panaitescu. După acesta, ,,toate cronicile moldoveneşti ce cuprind istoria secolului al XV-lea derivă de la un prototip comun, pe care îl vom numi: ,,Letopiseţul domnilor din Moldova din secolul al XV-lea. Forma cea mai apropiată cunoscută azia acestui letopiseţ-prototip este aşa-numitul Letopiseţ de la Bistriţa pe cînd toate celelalte letopiseţe înrudite sînt prelucrări mai mult sau mai puţin tîrzii. Deci studiul asupra locului şi vremii alcătuirii letopiseţului domnilor Moldovei din veacul al XV-lea trebuie să pornească de la analiza letopiseţului numit de editor ,,de la mănăstirea Bistriţa”.

b. Letopiseţul anonim al Moldovei (sau de la Bistriţa)
Denumirea lui originală e Acesta e letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei. Dincolo de faptul că începuturile istoriei Moldovei sunt neclare în ce priveşte dinastiile şi uzurpatorii care au existat sau nu, legitimările care s-au făcut ulterior (după cum pretind unii istorici că şi cronicile au fost rescrise pentru un anume prezent sau realitate de la sfîrşitul secolului al XV-lea), începutul primei istorii complete a Moldovei (în sensul depăşirii fragmentarismului) e revelator - ,,Acesta este letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. În anul 6867 a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vînătoare, după un bour, şi a domnit 2 ani”. E prima apariţie în istoriografia românească a acestui moment cu bourul carea suscitat atîtea interpretări şi discuţii, inclusiv căutări metatextiere. Important pentru noi e că chiar dacă Ştefan cel Mare, sau chiar predecesorii lui apropiaţi, ţin de o altă dianstie, cea a Muşatinilor, momentul cu Dragoş este păstrat intact. La nivelul gîndirii medievale răsăritene (inclusiv în primul rnd în Imperiul Bizantin unde deseori dinastiile şi Împăraţii s-au succedat violent), nu există nici o problemă în aceea că Dragoşeştii au fost şi nu mai sunt, aceasta a fost voia lui Dumnezeu care oricînd poate să schimbe şi dinastia Muşatinilor. De aceea şi nici nu apare nici o dorinţă de mistificare sau rescriere a istoriei. Dragoş a fost acolo în acel moment istoric dat al descălecatului şi nimeni nu îi neagă aceasta, deşi la nivelul genealogiei onorifice şi cu funcţii legitimatoare, aceasta ar fi putut avea alte valenţe.
Despre acesta Ioan Bogdan a apreciat că ,,este cel mai vechi letopiseţ moldovenesc şi cel dintîi letopiseţ scris în Ţările Române”. Letopiseţul cuprinde istoria Moldovei între anii 1359 şi 1507. După P. P. Panaitescu autorul îl simpatizează pe Ştefan cel Mare şi arată că acesta îndeplineşte voia divină - ,,concepţia asupra istoriei e una providenţialistă. Domnul autoritar şi domnia sunt de inspiraţie divină”. Consideră că acest Letopiseţ e copia celui care a fost scris la curtea domnească.
În ce priveşte autorul Letopiseţului de la Bistriţa, E. Stănescu îl citează pe B.T. Câmpina - ,,Letopiseţul de la Bistriţa s-ar putea să fi fost scris de călugări şi nu la curtea domnească şi că pe alocuri el manifestă dezaprobarea faţă de unele laturi ale politicii lui Ştefan cel Mare, ca de pildă politica internă şi campania din ţara Românească din 1477”. Legat de acesta, concluzia lui E. Russev era – ,,Scrisă la curtea şi sub nemijlocita observare a lui Ştefan cel Mare, cronica are un ,,netăgăduit caracter oficial” şi cu tot temeiul poate fi apreciată ca aparţinînd domnului”. Şi ,,este una din cele mai fidele… monument care pune bazele genului cronicăresc în Moldova”. Comparînd letopiseţul bistriţean cu cronica putneană, I. Bogdan punctase – ,,Pe cînd cea dintîi conţine numai date genrale asupra anilor în care s-au petrecut evenimentele, a doua ne dă o sumă de date precise: anul, luna şi ziua, care, deşi cîteodată se arată a fi greşite, sunt cu toate acestea luate din izvoare contimporane. Aşa ea ne dă: a) ziua suirii pe tron şi ziua morţii lui Alexandru cel Bun, b) ziua naşterii lui Iliaş vodă, c) ziua cununiei lui Iliaş vodă, d) zilele în care s-ua petrecut luptele de la Dărmăneşti, Pipereşti şi Podraga, f) zilele în care tătarii au prădat Botoşanii, Vasluiul şi Bîrladul, g) ziua luptei de la Tămăşani, h) ziua luptei de la Răuseni, i) ziua luptei de la Movile”.
Pentru I. Bogdan, aceste date erau o dovadă a faptului că partea cu privire la anii 1401-1457 a fost scrisă ,,de contimporanii evenimentelor descrise, cu alte cuvinte, că ea este o cronică alcătuită din anale şi nu scrisă cu cîteva decenii sau secole după trecerea evenimentelor”. În ce-i priveşte pe autori, aceştia erau ,,nişte oameni bine informaţi asupra celor ce se petreceau la curtea acestor domni” (cu referire la Alexandru cel Bun, şi fiii săi Iliaş şi Ştefan). Iar faptul că unele date sunt inexacte, nu schimbă esenţa - ,,cea mai mare parte din ele se dovedesc prin alte izvoare contemporane a fi exacte”, o bună parte din inexactităţi putînd fi atribuite ,,unor greşeli de copiare a cronicii”. Ca alte exemple întru susţinerea afirmaţiilor sale, I. Bogdan le aduce pe cele referitor la bătălia de la Tămăşani şi cea de la Movile.
