Pe urmele Bizanţului

In ploaie

lui G.C.
Ca un cîine stau
în ploaie şi tremur…
prietenii se rîd:
caută-ţi streaşină,
există mii…

Apa rece prin haine se prelinge,
mă-nţeapă înfiorat…
Sub streaşina sub care mi-era cald
apa picură-n băltoace pustii.

Cu fiecare picătură
ieri s-a ‘ndepărtat…
Dar tot cu fiecare
mîine îl apropii!
/20 noiembrie 2006/

Distanţa
Gîndurile-mi doar atît ar vrea –
Să te ştiu undeva pe-aproape,
împărţind aceeaşi bucăţică de deal, de cîmpie, de cer…
Să strîngem flori, să ne-apărăm de mărăcini,
Ce-n cale ne vor răsări!

Dar eşti la zile de galop tătar de mine,
Iar eu nu sînt plăieş măcar,
S’aprind un rug ca rugăciunea să se ‘nalţe,
Să ştii că te aştept tot răscolind trecutul
Uitarea s-o alung în neant!
/mai 2006/

Ieri

Ieri copacii goi erau
Dar pentru mine înfloriţi,
Căci printre ei te zăream
Cu al primăverii zîmbet pe buze.

Drumul alb cobora la vale
Şi eu spre izvor mă duceam,
Cum se duceau şi peruanii
Cînd zeităţile şi le venerau.

Încet suiam spre pădurea fermecată,
Nici un vînt nu m-ar fi clintit,
Eram în simţiri tare ca piatra
De tine mă apropiam în gînd.

Azi copacii plini de frunză
Fremătau ale primăverii adieri,
Dar goi îi vedeam
Căci nu-i mai aureolai.

Te-am scăpat prin mîini
Ca o pasăre ce vrea liberate,
Mai uşoară decît o pană
Te-ai pierdut în ceaţa dimineţii poate.

Ca nişte note muzicale în suflet
Iarăşi tresaltă primii fiori,
Simt în zarea depărtată fata nopţii,
Dar nu văd muguri, văd doar flori!

Rămas…

Părea că abia începuse,
Copacii trişti şi dezgoliţi erau,
N-am ştiut cum timpul trecuse
Şi m-am trezit printre frunze ce fîlfîiau.

E verde, e culoarea vieţii
Dar privirea-mi după primii muguri tînjeşte,
Cînd în răcoarea dimineţii
Viitorul în roz mirosul dulce ţi-l vopseşte.

Nu mai e cerul cenuşiu
De-atîta ploaie ce desface
Atomul mort, atomul viu,
Şi pasărea sub streşini nu mai tace.

Dar stau în pustiitate la o răscruce
Şi-o uit încet, încet de tot,
Nu ştiu ce soarta-n cale mi-aduce,
Ceea ce vreau de-acu a fost.
Ce am ştiut m-a părăsit
Şi am rămas de gînduri răvăşit.

Visam

Visam că lunecam printre ruine
Aparţinînd unui medieval castel,
Martorul atîtor zbuciumate destine,
Atîotr zbateri fără ţel.

Se oprise orice mişcare din mine,
Doar inima ca un clopot bătea,
Parcă fugise din poveştile cu zîne
Fata care din turn cerul privea.

Cît aş fi dat atunci,
Cînd întunericul tăcut şi solemn
Păzea somnul florilor din lunci,
Să-mi fi făcut ea un semn.

O privire parcă ‘ntîmplătoare,
Un gest ce stele ar fi aprins,
O lacrimă de patimi dătătoare
Un zîmbet ca fierul călit de ‘ncins!

Pletele-i desfăcute-n vînt şi luna timpurie
M-au făcut să cînt, să strig,
Să mă întreb a ce petale de la ea adie,
Să nu mai simt al nopţii frig.

Vroiam să unim a noastre mîni,
Să urcăm a cerului schele,
Cei mai însinguraţi să fim
Dînd pe un negru lac din vele.

