Pe urmele Bizanţului

Conferinţă ruso-poloneză

În 24 mai 2009 la Moscova a avut loc o conferinţă cu genericul «Experienţa statului şi Bisericii în depăşirea provocărilor globalizării», organizată de o comisie guvernamentală polono-rusă care se ocupă de crimele NKVD. Gazda manifestării a fost Academia Serviciului de Stat de pe lîngă preşedintele Rusiei, iar susţinerea oficială a fost acordată de Biserica Ortodoxă. Printre participanţi au fost – Adam D. Rotfeld, fostul ministru al afacerilor externe polonez, Anatolii V. Torcunov, rectorul MGIMO, Arhiepiscopul de Volocamsc Ilarion. Prof. Rotfeld şi-a exprimat dorinţa ca reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă Rusă şi Catolică Poloneză să participe la lucrările Comisiei care va prezenta pînă la sfîrşitul anului o sinteză a principalelor momente din relaţiile polono-ruse în secolul al XX-lea.
Corespondentul G.Z. a solicitat Păr. Gheorghii Rabîh să se exprime asupra tragediei de la Katyn. Acesta a spus – «Victimelor trebuie comemorate, iar aceasta înseamnă reabilitare. Tot aşa cum aceasta lis e cuvine miilor de Ruşi ucişi de NKVD pe poligonul de lîngă Moscova – Butovo. Pe mulţi din aceşti oameni ucişi cu un glonte în ceafă şi aruncaţi în gropile comune, Biserica i-a recunoscut ca mucenici pentru credinţă. Victimele de la Butovo şi de la Katzn trebuie comemorate şi cinstite. Am dori totuşi, ca şi în Polonia să se facă comemprări, pentru că şi noi avem Katzniul nostru la Butovo şi în sute alte locuri din întreaga Rusie».
Rectorul MGIMO a precizat că ce s-a întîmplat la Katyn a fost o straşnică tragedie, şi este rana ambelor popoare, polonez şi rus. «Ceea ce s-a întîmplat este foarte clar – decizia de executare a Polonezilor a fost înafara jurisdicţiei vreunei curţi, a fost una politică»
(Gazeta Wyborcza, din 24 mai şi din 27 mai 2009).

Bruxelles – ignoră Solidarnosć

La mijlocul lunii mai pe pagina internet a Comisiei Europene a apărut un scurtmetraj în care rolul Poloniei în anul 1989 este marginal. Accentul e pus pe dărîmarea zidului Berlinului, de unde rezultă că schimbarea din anul 1989 e meritul germanilor. Premierul polonez Donald Tusk a declarat – «Aceasta ne arată că deciziile şi întîmplările stupide sînt în egală măsură specifice şi Comisiei Europene». La întrebarea corespondetului «Rz» a precizat că manifestaţiile comemorative care urmau să fie organizate la Cracovia şi Gdansk vor informa pe europeni despre meritele de facto ale Poloniei în scghimbarea principială care a avut loc în anul 1989 şi că Polonia este moaşa revoluţiilor de catifea care au avut loc în Europa central-răsăriteană. (Rzeczpospolita, 17 mai 2009)
În aceeaşi perioadă în Polonia a fost făcută şi pusă în circulaţie o serie de filme dedicate «Solidarităţii», sub denumirea «Preţul libertăţii» («Cena wolności»). Filmele sunt ilustrate cu fotografii de arhivă din timpul perioadei stării militare impuse de genralul Wojciech Jaruzielski. De asemenea sunt multe interviuri cu persoane care au luptat pentru libertate, în cea mai mare parte oameni simpli. Seria de filme se datorează jubileului de 20 de ani de cînd au avut loc primele alegeri libere în Polonia, la 4 iunie 1989.