El este primul care a emis părerea despre acest manuscris că ar fi fost întocmit la mănăstirea Bistriţa - ,,una din cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, zidită, împreună cu Moldoviţa, în primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun”. În cronică apare în drept cu anul 1434 informaţia că Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie şi a fost îngropat la această mănăstire. ,,Cine putea cunoaşte mai exact data morţii acestui domn decît însuşi călugării mănăstirii în care el a fost îngropat”? Atunci cînd face raportul dintre letopiseţul de la Bistriţa şi scrierile putnene, ajunge la concluzia că cele de la Putna sunt o prescurtare a letopiseţului de la Bistriţa. Aceasta e doar o primă posibilitate care e susţinută de descrierea luptei de la Cursul Apei din anul 1472. A doua posibilitate – ca analele bistriţene să fie o amplificare a celor putnene e cu neputinţă. ,,De unde şi-ar fi putut lua amplificatorul anelelor bistriţene datele atît de asupra războiului cu Matiaş, asupra căderii celor două cetăţi sub turci şi asupra luptei de la Cursul Alb, dacă el ar fi scris – şi altcum nu putea să fie – cu mult după scurgerea evenimentelor”. Un ultim moment punctat de I. Bogdan e exactitatea datelor cronologice în Cronica de la Bistriţa.
Deci, cel mai vechi letopiseţ moldovenesc, căci înainte de el nu găsim nici o urmă de însemnări istorice în Moldova. Astfel începutul istoriografiei moldoveneşti cade, prin urmare, în acelaşi timp cu înfiinţarea mănăstirii de la Bistriţa în Moldova sub Alexandru cel Bun. Înainte de Alexandru cel Bun n-au existat anale în Moldova… la 1407 începe şi pomelnicul de la Bistriţa, pe la 1407 începe probabil să se scrie şi cronica de la Bistriţa.
Puţin altfel formulează opinia sa asupra analisticii Gh. Mihăilă - ,,primul document slavon păstrat din cancelaria domnească este din 1388, din timpul lui Petru Muşat; putem deci presupune că diecii au făcut unele însemnări analistice mai înainte de Ştefan cel Mare, mai ales că unii treceau de la un domn la altul, reprezentînd un element de continuitate”. Diversitatea de opinii în ce priveşte locul scrierii Cronicii din epoca lui Ştefan cel Mare, se datorează faptului că majoritatea auotorilor care i-au urmat lui Ioan Bogdan în cercetarea cronisticii – I. Ursu, I. Minea, I. Vlădescu, N. Cartojan, P. P. Panaitescu, au căutat fiecare în parte să argumenteze că că partea cea mai însemnată a cronicii, a treia, a fost redactată la curtea lui Ştefan cel Mare. La aceasta Gh. Mihăilă mai adăuga că toate reieşeau de altfel ,,şi din luarea în consideraţie a Cronicii moldo-germane, care cuprinde numai domnia (1457-1499), fiind copiată în 1502”.
Nu vedem de ce totuşi cronica nu ar fi fost scrisă la Bistriţa pentru ca ulterior, un exemplar ale, aflat la curte să fie transcris pentru uz extern, de aici rezultînd cronica moldo-germană, neavînd sens de a mai specifica în acest caz (al unui act devenit de politică externă) şi perioada de pînă la 1457, aceasta fiind şi mai puţin cunoscută. Alte argumente aduse de Gh. Mihăilă următoarele – odată cu creşterea ,,prestigiului său peste hotare, consemnarea faptelor măreţe se face nu numai prin biserici, mănăstiri, cetăţi, ci şi în texte literare, în primul rînd în cronica voievodală, redactată sub supravegherea directă a domnului şi a marelui logofăt Tăutul”.
În continuare, Gh. Mihăilă aduce ca exemple pe care le consideră relevante descrierea luptei lui Ştefan cel Mare cu Matiaş Corvinul şi descrierea luptei de la Războieni, în 1476. De unde şi trage concluzia - ,,Observăm aici şi nararea epică, cu date exacte, şi modestia autorului, care exprimă punctul de vedere al voievodului, ce atribuie victoria fiinţei supreme, potrivit concepţiei timpului: dar marele voievod ştia prea bine că această victorie a fost obţinută prin înţelepciunea sa şi prin vitejia ostaşilor săi”. Pe de o parte Gh. Mihăilă plăteşte tribut grilei interpretative marxiste, pe de altă parte ignoră chiar pasajele pe care le citează, sunt interpătrunse de modul ortodox de a vedea lumea şi cele de se întîmplă.