Visam că lunecam printre ruine
Dar într-o clipă m-am trezit
Şi-a dispărut castelul din mine,
S-a spulberat al iubirii mit!

Autor - Nichita. Scrise la sfirsitul clasei a XII-a, sfirsit april-inceput mai 2000

Ла Молдова de Pavel Boţu

Îngăduie-mi să-ţi zic întîi pădure, -
Căci ea îmi coperise goliciunea
Şi a ştiut atunci să mă îndure
Cu focul inimii şi cu tăciunii.

Îngăduie-mi să-ţi zic întîi ţărînă,
Căci ea-mi păstra tămadă pentru rană,
Să tac despre-amintirea ce se’ngînă
Durută între foi de oblijeană.

Îngăduie-mi să-ţi zic întîi doinire,
În suflet ca o rază scăpătată,
Ivind comori, lăsate nemuririi
De magii, care n’au fost niciodată.

Îngăduie-mi să te numesc cu nume
De neîncepută apă din adîncuri,
Cînd setea sta suflarea să-mi sugrume,
Îngăduie-mi să-ţi spun şi soare încă,

Precum mi-ai dat lumină şi căldură
Din dărnicia ta fără de–aseamăn.
În tot ce sînt să-ţi regăseşti făptura,
Să pot a te numi, Moldovă, - mamă.

Primele iubiri (Nicolae Labiş)

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi cătră ei privirile-şi ţintesc –
Un codru nesfîrşit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,
Un ocean de aripi mişcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.

Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri stravezii –
Cristalurile cîntecelor grele –
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt:
Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.

Tu (Nicolae Labiş)

Nesfîrşit e cerul
Care se-ncepu,
Nesfîrşită-i ziua
Unde eşti şi tu.

Soarele e palid,
Dus în vechi poveşti –
Nesfîrşită-i zarea
Largă, unde eşti.

Zîna. (Magda Isanos)
Către sfîrşitul zilei, ades,
oameni şi lucruri capătă alt înţeles.
Sub raze lungi, pezişe, de asfinţit,
un arbore odată mi-a vorbit.
Or s’a ‘ntîmplat din păduriş să iasă
zîna cu părul verde, ochii verzi,
cîntînd o baladă frumoasă
şi ‘ntrebîndu-mă: ,,Cum nu crezi?”
,,O, zînă, a cui eşti tu, a izvoarelor?”
Degetele-i picură mireazmă, rîzînd
se ridică’n vîrful picioarelor
şi spune: ,,Eu sunt un gînd,
o părere, o nefiinţă”.
Nici nu poţi crede-atîta necuviinţă.
Dar cînd întinzi mînile, s’a topit.
Ştiu eu? Pote-un arbore trist mi-a vorbit.

Tresar.

Tresar.
Tresar pentru cineva.
Deseori se succed,
uneori atît de diferite.
Ieri tresăream pentr-o valkyrie,
Azi poate e regină moriscă…
Şi tresar,
De fiecare dată tresar.
O slăbiciune atît de plăcută
Pare că mă inundă.
Uneori parcă ar coexista mai multe
În spaţii oarecum paralele.
Ar trebui să-nvăţ,
Să urmăresc cu atenţia unui lunetist
Fiecare cuvînt.
Va fi examen.
Şi cîte au mai fost,
Însă tînăr eşti o singură dată!
Tresar,
Mai bine să tresar
şi parcă nu mă doare astăzi iar
Toamna ce roua din ochi
mi-o zguduise
şi mă făcuse vînt
ca şi pe o frunză moartă.
Tresar.
Puţin mi-e frig,
Dar vinul de ieri fuse dulce,
nu amar!
Un altul lîngă mine tresare
Şi poate moare,
A cîta oară oare moare?
Nu-i vine,
Astfel nici nu-i va pleca,
fata!
Tresar
Şi nu-i gerar!
E vară pentru a cîta oară iar!
Şi parcă-i ea,
şi parcă-i alta,
şi lumea-mi pare fără sens…
Peste un an o să tresar,
Dar fi-va poate-o fată
cu părul de castan.
Tresar.
Tresar,
şi iar tresar,
şi pot să-nşirui rîuri de cuvinte
mult mai multe,
dar n-are rost.
Sînt într-o sală de lectură
şi doar tresar.
Tresar.
Tresar…