4 iunie 2009

Ceremoniile comemorative au început la Cracovia, gazda manifestării fiind premierul Donald Tusk. Printre personalităţi politice au fost prezenţi mai mulţi foşti premieri ai Poloniei libere – T. Mazowiecki (1989-1991), J. Bielecki (1991), J. Oleksy (1995-1996), J. Buzek (1997-2001), L. Miller (2001-2004), K. Marcinkiewicz (2005-2006).
Cardinalul de Cracovia, Stanislaw Dziwisz, a deschis manifestarea cu cuvintele – «Mulţumim celora care şi-au adus contribuţia la victoria adevărului şi binelui, în salvarea demnităţii popoarelor noastre».
A urmat premierul D. Tusk – «Cînd ne aducem aminte de papă, de asemenea ne aducem aminte de modestul părinte din Żoliborz, Popieluszka, care a adus cea mai mare jertfă pentru libertate şi solidaritate». De asemenea a mulţumit lui Ioan Paul al II-lea, lui Lech Walesa (liderul mişcării Solidarnosć în anii 1980) şi Lech Kaczyński (actualul preşedinte).
Lech Walesa – «Astăzi ne bucurăm pentru faptul că nouă, că generaţiei noastre ne-a reuşit, de asemenea ţinem minte că aşa cadou, pe care l-a adus această generaţie, obligă, atît Europa, cît şi lumea, să fie mai bună».
După încheierea ceremoniei, D. Tusk, L. Walesa şi fostul preşedinte ceh Vaclav Havel au zburat la Gdansk, unde au avut loc alte manifestaţii comemorative, moderate de Lech Kaczyński. Au fost de puse jerbe de flori la Monumentul celor Căzuţi în piaţa Solidarnosć. De asemenea a fost deschisă expoziţia «Odiseea spre democraţie». La masă a avut loc o mesă oficiată de primatul Poloniei, cardinalul Józef Stemp, iar omiliile au fost spuse de ahiepiscopuld e Gdansk Sŀawoj Gŀódź. (Rzeczpospolita, 5 iunie 2009).

Alegerile europarlamentare în Polonia

Circa 20% din populaţia Poloniei a participat la alegerile pentru Parlamentul European. Publicistul Bronislaw Wildstein se întreabă:
«Dar poate trebuie să ne oprim asupra logicii sănătoase a cetăţenilor, care nu vor să participe la alegerile pentru o instituţie care nu are competenţe clar conturate, ba mai mult de atît – se schimbă în întregime? Poate că motivul e că nu vor să legitimeze deciziile, asupra cărora nu va avea nici o influenţă, dar care pot avea impact asupra noastră a tuturor»?
În perioada campaniei pe postul public de televiziune polonez era un spot care punea accentul pe «ce vor gîndi despre noi la Bruxelles» dacă nu vom vota? Acelaşi publicist critică dur pentru aceasta politicienii. «Intelectualii noştri au complexe. Cu cît ei simt mai puternic propria nimicnicie în faţa Europei mitice, cu atît ei o compensează prin dispreţ faţă de proprii concetăţeni. Poate că acelaşi lucru îl simt şi confraţii lor din elitele vest-europene. Dar nimeni din ei nu şi-a permis să arate aceasta în public. Aceasta arată reala lor superioritate faţă de politicienii polonezi» (Rzeczpospolita, 9 iunie 2009).