În primul caz autorul cronicii a scris şi - ,,Căci zice (Dumnezeu – n.n.) să nu se laude preaînţeleptul cu înţelepciunea sa şi să nu se laude puternicul cu puterea sa, să nu se laude bogatul cu bogăţia sa. Iar într-alt loc zice: Precum au căzut cei puternici, iar cei slabi s-au încins cu putere, tot astfel să înţelegem că biruinţa de la nimeni altul nu poate veni, decît de la Domnul Dumnezeul puterilor”. În al doilea caz textul a fost reluat pe tidul bisericii ridicate la 20 de ani de la înfrîngerea de la Războieni - ,,ceea ce este un argument în plus că cele două texte proveneau din cancelaria domnului şi aveau aprobarea lui”. Dar iarăşi, faptul că mîna celui carea scris a fost cea a unui călugăr şi nu a unui scrib de la curte e următorul - ,,şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrînţi creştinii de păgîni”.
Faptul că cronica a fost scrisă la mănăstire nu a împiedicat-o să ajungă la curtea domnească. Pe de altă parte, exegeţii contemporani ignoră însăşi realităţile epocii cînd de multe ori, voievodul venea şi rămînea zile întregi la mănăstiri cu ocazia hramului acestora. Aici putem să mai adăugăm că la mănăstirea Putna a fost chiar construită şi o casă domnească pentru vizitele domnitorului! Şi în sfîrşit, argumentul legat de stihiile naturii care sunt descrise de cronicar cu ocazia morţii domnitorului. Nici aici argumentul nu rămîne valabil. De exemplu Ştefan cel Mare l-a avut ca duhovnic pe Daniil Sihastrul iniţial pustnic, apoi la sfîrşitul vieţii călugăr la mănăstirea Voroneţ. Şi după aceasta duhovnicul lui Ştefan cel Mare trebuie să fi fost cineva din mediul monahal. Contactul dintre curte şi mănăstiri a fost strîns întotdeauna, iar încercarea de a demonstra contrariul nu are absolut nici o bază reală. Chiar şi în cazul morţii domnitorului, nu este exclus ca printre cei apropiaţi lui să fi fost şi un monah sau mai mulţi. Relevantă aici e şi formula care o folosesşte scriitorul - ,,a răposat robul lui Dumnezeu”!
Dintre cei care au susţinut faptul că cronica a fost scrisă la curte, argumentele deşi sunt diferit formulate, în fond se reduc la aceiaşi schemă logică. De exemplu, E. Russev, după ce trece în revistă pe cei care l-au combătut pe I. Bogdan în privinţa locului scrierii cronicii – Gr. Tocilescu, Şt. Orăşanu şi Ion Vlăescu, îl citează pe ultimul din aceştia. ,,Observînd bogăţia de detalii, care ni se dau la povestirea unor fapte din domnia lui Ştefan cel Mare, trebuie să admitem, că cei ce le-au scris erau în foarte mare apropiere de domn… Ar fi fost imposibil unui călugăr din mănăstire să cunoască din zvon toate amănuntele şi peripeţiile luptelor, care şi se dau în letopsieţe”. Sunt aceleaşi preconcepţii, în parte datorate şi grilei marxiste, de care am vorbit deja de mai multe ori mai sus. În revistă mai trebuie trecut I. Ursu care credea că cronicile au fost scrise de diecii cancelariei domneşti. Fapt pe care nu îl ridicăm pentru polemică aici, dar în cadrul căruia putem face o menţiune. Dacă cronicile şi ar fi fost scrise de laici dieci de la curtea domnească, formaţia acestora oricum nu ar fi putut ţine decît de mediul monahal.
În privinţa locului de scriere al cronicilor, fiind în fvaoarea cruţii, cel mai tranşant a fost P. P. Panaitescu. Acesta consideră mănăstirile un mediu izolat de societate (în secolul XX foarte probabil vom zice noi, dar nu şi în XV-XIX), scrierile neputînd aparţine unor călugări ,,care nu puteau avea contact permanent cu frămîntările sociale şi politice din ţară”. Un clişeu nejustificat la adresa lumii monahale, împletit cu aceiaşi grilă leninistă, e perpetuat de P. P. Panaitescu în următorul fragment - ,,Nu mai putem admite azi ca marele zbucium de luptă şi suferinţă a poporului român din Moldova , lupta lui pentru independenţă împotriva turcilor, lupta domnului cu marii feudali pentru unificarea internă a ţării, n-au trezit nici un ecou literar în societate, în afara mănăstirilor depărtate din munţi, unde veştile lumii pătrundeau slăbite şi necomplete”. Paradoxal, dar iată-ne în faţa unui mit care nu are fundament, dar care aparţine unui mare istoric şi care încă nu a fost amendat de istoriografia românească. În alte părţi, în Rusia de exemplu, mănăstirile erau împrăştiate pe distanţe mult mari, ori în cazul Moldovei distanţa dintre Suceava şi Putna sau Suceava şi Neamţ nu mai e atît de semnificativă! Concluzia vizavi de cea mai veche cronică, la Panaitescu e una cu accente de complex cultural - ,,Cronica este poate cam săracă, naivă, ca exprimare cam stîngace, dar aceasta nu-i schimbă caracterul şi tendinţele. Să nu uităm că aceasta este prima încercare a istoriografiei noastre. Caracterul ei oficial de cronică de curte nu se poate contesta…”.