Cluj-Napoca, 29 iunie 2002
Scrisa de Nichita in colaborare cu Danone (Istoria Artei) la biblioteca Institutului din Cluj

Fetele moldovene la 7092 (1584)
Călătorul Francisc de Pavie, senior de Fourquevaux, descrie următoarele: ,,Pe drumuri intîlniam adese ori cîte două zeci sau trei zeci de căruţe împreună, întorcîndu-se de la tîrgurile din apropiere, în care se găsiau fete foarte frumoase in simplicitatea lor – belles extrêmement et sans art -, cu cununi de flori pe cap, ca să arate că sunt de măritat. Cumparam, în treacât, de la ele lapte, păsări şi ouă, cu care căruţele lor erau încărcate. Ouale erau aşezate cu vârful în sus. Fetele calcau şi se sprijiniau pe ele fără să le strice”.1

Imn Moldovei – 1684
……………………..
Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc cîmpiile curate ce se întind pînă la Nistru, cîmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ (…) chiar acolo unde desparte în două Podolia, curge printre stînci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mînă de om; e mai frumos ca Nilul, deşi e slăvit Nilul, ce curge înconjurat de trestii. Nistrul întrece chiar Dunărea, a cărei ape sînt nesupuse albiei. Valurile Nistrului, în umbră, udă maluri cu pereţi strîmţi, şi fluviul poartă război cu Fiobus, ca să prindă din razele lui, căci stîncile aplecate ascund cerul. Ţînţarul, duşmanul somnului oamenilor, nu se află aici. Şi cînd se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelor de grădini de ape, sau asemenea sprîncenelor sublime de pe fruntea veselă a regelui slăvit, cu fruntea senină ca cerul! Dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor. Pestetot cîmpii mănoase, păşuni întinse, care alte pămînturi în lume se pot asemăna cu acestea! (Miron Costin)

Asediul cetăţii Neamţului de către Ian Sobieţchi al III-lea. 1691 ,,Ci craiul, pornindu-şi tabăra de la Cotnari, după ce trecu apa Siretului, ca să nu pară că se întoarce în Ţara Leşească fără vreun laur de biruinţă, îşi porneşte tabăra către Neamţ; este anume Neamţul o cetate străveche şi foarte tare. Însă, cum domnilor nu le este îngăduit să întărească asemenea cetăţi cu oaste şi strajă, în cetate locuiau doar 9 vînători (iar tîrgul este în şes). Pe care craiul se încearcă să o cucerească. Vînătorii se gătesc de apărare, închid porţile cetăţii, se rînduiesc cîte doi în fiecare colţ al cetăţii, căpitanul lor îmbelşugîndu-i bărbăteşte cu praf de puşcă şi gloanţe. Craiul întîi se mînie, apoi pune balimezurile şi minele, însă, cum cetatea era aşa făcută că nu păţea nici o vătămătură, îl ţine patru zile pe crai la împresurare; pierde cincizeci de ostaşi, împreună cu căpitanul tunarilor, pînă cînd, trimiţînd un mijlocitor, le porunceşte să iasă şi să dea cetatea, lăsîndu-li-se viaţa şi armele. Aceia rămăsese doar şase, căci trei fusese ucişi: răspundeau că nu pot da cetatea fără porunca domnului”.
Regele polon a găsit soluţia cu ajutor unor grămătici care cunoşteau moldoveneşte şi a întocmit o scrisoare falsă din partea domnitorului prin care vînătorilor li se ordona să predea cetatea. Vînătorii neştiind prea multă carte, au crezut că scrisoarea e într-adevăr din partea domnitorului şi au predat-o.
,,Cînd coboară ei pe poarta de jos, unde craiul îşi aşezase un scaun ca să-i privească ieşind, el vede cîte doi vii purtînd pe umeri cîte un mort, şi apoi nimic. Cînd întreabă: ,,ci unde sînt ceilalţi ostaşi care au apărat atîtea zile cetatea”, căpitanul răspunde: ,,afară de aceşti 9 oameni pe care-i vede n-a mai fost nici unul, dintr-înşii muriră 3 în ziua întîi, iar ei şase au apărat cetatea şi n-ar fi dat-o pînă la moarte, dacă n-ar fi văzut porunca domnească ce li se aduse”.
Mîniat, regele leah a vrut să îi execute, însă intervenţia hatmanului Iablonovschi l-a făcut pe rege să-şi respecte cuvîntul dat.
Mai sus am folosit fragmente din Viata lui Constantin Cantemir de Dimitrie Cantemir.