Un bun prieten de-al meu m-a spus o poveste care mi-a lăsat impresii contradictorii. Îmi pare tristă şi frumoasă în acelaşi timp, şi nu o pot uita. Şi-a lăsat o amprentă stranie în sufletul meu şi nu pot să înţeleg de ce. Am încercat să îl conving să o scrie, dar el, ba că nu are talent, că nu vrea să de-a impresia că ar avea aere literare sau pur şi simplu că nu are talent. Astfel am hotărît să scriu eu istoria lui, deşi sînt conştient că îi voi da o redacţie proprie mie şi nu va corespunde întru totul variantei sale. Totuşi, firul roşu îi revine pe deplin.
«În acea zi se simţea mai rău. Această stare de apatie îl asalta de aproape două săptămîni şi nu reuşea să fugă sau să se ascundă de ea. Afară era înnourat şi bătea un vînt rece. El se uita cu compătimire la oamenii care treceau pe stradă. «Ei aşa şi nu conştientizează ce se întîmplă. Singuri inventează probleme, iar apoi în ruptul capului caută soluţii pentru ele. Şi aşa le trece cam toată viaţa».
S-a oprit la staţia de troleibuz. A examinat cerul şi a observat că undeva spre sud acesta sevedea în fîşii lungi senilii care răzbătuseră printre norii cenuşii. A zîmbit şi cuprins de entuziasm nu şi-a mai dezlipit privirea de pe cer. Peste cîteva minute la staţie s-a oprit o domnişoară îmbrăcată simplu, dar elegant. Ea l-a privit scurt după care şi-a coborît privirea în jos. Lui i s-a părut că în ochii ei văzuse o lumină caldă. Cînd ea şi-a ridicat privirea, el, mirîndu-se propriului curaj, i-a zis:
- Scuzaţi-mă domnişoară… uitaţi-vă cît de frumos se vede cerul acolo în depărtare.
Ea i-a zîmbit uşor şi i-a răspuns:
- Da, l-am observat cînd vedeam încoace.
- E atît de minunat, a şoptit el. În ultimul timp au fost atîtea zile frumoase. Ar trebui ca oamenii să observe acest cer.
- Aveţi dreptate, cerul e foarte frumos. Dumneavoastră însă nu credeţi că trebuie să ne bucurăm şi cînd vremea e rea?
- Nu ştiu. Nu cred.
- Nu vi s-a întîmplat să vă prindă o rece ploaie tomnatică şi să vă bucuraţi de ea dincolo de aparenţe.
- «Nu». Ela dat nedumerit din cap.
- «Dar pe mine m-a prins. Toate anotimpurile şi toate manifestările naturii ne sunt date de Dumnezeu».
- «Da. Aici o să cad de acord cu dumneavoastră. Dar de ce nu doriţi să vă reţineţi asupra acestui cer frumos»?
- «Nu că nu aş vrea. Dar cred că trebuie să priviţi optimist toate schimbările naturii».
- «Sînteţi cumva medic»?
- «Nu».
- «Dar poate pedagog»?
- «Nu», a răspuns ea din nou zîmbindu-i smerit. Ela tăcut pentru cîteva secunde şi i-a examinat cîteva secunde vestimentaţia clasică.
- «Ştiţi, dacă eram istoric, aş fi spus că aţi venit din anii ‘30».
- «De ce»?
- «Stilul dumneavoastră e tot atît de sever, dar şi aristocratic după cum am văzut în fotografiile vechi».
- «Vă mulţumesc, dar desigur exageraţi», ea s-a înroşit uşor.
- «Bine, scuzaţi-mă dacă am spus ceva greşit».
- «Nu vă faceţi griji».
- «Se pare că troleibuzele se reţin», a spus el tare, iar sieşi şi-a şoptit, «iar eu nici nu regret aceasta».
- «Probabil că şoferul are motive serioase. Se uită şi el la cerul albastru», a glumit ea.
- «Nu întîrziaţi»? s-a interesat el.
- «Încă nu», a răspuns ea degat.
Aici, prietenul meu, cînd îşi relata istoria la persoana I, s-a oprit şia deschis parantezele:
- «Ştii, mulţi consideră că protocolul nu are nici o valoare. În cel mai bun caz ar fi o formalitate. Dar uite ce mă gîndesc eu. Există specialişti care scriu cărţi, oameni care se poartă atît de manierat… După reguli eu nu aveam dreptul să trec nişte limite în discuţia cu ea. Dar mi-a fost teamă că nu o voi mai vedea niciodată şi atunci am întrebat-o, ceea ce nu mi-aş fi permis vreodată într-o situaţie similară. Pe de altă parte, modul în care vorbea ea, poate molatic, m-a convins că dacă mi-ar răspunde cu refuz, nu m-ar durea atît de tare».
«El s-a uitat în ochii ei şi după ce şi-a adunat gîndurile, a întrebat:
- «Cum credeţi, ne putem întîlni şi altădată»?
- «Da, oraşul nostru nu e atît de mare şi noi doi la sigur ne vom întîlni», a spus ea incredibil de uşor.
- «Aveam în vedere o întîlnire la care ambii am fi fost de acord să venim».
Ea nu a spus nimic. Atunci ela continuat:
- «Să ştiţi că nu-mi voi permite să vă cer numărul de telefon. Vă rog mult să mă scuzaţi, dar nu e în regulile mele să încalc regulile. Însă aş vrea să vă mai văd, dar aceasta desigur doar în cazul în care nu sînteţi împotrivă. Îmi cer scuze dacă v-am supărat cu ceva, eu nu insist. Şi nici nu am nici un drept în acest sens». Ea nu a auzit ce a spus el. Pentru cîteva minute s-a uitat în depărtare, după care şi-a coborît privirea în jos. El i-a zîmbit, s-a uitat la cer, după care a privit-o lung.
- «Ştiţi», a început ea cu un glas grav, «Dumneavoastră o să îmi spuneţi ce număr de telefon aveţi, iar eu vă voi telefona».
- «Bine», a fost el de acord.
Ea şi-a deschis poşeta şi după o scurtă căutare a scos un carneţel maroniu. După ce l-a răsfoit, i l-a întins.
- «Puteţi nota aici, pe foiţa cu datele prietenilor mei. Din păcate nu mai am nici o altă pagină liberă».
- «Bine…», el a privit-o pierdut şi a adăugat, «am uitat să mă prezint».
- «Adevărat, dar nici eu nu m-am prezentat», a rîs ea uşor.
- «Mă numesc Alexei».
- «Îmi pare bine, eu sînt Olga», ea i-a întins mîna.
- «De asemenea», a adăugat el în timpul strîngerii de mînă. «Voi nota aici».
- «Bine. Vreau să vă spun că la moment studiez la a dopua facultate, iar după masă sau seara lucrez . Am un program foarte aglomerat. Dar n momentul în care va apărea o ferestruică, vă voi telefona».
El a simţit că reîntîlnirea lor nu va fi ddegrabă şi a întrebat-o:
- «Se poate să vă scriu şi adresa mea de email»?
- «Da, vă rog. Dacă doriţi, vă pot trimite fotografiile care le-am făcut în natură».
- «Mi-ar plăcea», el i-a întins carneţelul înapoi.
- «Iată şi troleibuzul meu», ea a închis poşeta. «Mergeţi în aceeaşi direcţie»?
- «Nu».
Cînd a ajuns în drept cu uşa de mijloc a troleibuzului ea i-a zis:
- «Eu scriu poezii, dar dumneavoastră din întîmplare nu scrieţi»?
- «Dа, scriu».
- «Mă bucur», a adăugat ea şi a alunecat pe scăriţă în troleibuz.
Rămas singur în staţie el s-a uitat la acelaşi segment de cer. Acesta devenise şi mai luminos, deşi aproape că înserase. Peste cîteva clipe a sosit şi transportul care îi trebuia, dar el a rămas împietrit pe loc.
Simţea o uşurinţă de nedescris în suflet şi dorinţa de a sări în sus de bucurie. Gîndurile nu îi mai fugeau în toate părţile ca o turmă rătăcită de oi. A mers pe jos mai mult de jumătate din drum. Îşi dorea să întîlnească un prieten căruia să îi povestească despre frumoasa fată pe care o cunoscuse. A început să îi închide mini-ode în gînd. Numele ei îl încînta. «Olga, Olguţa…».
Peste o săptămînă ea i-a trimis un set de fotografii. În mesaj nu era decît o propoziţie - «Alexei, bucuraţi-vă de tot ceea ce ne înconjoară, Olga». El i-a mulţumit pentru mesaj şi nu a mai adăugat nimic..
Odată el mi-a arătat fotografiile ei şi am rămas fără cuvinte. Ea era foarte talentată, iar ceea ce fotografia arăta un suflet echilibrat cu un profund simţ al frumosului. El însă nu le vedea pe acestea. Pe fotografii erau surprinse parcurile din centrul Chişinăului în timpul diferitor anotimpuri. Alei în toamnă, monumentul lui Eminescu, alei înzăpezite din diferite unghiuri, cerul lunii martie, primele frunzuliţe verzi, explozia florilor la sfîrşitul lunii aprilie-începutul lunii mai.
Am încercat să îi explic că e o fată cu care s-ar potrivi de minune şi că trebuie să o caute. Însă ce ziceam eu era ca nuca de perete. El şi-a adus aminte de o fostă iubire şi suferea din nou ca un cîine părăsit în ploaie. O vreme a uitat de Olga. Eu cred că ea atunci intrase în sesiunea de iarnă. Ea i-a mai scris de cîteva ori. Prima dată la felicitat cu Crăciunul după calendarul gregorian, apoi cu ocazia venirii noului an. El însă umbla tot atît de posomorît. A început să îşi amintească studenţia şi pe cei care l-au lovit, pe prietenii care l-au uitat. Totuşi, la puţin după anul nou ceva s-a schimbat în el. L-am întîlnit în Biserica de lîngă ambasada rusă. Cu o bucurie copilărească apridnea lumînări la sănătate. Foarte liniştit asculta cum cînta corul, iar atunci cînd diaconul trecea cu cădelniţa, nu se putea sătura de mirosul de tămîie.
Eu atunci m-am gîndit - «Alexei a devenit bizantin».