c. Cronica moldo-germană
Denumirea completă a manuscrisului păstrat la Biblioteca de Stat din Bavaria e – Cronica breviter Stefphan(i) Dei gracia voyvoda Terrarum Moldaviens(ium) necnon Valachens(ium). Ar fi fost scrisă de Herman, pîrcălab al Cetăţii Albe şi adusă în Germania de o solie din anul 1502.
Cuprinde istoria Moldovei între anii 1457 şi 1499. În aceasta apar momente inedite precum prinderea lui Ştefan de către unguri după bătălia de la Baia, şi eliberarea lui; amănunte asupra expediţiei în Ţara Românească; asediul Cetăţii Neamţului de către Mehmed al II-lea, cu distrugerea tunului cel mare turcesc, amănunte despre pretendentul la tronul Rusiei poloneze, decimarea turcilor ce au trecut în Polonia la 1499. Mai sunt şi amănunte despre prinderea lui Petru Aron la 1467. P. P. Panaitescu consideră că scriitorul e unul străin pentru că ,,suprimă pasajele religioase ortodoxe şi cunoaşte numele nemţeşti locale”. Remarca faptul că izvorul slav al cronicii germane se termina la 1486.

d. Letopiseţul de la Putna (cronica şi analele)
Despre aceasta, găsită la Kiev, Ioan Bogdan aprecia ,,povestirea în scurt despre domnii Moldovei sau letopiseţul moldovenesc” ,,are patru părţi”: 1) Cronica de la începutul Moldovei pînă la petru Aron; 2) analele de la Ştefan cel Mare (1457) pînă la moartea lui petru, fiul lui Bogdan (1525); 3) Cronica lui Macarie (1504-1541); 4) Cronica lui Eftimie (1541-1553). De fapt, anelele bistriţene au ajuns ,,prin felurite copii, în mănăstirea de la Putna, călugării de aci le-au copiat, le-au prescurtat şi au introdus în ele mai multe notiţe asupra mănăstirii lor, ca d.p. asupra zidirii ei (1466), asupra sfinţirii (1470) şi arderii (1484), asupra morţii primului egumen şi arhimandrit Iosif (1484), asupra numirii unui al doilea egumen (1486) şi îngropării mai multor membri ai caselor domnitoare într-însa. Nici una din acele notiţe nu se află în analele bistriţene; ele au fost introduse cu toatele mai tîrziu de către călugării de la Putna”. Pe aceiaşi linie, P. P. Panaitescu considera că variatna pseudo-Bistriţa rămînea varianta cea mai apropiată original (exemplarul primitiv), iar cea de la Putna e o prelucrare tîrzie.

e. Letopiseţul de la Putna I
Această cronică cuprinde istoria Moldovei între 1359 şi 1526, cu unele omisiuni. Apare şi autorul ei - ,,această scriere a scris-o Isaia de la Slatina”. P. P. Panaitescu consideră că aceasta e o prelucrare a vechilor anale slave moldoveneşti din secolul al XV-lea.
Ceea ce deosebeşte această cronică de celelalte e că în ea apar ştiri amănunţite din viaţa internă a mănăstirii Putna – începerea zidirii în 1466, sfinţirea hramului în 1470, incendiul din 1484, moarte arhimandritului Iosif (1485), numirea celui de-al doilea egumen (1486).
Sunt şi cîteva informaţii care lipsesc – luptele cu muntenii din anii 1477-1479, povestirea despre Codrii Cosminului şi doar anii de domnie în cazul lui Baiazid.
Apar ştiri comune cu cele din letopiseţul Putna II, dar care lipsesc în letopiseţul anonim – cedarea Chiliei de către Petru vodă ungurilor, lupta de la Orlac din 1457, adunarea de la Direptate cu alegerea lui Ştefan al III-lea domn. Pe lîngă acestea apar informaţii care nu se mai găsesc nici într-o altă parte – izbînda lui Ştefan I la Hindov (Ghindău) asupra lui Sigismund al Ungariei (1395), sinodul de la Florenţa, amănuntele de la lupta de la Baia cu arderea ungurilor în casele de pe uliţele tîrgului, lupta de la Mohács (1526).

f. Letopiseţul de la Putna II
E mai dezvoltat decît letopiseţul Putna I şi ,,în cele mai multe pasaje reprezintă o prelucrare deosebită”. Cuprinde anii 1359-1518. Are o serie de pasaje comune cu Putna I şi ştirile speciale referitoare la viaţa internă a mănăstirii. Pe lîngă acestea apar îngroparea doamnei Maria a lui Radu cel Frumos în 1500, moarte egumenului Paisie şi a duhovnicului Andonie Bolsun în 1502 ş.a.
O serie de informaţii apar doar în Putna II şi lipsesc în toate celelalte letopiseţe – sfinţirea lui Theoctist sub despotul sârb Gheorghe, ungerea lui Ştefan la Direptate, ajutorul primit de Ştefan de la Radu cel mare în lupta de la Codrii Cosminului ş.a.