Scene clujene
de Nichita

Uşile

Cobor în gara Cluj. Mai e o lună pînă la noul an universitar. E noapte. Străzile pustii. Răcoroase. O iau pe ,,Horea”. Mi se face dor. Am crezut că s-a terminat. Dar iată… Te simt în mine. Din nou. Tremur. Au trecut cinci ani. De bucurii. De tristeţe. Inima îmi bate mai puternic. Te văd. Parcă ai veni din Sparta antică. Fiindcă nu mai exişti. Nu poţi exista.
De zeci de ori am mers pe aici. Întors în Cluj. Erai la capăt de drum. Răsăritul de soare era răsărit. Apusul mirosea a tămîie. Ochii mei te priveau… te priveau.
Erai pură. Naivă. Simplă. Profundă! Rîdeam Facultate. Ştiam că o să îi zdrobesc. Acum e prea răcoare.
Urc în ,,Haşdeu”. Aici. Am văzut răsăritul. Mînă-n mînă. La 5 dimineaţa… Cine ar crede? Eu mai cred?!
La acest colţ a plîns prietena prietenului meu… Înainte să se despartă ei. Acolo te-am văzut ultima oară. Iată căminul tău. Aleea pe care ne-am despărţit de sute de ori. Blocată. Neoanele bat într-un morman de uşi. Da. Uşile căminului fetelor de la Litere. E reparaţie. Parcă-s virusaţi cu termopanele lor. Scumpe şi nesănătoase.
Mă aplec să vad ce număr scrie pe uşa azvărlită în faţa mea. Pe lîngă dunga roşie - 52. Mă duc la următoarea uşă. E pe dos. O întorc. 62. Mai fac cîţiva paşi. Mă aplec asupra alteia. 64. Trebuie să fie pe aproape. E foarte aproape de 68. Mă opresc. Nu pot. Nu am putere să mă uit la uşa ta. Să ştiu că e ultima. Nu pot. Uşa uitării… 68. Nu te găseam. Nu veneai. Te uitam. Nu mai erai a ta. Uitasem de mine.
Uşile. Îmi iau geanta şi plec mai departe. Cîte uşi. Atîtea destine de fete din sate şi orăşele. O fată vroia să înveţe. Alta se distra. Foarte diferite. Fiecare cu al său drum. Le unea doar apartenenţa la Litere. Cu prieteni buni sau proşti, şi singuratice!
La cîte uşi. Fete. Cîte au mai rămas? Nici una nu mai e aici! Au plecat fetele. Au schimbat uşile. Nu a mai rămas nimic.
Văd căminul XIV unde mă aşteaptă Adi. Mă opresc să mai văd odată tabloul uşilor scoase din ţîţîni. 68. Inima îmi bate sălbatic. Ochii mi se înceţoşează. Nu ştiu. Puteam să te opresc? Să nu pleci? Pentru un pumn de bani, libertate sau?… Au rămas doar uşile. Spre trecut. Un trecut în care îmi aparţii. Şi îţi aparţin. Ca şi picturile bizantine.
Las jos geanta. O iau. Fac un pas. Mă opresc. Azi nu ştiu unde eşti. Dar ştiu că atunci ne despărţea o singură uşă. Nu am ştiut să bat la ea. Nu ai deschis-o. Nu te-am găsit. Uşile-s de vină. Dar şi noi greşim atunci cînd le lăsăm să ne despartă. Acum nu mai există uşa camerei. Dar nici fata din spatele ei!
Îmi cuprind colegul şi-i zic stins. E toamnă răcoroasă-n Cluj. Se schimbă uşile.