Dragi cititori ai paginei noastre, daca considerati ca merita sa acordati votul dumneavoastra
blogului nostru, va rugam sa apasati aici.

Vreo 9 ani în urmă la postul bucureştean Prima TV exista o emisiune - ,,copiii spun lucruri trăsnite”. Cu acelaşi succes am putea spune că astăzi maturii spun lucruri trăsnite. Societatea noastră, pe ambele maluri ale Prutului, e plină de indivizi care scriu şi spun te miri ce. Deoarece nimeni nu îi amendează verbal, ei continuă… şi ajungem la şiruri galactice de aberaţii scrise şi în presă şi în cărţi în ultimii 8-9 ani.

În cea mai mare parte inşii folosesc acelaşi postmodernism, pe care mulţi din ei chiar îl neagă. Tehnica e simplă. Să spunem că e primăvară, e un aer înţepător de curat, e 8 dimineaţa, urci pe strada Iorga spre liceul Prometeu. Cerul e senin. Mai vezi pe cîte cineva cum se grăbeşte la şcoală. Pe străzi chiar dacă şi e un pic de praf, totuşi el încă nu se observă datorită prospeţimii începutului lunii aprilie. Te bucuri. Totul te bucură. Cînd te uiţi la copaci observi muguri mari, sau chiar la castani cum ei se transformă în frunzuliţe… Ei, şi asta o fi realitatea, dragă cititor? Ţi se pare. Cît ai mers pe strada Iorga, undeva or fi fost şi doi cîini vagabonzi care îşi scuturau puricii. Tu oricum ai mers mai departe, şi nici nu avea raţiune să îi urmăreşti. Cer, aer, muguri…
Ei, cum o să abordeze tot acest traseu un postmodern şi cum l-ar întitula? Ca o plimbare de cîini. El nu vrea (nu ştim dacă şi nu poate) să observe ce se întîmplă împrejur. Pentru postmodern centrul galaxiei sunt cei doi cîini. Nu există cer, nu există copaci, nu există muguri etc. Totul e redus la doi cîini. Procedeul poate fi numit extrapolare la cub. Şi iată scrie unul, scrie al doilea, scrie al treilea. Şi apare o nouă realitate literară. Apare un nou curent… Iar restul tac (majoritatea celor născuţi în anii 40 şi 50 şi care după idee ar trebui să ştie cît de importantă e tradiţia, odată ce aceasta ne-a fost negată şi ignorată în anii sovietici), şi prin tăcerea lor acceptă aceste aberaţii… Şi astfel le dăm dreptul la viaţă. În acelaşi context unul mai găseşte şi vreo două inscripţii de graffiti pe o stradă lungă de 4 km, le fotografiază, iar apoi participă mîndru la o expoziţie de acest tip într-o capitală europeană (asta aduce aminte de cîntecele alcoolizate ale celor de la trupa românească ,,Spitalul de urgenţă” - ,,doctor în Istorie, zace fără glorie”, profund, nu?).
Dar unde e cerul, unde sunt mugurii, unde sunt copacii, unde-s pietonii etc. Unde-s 99,99 din realitatea obiectivă de care ei fac abstracţie?
Tfu, la ce am ajuns, să discutăm aberaţiile nu ştiu cui pentru că ei sînt vizibili în societate, datorită nepăsării noastre.
De exemplu în Polonia ziarele cînd iau interviuri de la personalităţi, uneori mai pun şi întrebări legat de lecturile acestora, de ce cărţi ar recomanda tineretului etc. În lunile decembrie-ianuarie 2008/2009 cotidianul ,,Dziennik” chiar a efectuat un sondaj şi a publicat multiple păreri în paginile sale. Paradoxal sau nu, dar majoritatea celor care s-au exprimat, au optat pentru valorile literare poloneze. Unii au deplîns moartea romantismului (sic!), datorată şi indiferenţei profesorilor, alţii au atras atenţia asupra necesităţii lecturilor în defavoarea televizorului. Şi parcă Polonia e o ţară europeană, are 38 milioane de locuitori… ia şi explică asta la noi, unde tradiţia literară deja e îngropată sub indiferenţa noastră. Nu, ,,revoluţionarilor” nu le e destul, ei vor să o dezgroape şi să îi dea foc demonstrativ.