g. Cronica moldo-rusă (Povestire pe scurt despre domnii Moldovei de cînd s-a început ţara Moldovei)
Cronica moldo-rusă a fost descoperită iniţial ca făcînd parte din Voskresenskaia letopisi, ca al XIII-lea capitol. Această cronică a putut ajunge în Rusia datorită relaţiilor prieteneşti care au existat între Moldova şi Rusia în ultimul pătrar al secolului al XV-lea, dar şi datorită faptului că spre de osebire de cazul polonez şi de cazul german, în cazul acesta exista o comuniune culturală, dese fiind şi cazurile cînd manuscrise religioase, copiate, transcrise sau compilate în Moldova, ajungeau în mănăstirile din Rusia. Toate acestea vin în contradicţie cu ideea lui P. P. Panaitescu, dar şi a altor istorici, că mănăstirile erau un mediu izolat. Iată că cronica moldovenească a ajuns în Rusia să fie înglobată într-un letopiseţ scris în varianta unei mănăstiri.
E. Stănescu o consideră ,,mai mult o naraţie privind originea romînilor, decît o naraţie în ce priveşte istoria Moldovei” şi apreciase că ea fusese scrisă în vremea lui Ştefan cel Mare.
Această cronică conţine o poveste despre primul şi al doilea descălecat al Moldovei, ,,plus cîteva notiţe analitice despre Ştefan cel Mare şi Bogdan cel Orb”.
Despre cît de importantă pare să fi fost această cronică ne vorbesc şi descoperirile făcute de Gh. Mihăilă, în bibliotecile din Moscova şi Sankt Petersburg, unde a identificat patru copii noi ale cronicii moldo-ruse. V. A. Boldur considera că aducerea acestei cronici în Rusia trebuie legată de căsătoria din anul 1483 a Elenei, fiica lui Ştefan cel Mare, cu Ivan Ivanovici, fiul lui Ivan al III-lea. În schimb, părerea lui Gh. Mihăilă e că ,,aducerea în Rusia a cronicii nu poate fi legată direct de venirea Elenei, căci ea nu e pomenită elături de cei patru fii ai lui Ştefan cel Mare…”. Pe de altă parte, P. P. Panaitescu considera că cronica e o prelucrare a Letopiseţului de la Putna, ajungînd în Rusia în timpul domniei lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546).
Dezavuăm opinia lui Gh. Mihăilă în cazul cronicii moldo-ruse - ,,Dacă valoarea ei istorică este redusă, neprezentîndu-se nici un fapt nou, necunoscut altor cronici din sec. Al XVI-lea”. Dar susţinem partea a doua a afirmaţiei sale că ,,în schimb, Cronica moldo-rusă are, aşa cum au arătat I. Bogdan şi cercetătorii ulteriori, o valoare deosebită literară şi culturală, ea cuprinzînd o interesantă legendă despre originea latină a românilor – care avea, în ultima analiză, un fond real, bazat pe tradiţie – vorbind despre doi fraţi, Roman şi Vlahata, eroi eponimi – potrivit, unui procedeu al analisticii medievale, ce-şi avea în fond, surse în antichitatea greco-latină – ei celor două ţări româneşti surori, Moldova şi Ţara Românească”.

h. Cronica moldo-polonă
E cea mai tîrzie cronică din cele cu filiaţie în Putna care la rîndul său rezultase din letopiseţul anonim al Moldovei. Cuprinde perioada dintre anii 1352 şi 1564. Ar fi fost adusă în Polonia în anul 1566. Astfel, partea cea mai veche a cronicii, de la descălecatul Moldovei la domnia lui Petru Rareş, traduce vechea cronică a Moldovei într-o versiune intermediară între analele de la Putna şi cele de la Bistriţa.
I. Bogdan distinge în acest caz elementul moldovenesc şi elementul polonez, considerînd că cronica moldo-polonă ,,se deosebeşte, în mod esenţial de letopiseţul de la Bistriţa numai prin redacţiunea anilor 1401-1457”. În rest ,,nu constatăm nicăiri în moldo-polonă pasaje identice cu anelele bistriţene, afară de cîteva foarte scurte, cari nu pot dovedi nimic, căci el seamănă foarte mult în toate cronicile; aşa sunt d.p. anii 1461 (prădarea săcuilor), 1462 (luarea Chiliei), 1463 (căsătoria lui Ştefan cu Evdochia). În schimb însă, găsim în cronica moldo-polonă a) o sumă de pasaje care par a fi prescurtate din pasajele corespunzătoare ale analelor bistriţene, b) alte pasaje care seamănă foarte mult cu pasajele corespunzătoare din anelele putnene, deosebindu-se în acelaşi timp de anelele bistriţene”.
Concluzia lui I. Bogdan era că datorită celor două pasaje referitoare la mănăstirea de la Putna (1466, 1470), ,,suntem nevoiţi să admitem că ea este prescurtată după analele putnene, iar nu după originalul acestora, analele bistriţene”. Deci concluzia este că analele bistriţene au servit de izvor indirect pentru cronica moldo-polonă, servind de izvor direct pentru analele putnene.
E. Russev considera - ,,Aşa dar, Cronica moldo-polonă este o lucrare originală nu numai a istoriografiei moldoveneşti, dar şi a celei polone medievale. Opera aceasta – în mare parte o prelucrare a unui letopiseţ moldo-slav (…) se înscrie, astfel, în cadrul cronografiei oficiale moldoveneşti, reprezentînd un ecou, fie şi indirect al bătrînei Moldove şi constituind o pagină interesantă a vechii noastre literaturi”. Concluzia la care a ajuns Gh. Mihăilă pe urmele lui Haşdeu şi I. Bogdan, a fost că ,,cel puţin pînă la 1552, Cronica moldo-polonă nu este decît o traducere (în parte, prelucrare) a Letopiseţului de la Putna (ce merge pînă la 1518, respectiv 1526) şi a continuării acestuia, care trebuie să fi început cu urcarea pe tron a lui Petru Rareş (1527), continuare care nu s-a mai păstrat în original, ci numai în prelucrările literare ale lui Macarie, Eftimie şi Azarie”.