GHEORGHIŢĂ

Intru în bibliotecă. Mă aşez la locul meu. Demult nu am mai fost aici. Mă uit la locul de alături. E gol. În ziua aceea nu era gol. Început de decembrie. Lumină palidă intra pe geam. Totul părea şters. Citeam. Dar nu găseam voinţă în mine. Alături stătea Gheorghiţă. Era anul IV. Eu eram III. Venise din Orşova. Colegii îl ironizau. Uneori. ,,Banatul e fruncea. Ardealul e mintea”. Citea. M-am uitat mai atent. Pe foile lui era scris în latină. Ţinea cam două minute foaia. Apoi o punea alături. Lua o alta din teancul ce-l mai avea. L-am întrebat: - ,,sînt în latină”? - ,,da”. - ,,şi nu au text paralel”? - ,,nu”. - ,,mulţumesc”.
M-am uitat bine pe masă. Nu erau decît foile. M-am gîndit la dicţionar. M-am uitat sub masă. Nu era însă nimic înafară de foi. Liniştit. Gheorhiţă le lua cîte una. Le adulmeca. Le parcurgea cu viteza cu care noi ceilalţi treceam peste un text în română.
Gheorghiţă nu mai avea atunci prima medie. Nu mai stătea în căminul supranumit ,,al tocilarilor”. Deşi în acesta oricum stăteau mai mult cei cu relaţii la secretariat. Era în cameră cu alţi 4. Fiind cel mai bun. Suporta stoic loviturile vieţii de student. Nu s-a plîns nici o clipă.
Nu avea prieteni. Mulţi dintre colegi îl considerau nebun. Alţii cel puţin straniu. De fapt nebuni eram noi. Restul. Iar vina era a numărului crescînd de studenţi. Această comercializare a adus zeci şi sute de nechemaţi pe băncile Universităţii. În consecinţă. Studenţii pasionaţi au fost sufocaţi. Ca spicul de grîu printre mărăcini.
A trecut absolvirea. A venit la admiterea la masterat. Septembrie 2003. Într-o zi am trecut pe lîngă afişier. Am pierdut cuvintele. Gheorghiţă încheia lista cu media de 6,28. Pentru examen şi proiectul prezentat. A intrat la cu taxă. Cîtă umilire. Cîtă înjosire o fi putut suporta el?
Rănit. Dar conştient? A plecat din Cluj. Pentru a nu se mai întoarce vreodată. Nu ştiu unde e acum Gheorghiţă. Nu ştiu ce face. Dar cred. Cei care i-au dat 6,28, au intrat şi ei la rîndul lor cîndva în locul unora ca Gheorghiţă. Le-a şi rămas de pe atunci insuportabilitatea. Una biologică faţă de toţi cei care sînt mai capabili.
Biblioteca e pustie. Doar cărţile îs aceleaşi. Ultimii 6 ani de zile. Văd chipurile a sute de studenţi. Din aceştia? Degetele de la două mîni. Pasionaţi. Cîţi dintre ei au fost susţinuţi? Unul sau doi. Îl văd din nou pe Gheorghiţă în decembrie. Citeşte liber documente în limba latină. Fără dicţionar. Şi eu l-am lovit. Şi eu nu l-am înţeles… (more…)

Personalitate importanta pentru cultura istoriografica rusa la sfirsitul veacului al XIX-lea. Nascut la Straseni in gubernia Basarabiei.