Cronica scurtă a Moldovei
Pornind de la ideea că Cronica sîrbo-moldovenească (deşi din secolul al XVI-lea) reprezintă un tip mai arhaic, şi legînd-o cu primele părţi din celelalte letopiseţe şi cronici din epoca ştefaniană, Gh. Mihăilă o consideră o cronică scurtă a Moldovei. Deci o expunere pe o pagină a istoriei acesteia de la Dragoş vodă la anul 1451, care ar data din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ar putea fi prescurtare a Letopiseţului de la Putna (Ioan Bogdan), o formă primitivă a cronicii dinainte de Ştefan cel Mare (oprindu-se la anul 1451) şi care a fost ulterior amplificată (Petre P. Panaitescu) sau după cum a denumit-o chiar Gh. Mihăilă, Cronica scurtă a Moldovei.

Pomelnicul de la Bistriţa.
După E. Stănescu ,,însăşi rînduirea generală a acestor nume (a acelor pomeniţi – n.n.) mărturiseşte concepţia despre ierarhia societăţii feudale şi ansamblul raporturilor dintre diferitele categorii social-politice… scriere de caracter istoric relativ ce poate fi aşezată lîngă celelalte. Copiată probabil spre sfîrşitul domniei lui Ştefan…”. Un subiect de discuţie altădată a fost faptul dacă acest pomelnic în particular, şi pomelnicile în genere, ,,au stat la baza primelor letopiseţe. Evident, după cercetările întreprinse în ultimile decenii, nu se mai poate susţine acest lucru, în sensul că analele ar fi o formă amplificată, superioară, izvorîtă din pomelnice”. În schimb P. P. Panaitescu e tranşant - ,,O simplă comparare a acestui pomelnic cu cronicile care pomenesc pe aceiaşi domni, arată limpede că el nu poate fi nici modelul, nici izvorul celor mai vechi letopiseţe din Moldova. Astfel în pomelnicul de la Bistriţa lipsesc numele voievozilor Moldovei: Dragoş, Sas şi Ciubăr, ale doamnelor Neacşa şi Marina, soţiile lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care se află în letopiseţ”. În continuare distinsul slavist e mai mult decît tranşant - ,,Dar nu putem admite măcar un pomelnic, oricare ar fi, ca izvor şi model pentru alcătuitorii vechilor letopiseţe”. Dincolo de această opinie extremă, am considerat că e numaidecît să trecem în revistă Pomelnicul de la Bistriţa alături de Cronicile veacului al XV-lea.
Pentru cercetătorul de azi, credibilitatea unor astfel de afirmaţii ca cea de mai sus a lui P. P. Panaitescu, nu mai poate avea nici o credibilitate pentru istoricul de astăzi. Interesant e că pînă la instaurarea regimului comunist, Panaitescu nu a avut astfel de opinii voalat anticlericale.

Cronica sîrbo-moldovenească
În mod normal, la aplicarea principiului cronologic, cronica sârbo-moldovenească nu ar fi trebuit să se alăture îmşiruirii de mai sus. Aceasta a fost apreciată de Gh. Mihăilă ca ,,cea mai primitivă ca structură, deşi nu cea veche care ni s-a păstrat”. E o cronică ,,universală”, în care au fost intercalate şi ştiri privind istoria Moldovei, printre altele un accent semnificativ punîndu-se pe avansul turcilor cuceritori spre Europa.
Frumos e fragmentul intercalat în cronică, privind istoria Moldovei, într-un context sârbesc - ,,Iar de la facerea lumii pînă la anul acestor împăraţi, în anul 6987, de atunci, cu voia lui Dumnezeu, s-a început Ţara Moldovei. A venit Dragoş Voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, la vînătoare după un bour”.
Cel mai important în cazul acestei cronici pare a fi faptul că ,,ea ne arată cum s-au putut combina şi mai înainte cronicile externe cu date din istoria internă, fiind un exemplu de trecere de la cronografia bizantină şi analele sud-slave (sîrbeşti) la anelele româneşti, mai precis, de includere în istoria universală a unor date însemnate din istoria Moldovei. Cît de inconsecvent s-a făcut acest lucru se vede şi din faptul că, numai la cîţiva ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, compilatorul a omis să includă în textul său unele date despre marele voievod”. Mai jos ne vom opri asupra unei însemnări marginale care e legată de Cronica moldo-sârbească, aceasta cuprinde o referire la un moment din anul 1413 şi o alta la anul 1481, despre luarea cetăţilor Chilia şi Albă. Aici Gh. Mihăilă aprecia că datorită faptului că acest pasaj e aproape identic cu Putna II, ar rezulta că Cronica moldo-sârbească a fost ,,copiată tot la Mănăstirea Bistriţa (în ambele ei manuscrise)”.
Spiritul cronicilor
Începînd cu I. Bogdan şi încheind cu E. Russev, percepţia asupra spiritului cronicilor din veacul al XV-lea a fost în mare parte aceiaşi. Cercetătorilor le-a lipsit o grilă de lectură religioasă. De exemplu în acest sens E. Russev făcea următoarea apreciere – ,,Larga gamă providenţialistă, folosită de cronicar pentru o şi mai mare proslăvire a eroului său, pe lîngă Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Fecioara Maria, mai cuprinde şi sfinţi… care… îşi aduc şi ei contribuţia la răpunerea duşmanilor Moldovei”. Pe de altă parte, cercetătorii au încercat să pună accentul pe originalitate şi în ce măsură a existat aceasta. De exemplu concluzia lui Gh. Mihăilă e - ,,Letopiseţul lui Ştefan cel Mare reprezintă o creaţie originală, pe alocuri chiar viguroasă, cu suflu epic şi reflecţiuni morale”.
Considerăm că pentru scrierile vechi, din secolele XIV-XVI, importantă e chiar existenţa acestora, iar faptul că uneori există fragmente intercalate sau preluate din alte lucrări din spaţiul bizantino-slav, nu e un semn îngrijorător al lipsei originalităţii, dincolo de faptul că cronistica făcea primii săi paşi, ci e dovada existenţei unei vieţi culturale puternice în care se încerca valorizarea scrierilor recente din culturile popoarelor ortodoxe vecine. În alt context, însăşi faptul existenţei Cronicii moldo-ruse şi a mai multor exemplare a acesteia în mănăstirile din nordul Rusiei, plus preluările care s-au făcut, arată interesul existent în cultura scrisă rusă pentru creaţia unui popor ortodox de care în despărţeau teritorii imense – pustele controlate de tătari şi teritoriile şleahticilor polonezi.
Acribia şi credinţa autorilor de cronici este foarte bine surprinsă de E. Russev în următoarea sa constatare - ,,Bogăţia detaliilor şi pe alocuri amploarea descrierilor cronicăreşti mai este urmată şi de precisa datare a evenimentelor, care, în multe cazuri sînt cosnemnate nu numai cu indicarea anului, lunii, zilei săptmînii, dar uneori şi cu specificarea sărbătorilor respective şi a timpului (dimineaţa, amiaza, seara, noaptea), cînd se consumă faptul istoric dat”.

În societatea moldovenească există foarte puţine ziare care se adresează unui public real (din mediul învăţătorilor, sătenilor) avînd implicaţii culturale şi educative. Marile ziare se pierd în dispute politice şi în mare parte corespund unui format subcultural tipic în care apare şi fata de la pagina X, horoscopul de la pagina Y, publicitatea stranie şi uneori dubioasă, povestioare depre viaţa personală a nu ştiu cui de nu ştiu unde, anunţuri de genul facem cunoştinţă ş.a.m.d.
În continuare ne vom referi la ziarele care încearcă să aducă lumină şi cultură în casele noastre, ele fiind departe de lumea senzaţionalului şi abordînd probleme cotidiene, ce ţin de învăţămînt, pedagogie şi de interesele adolescenţilor.
Un prim astfel de ziar apare sub egida Ministerului Educaţiei – Univers Pedagogic Pro, în fiecare joi. Un alt ziar e Făclia. Săptămînal de informaţie, opinie şi cultură pedagogică, apare în fiecare sîmbătă. Din ziarele pentru tineri sînt de menţionat – Florile Dalbe. Săptămînal instructiv-cognitiv şi literar-artistic pentru copii şi adolescenţi, apare joi, şi Revista pentru adolescenţi - Noi.

Făclia, nr. 43-44, din 1 decembrie 2007
Văd altfel, şi cu mult mai bine, ochii care au plîns…, de A. Cibotaru (la p. 9). Atinge problema părinţilor care au rămas singuri acasă, copiii fiind plecaţi în străinătate. Cine să înţeleagă şi să simtă astfel de dureri şi suferinţe ce conduc spre disperare? Ce să facă ammele ale căror copii sînt plecaţi cu anii peste mări şi ţări?
Un dialog imaginat cu Sf. Apostol Andrei - Cel dintîi chemat la apostolat a fost un creştin umanist, de V. Mîndîcanu (p. 10). Iar mai un articol despre cărţile Educaţie. Credinţă. Umanism de V. Mîndîcanu şi Calitatea în educaţie de Vasile Gh. Cojocaru – Doi savanţi, autori de cărţi în fiecare an.
Abandonul şcolar - o problemă mai gravă decît pare de Iuliana Boguşevschi (p. 12).
Un articol cu tentă polemică – Sîntem români şi virgulă, de Giovanna Ionescu.

În numărul din 8 decembrie mai multe aricole vor fi interesante pentru cititor.
Şcoala care a cam uitat de bunul simţ (p. 1).
Asociaţiile de părinţi ar putea fi şi altceva (p. 3) – Cu cît rămîn mai puţini acasă, în ţară, cu atît pedagogii trebuie să-i atragă şi mai insistent (pe copii) de partea lor. Nu poţi admite ca exigenţele şcolii să scadă direct proporţional cu mărimea exodului.
Credinţa, puternică pîrghie educativă de Gh. Valuţă (p. 7).
Pasărea ce trebuie eliberată din colivia sufletului de R. Gavriliţă (p. 12).
Urmează o recenzie la cartea lui V. Gh. Cojocaru – Calitate în educaţie de L. Sănduţă-Pleşca (p. 14). În sfîrşit, despre calitatea în educaţie, un studiud e o veritabilă calitate.
Şi pe ultima pagină – O carte ca o nestemată – despre cartea lui I. Musteaţă despre voievodul M. Barnovschi, de Valentina Stoica şi Critica criticii. Ceea ce se declară inutil, este foarte necesar de Nelea Iucol.