Slavistul şi romanistul P. A. Sîrcu

Polihron Agapievici Sîrcu s-a născut în luna decembrie a anului 1855 la Străşeni. A învăţat la şcoala parohială de pe lîngă mănăstrirea Căpriana, apoi a urmat Seminarul Teologic din Chişinău. Fiind seminarist ia plăcut, în decursul practicii, să discute cu bătrînii, preoţii şi călugării pe care-I întîlnea, despre diferite obiceiuri ale populaţiei, unele dintre acestea concretizîndu-se în studii (despre tradiţiile de nuntă, de exemplu). Acestea au fost publicate în revista ,,Кишиневские Епархиальные Ведомости”. În 1874 şi-a continuat studiile la Facultatea Istorico-Filologică de la Universitatea din Sankt-Peterburg. După absolvire, în 1878, a fost angajat pe lîngă aceasta. În acelaşi an, a întreprins o călătorie de studii în România (unde l-a cunoscut pe B.-P. Haşdeu) şi pe care a descris-o în ,,Jurnal ştiinţific în România”, pe care l-a publicat, 1878, 17 p.
În 1884, începe să ţină cursul de limba şi literatura română la Peterburg, pe care îl inaugurează cu prelegerea: ,,Значение румыноведения для славянской науки”.1 Studii mai importante în prima etapă a carierei sale ştiinţefice au fost: ,,Povestirea bizantină despre asasinarea împăratului Nikefor Phocas2 într-o variantă bulgară veche”, 1883, 115 p. – în acelaşi an primeşte titlul de magistru; ,,O nouă privire asupra vieţii şi activităţii lui Grigorie Ţamblak”3, 1884, 47 p; ,,Nicolai Spătaru”, 1885, 16 p; ,,Fragmente slavo-române”, 1887, 17 p.
În 1888 a încercat să participe la concursul pentru postul de şef al unei catedre de slavistică în cadrul Universităţii din Bucureşti, însă jocul de culise declanşat de către I. Bogdan4 (care anterior la Peterburg fuse găzduit de Sîrcu), prin Ioan Bianu şi alţi tineri istorici ai momentului din regat, îl vor îndepărta. Cît de mare a fost această pierdere pentru cultura românească, nu am putea cuantifica, cert este că altul ar fi fost aportul savantului la Bucureşti – unul naţional, faţă de cel de la Peterburg – multicultural şi unde posibil că nu s-a putut desfăşura în cercetările sale, conform pasiunilor din etapa chişinăuiană a vieţii.
P. A. Sîrcu a reuşit să aducă, în măsura posibilităţilor, la cunoştinţa studenţilor din Peterburg şi a slaviştilor din Rusia evoluţiile contemporane ale lingvisticii şi studiilor slave din România (recenzii la scrierile aceloraşi I. Bogdan, I. Bianu; la publicarea Psaltireii diaconului Coresi etc.). În epocă, arhivele şi bibliotecile regăţene prezentau interes pentru toţi istoricii ruşi importanţi - prin numărul mare de manuscrise slave şi româno-slave pe care le păstrau şi care ţineau de patrimoniul cultural românesc prin locul şi redacţia scrierii, dar ţineau şi de circuitul larg al valorilor universului ortodox din Evul Mediu – din care făceau parte Patriarhiile Orientale, Muntele Atos, popoarele grec, sîrb şi bulgar (aflate sub ocupaţie otomană), Muntenia, Moldova şi Rusia.
În 1889 a primit prestigiosul premiu ,,Lomonosov” şi titlul de doctor pe lîngă Universitatea din Peterburg.