Univers Pedagogic Pro, nr. 41 din 8 noiembrie.
Articolul Mitocanii din şcoli de I. Iachim (p. 4) e dedicat elevilor care vorbesc vulgar; iar în ce priveşte teelfonul mobil interesant e articolul Nataliei Pîslaru – Telefonul celular şi spaţiul şcolar (p. 5).

De notat apariţia Revistei Interstitio. East European Review of Historical Anthropology, June 2007, Volume I, Number I, 136 p. Echipa editorială fiind constituită din Virgil Bîrlădeanu, Tomasz Pawelec, Marin Dolinta şi Gabriela Popa. A aparut la Chisinau in luna octombrie.

În atenţia celor interesaţi, în anul 2006 au apărut următoarele două cărţi – Virgil Mândâcanu, Pedagogia creştină: Manual recomandat pentru învăţămîntul preuniversitar şi universitar laic şi spiritual, Chişinău, Gazeta SRL, 2006, 408 p. şi romanul lui Ion Vicol, Noaptea Sfântului Andrei, Chişinău, Pontos, 648 p.

Domnitorul Grigore Ghica al III-lea a condus Moldova între 18 martie 1764-23 ianuarie 1767 şi 28 septembrie 1774-1 octombrie 1777. A fost un adept al alianţei cu Rusia; a fost asasinat de un capugiu trimis de Poartă. De notat că a protestat vehement la ocuparea nord-vestului Moldovei (Cernăuţi-Suceava) de către armatele austriece în anul 1775, protestînd la Poartă, fiind susţinut de un grup de boieri. Au cerut ca măcar Hotinul şi Chilia (raiale turceşti atunci) să fie retrocedate Moldovei.

,,Este o datorie sacră a aduce o pioasă amintire acestor bărbaţĭ patrioţĭ, prea mult lăsaţĭ uĭtăriĭ. Eată-ĭ precum îĭ vedem iscăliţĭ: Gavriil (Calimah), Mitropolit Moldoveĭ; Constantin Sturza, Vel Vornic; Costache Konaki, Vel Vornic; Ştefan Sturza, Vel Vornic; Vasile Kostaki, Vel Vornic; Vasile Roznovanu, Vel Hatman; Ioan Cantacuzino (Cronicarul), Visternic; Neculai Roset, Vel Vornic. Este un titlu de glorie strămoşească şi o pildă neuĭtată pentru urmaşiĭ lor şi totodată un respuns la nevrednicele ocărĭ ce pasiunea şi ignoranţa aruncă vechilor Boierĭ”.

(Logofetul Costachi Konaki, 1888, p. 21).

,,Stihuri asupra domnului Grigore Ghica”.
(de Enache Kogălniceanu (1729-1795))

Vrînd s’arăt şi să vorbesc,
De mirare mă uimesc,
Aş grăi, nu mă pricep,
Nu ştiu de unde s’ăncep;
Să fac o jalnică vorbă
Pentru domnul Ghica vodă,
Cel puternic şi vestit
La ce sfîrşit au venit!
…………………….. (1777)

A apărut cartea ,,Tratat de protocol şi comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ” de conf. dr. Orest Tărîţă; Chişinău, 2007, 324 p. Lucrarea este constituită din următoarele capitole – Protocolul oficial moldovenesc şi practica protocolară în unele ţări străine (pp. 21-82), Administraţia de stat (pp. 83-96), Protocolul neoficial (pp. 97-127), Ceremonii, structuri protocolare şi decor vestimentar (pp. 128-140), Recepţii şi banchete (pp. 141-166), Protocolul internaţional (pp. 167-211), Reguli de comportament pentru toate zilele (pp. 212-260). În încheiere cartea cuprinde 31 de anexe (pp. 261-311) utile pentru cititorul interesat.

În numărul 7 (octombrie) pe 2007 al ziarului studenţesc republican STUD-M (editat la Chişinău) au fost publicate textele ,,Uşile” şi ,,Gheorghiţă” în limba română şi varianta rusă cu denumirile – ,,Двери” şi ,,Георгицэ”. Ziarul se găseşte în reţeaua de distribuţie aparţinînd Moldpresa.

De ce generaţia zdrobită?
Unii colegi deja şi-au exprimat dezacordul…
Aceste două cuvinte se referă la cei care au venit la Facultate ca să studieze, cu dragoste pentru materia aleasă şi cu credinţă. Normal că nu se referă la tocilari, la cei cu închinatu’ în faţa unor profesori, şi nici la parveniţi.

Pe de altă parte, toţi cei pasionaţi normal că nu au fost zdrobiţi. Fiecare îşi duce viaţa mai departe fără probleme, dar cel mai des în alt domeniu decît în cel al Istoriei, Arheologiei, Istoriei Artei etc.

Zdrobirea însă se referă la ceea ce am fost noi cînd am venit în Facultăţi, la credinţa care am avut-o, la parcursul pe care vroiam si eram hotărîţi să îl construim. Şi iată că nu a fost posibil…

Uneori mă întreb dacă acest fenomen nu există de doar 150 de ani, odată cu societatea modernă care oferă un prilej propice pentru afirmarea (scuzaţi nu afirmarea) mediocrităţilor. Şi atunci e clar, că sistemul nou-format va descuraja orice formă de pasiune şi va stimula din răsputeri pe cei cam şterşi.

Generaţia zdrobită nu înseamnă resemnare. Generaţia zdrobită înseamnă că ne asumăm să mergem mai departe.

Nichita