Din 1888 pînă în 1903, P. Sîrcu a lucrat mult şi a abordat mai multe domenii: cultura bulgară în secolele XIII-XIV, relaţiile bulgaro-sîrbe în sec. XIV-XVII; istoria relaţiilor culturale ruso-române; cea mai importantă lucrare fiind, în II volume, despre Patriarhul Eftimie5 de Tîrnova din secolul al XIV-lea (1890, 1898)6; descrie călătoriile sale în stăinătate, din anii, 1893, 1894 etc.; descrie fondul de carte lăsat moştenire de Episcopul Porfirie Uspenskii (1891, 437 p.) şi multe altele. A colaborat cu numeroase reviste ştiinţifice ruse: ,,Византийский Временник”, ,,Известия Императорской Академии Наук”, ,,Журнал Министерства народного просвещения”, ,,Сборник Отд-ния русского языка и словесноcти”, ,,Памятники древней письмености и исскуства”.
În 1903 s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat. Anterior îi scrisese slavistului A. I. Sobolevskii, nişte rînduri care astăzi ne cutremură: ,,Mărturisesc sincer, că sînt numeroase zile, cînd din lipsă de bani rămîn fără cină. Aceste împrejurări mă sustrag de la lucru, luîndu-mi o mulţime de timp preţios, îmi rod nervii, şi toate acestea acţionează asupra sănătăţii mele şubrede”.7 După ce şi-a revenit un pic în 1904 şi a vizitat ţinutul său natal pentru ultima oară, la întoarcerea în Rusia a fost din nou internat şi a murit la 23 iunie 1905.
Numeroşi colegi şi oameni de ştiinţă ruşi i-au cinstit viaţa şi activitatea prin articole comemorative în primele două decenii de după moartea sa. În acest sens subliniem contribuţia unui alt basarabean – A. I. Iaţimirskii (1873-1925), care a publicat o parte din lucrările rămase în sertarele lui P. Sîrcu, cu concursul soţiei acestuia. Printre ele enumerăm: ,,Из быта бессарабских румын” (1913-1914) despre calendarul popular şi obiceiurile de înmormîntare la moldoveni, ,,Заметки о славянских и русских рукописях Bodleian Library в Оксфорде” (1908, 76 c.) printre care se află şi un manuscris moldovenesc de la 1429, ,,Карансебешский Октоих 2-й пол. XIII в.” (1906, 60 p., 3 planşe) ş. a.
În prefaţa la studiile din 1913-1914, A. I. Iaţimirskii a subliniat: ,,În condiţiile - sărăciei literaturii etnografice despre românii basarabeni în limba rusă, neglijării acesteia de către cărturarii români, şi cel mai important, dispariţiei rapide a formelor cutumiare vechi în aproape depersonalizata periferie a Rusiei - studiile lui P. A. Sîrcu merită o atenţie deplină şi, odată tipărite, vor face şi pe alţii să se intereseze de etnografia românească, atît de preţioasă pentru un romanist şi pentru un slavist”.8
Dispariţia istoriografiei ruse ţariste va duce la pierderea interesului, de către istoricii ruşi, pentru cultura română. În epoca sovietică, cercetătoarea Alexandrina Matcovschi a publicat un îndreptar foarte important: ,,Polihronie Sîrcu (schiţă bio-bibliografică)” (48 p.). O. Lukianeţ şi-a adus aminte de P. Sîrcu (ca etnograf) în ,,Buletinul Academiei de Ştiinţe al RSSM”, 1976, nr. 1, pp. 80-84. Noi însă cînd îi vom acorda locul pe care îl merită în cultura Moldovei Răsăritene, cînd îi vom face loc în manuale? Dacă Iacob Hîncu, Polihronie Sîrcu, A. I. Iaţimirskii şi mulţi alţii nu sînt ai noştri, atunci ai cui?