Rîndurile de mai sus sunt un preambul. De azi începem o nouă rubrică cu o denumire strămoşească - ,,verzi şi uscate” despre fermecătoarele îmbinări de sensuri şi de pseudocuvinte ale copiilor şi părinţilor lor postmoderni.
Mai alaltăieri primesc un email cu prezentarea scurtă a unei cărţi. Autorul e Dan Dungaciu, pe care îl ştim ca urmare a zecilor de articole ce le publica altădată în paginile ziarului FLUX. Acum publică mai rar, şi în alt ziar. Dar aceasta nu ne priveşte. Nu ştim cine a scris scurta prezentare a cărţii, dar acolo apare formularea fermecată din categoria ‘ai noştri tineri la Paris’:
,,…dar fără patetismele din categoria podului de flori”.
Mai nou, de ceva ani, nişte indivizi, folosesc cu sens deturnat termenul ,,patetic”. Stînd la Cluj, am avut şi eu impresia la un moment dat că patetic înseamnă jalnic, dar… am greşit. Un profesor universitar clujean, specialist în hermeneutica textului, al cărui nume nu ştiu dacă mi-ar da voie să îl pomenesc, îmi zice odată:
- Voi, ăştia veniţi din răsărit, sunteţi patetici (comparînd pragmatismul occidental cu idealismul răsăritean)!
- Domnule profesor, mă scuzaţi vă rog, patetic de la ‘pathetic’ în engleză…
- Nu! Tinere, patetic vine de la patos din greacă!
Cred că nu mai avem ce să stăruim asupra acestei explicaţii. Ea e confirmată şi de cea din DEX. Se vede că la Bucureşti, deşi e capitala politică, nu e şi cea gramaticală, semantică, într-un cuvînt lingvistică etc. Şi trebuie să poţi ca să spui că podurile de flori au fost jalnice… Jalnici vom fi noi dacă nu vom lua nici o atitudine la deviaţiile acestea lingvistice ale anonimilor.

În altă parte, pe marginea piesei lui D. Matcovschi – ,,Neamul Cain”, cineva scria că personajele lui ,,par a alcătui un ansamblu de tipi rebeli, mânioşi, chiar ameninţători”.
Nu mai spuneţi, că doare de rîs. Personajele lui D. Matcovschi au o singură trăsătură fundamentală pe care nu e nevoie să o eludaţi, căci ea răzbate prin tot ce a scris. Durerea pentru domnia mediocrităţii şi nulităţii în instituţiile de cultură şi în societate, pe fundalul renunţării la tradiţie. Să spicuim cîte ceva din D. Matcovschi.
,,Tăcînd aici şi acum, vom încuraja mediocritatea, perversiunea chiar. Atenţionez, perversiunea. Ceea ce ar fi mai rău decît rău. Suntem noi, basarabenii, oameni de la pămînt, iar oamenii de la pămînt curaţi au fost dintotdeauna. Au fost şi au rămas.
În artă, în literatură a tăcea de fapt înseamnă a accepta….
În sfîrşit revin la eroii noştri scriitoriceşti. Au stat şi ei în buruieni destul. Au făcut şi fac poezie sterilă, fără principii morale. Ei fac, ei o citesc, ei se laudă, ei se integrează în Europa. Fără Eminescu, cot la cot cu rataţii de pe malurile Dîmboviţei, cei care insistau să-l scoată din manualele şcolare şi pe Coşbuc” (Literatura şi arta, 13 octombrie 2008, p. 3, ,,Criză de moralitate 11”).
,,Să punem degetul pe rană e nevoie, diletantismul nu mai poate fi tolerat, teatrul naţional nu mai poate fi de import, muza teatrală nu poate fi cosmopolită, omul de teatru nu mai poate sta în două luntri…
Actorii, în scenă, nu ştiu ce fac, fonfăie cuvinte, nu se aud, muţi ca toţi muţii. A dispărut din teatru cuvîntul doldora de sens. Durerea a dispărut, cultura scenică, sentimentul curat, nemimat. A apărut în loc fanfaronada, arlechinada, buricul gol; ridicat la rang de artă scenică sexul a ajuns” (Literatura şi arta, 11 mai 2006, p. 6, ,,Diletantism”). Şi am putea continua…
Criticul postmodern vede mînie şi ameninţare, deşi acestea lipsesc cu desăvîrşire. În schimb nu vede durerea. De altfel canoanele care sunt azi la modă (sau mai bine zis vor să fie) interzic durerea şi sentimentul. Ele nu există, ele sunt jalnice, ele sunt depăşite ar zice ei.
Bine. Haideţi să vedem ce mai spune lumea de prin alte părţi.
Vocalistul rock (!) polonez Pawel Kukiz:
,,Generaţia mea încă a mai fost ,,viciată” de lectură – nu aveam fiţuici şi ecranizare. Şi azi mă gîndesc, că aşa era mai bine. În literatura poloneză sunt lucruri, pe care trebuie să le încerci singur. Nu o să ne placă totul, dar dacă vrem să părem inteligenţi, trebuie să ajungem singuri la această valoare. Să nu lăsăm influenţaţi de părerile altora: că aceasta e depăşit, că aceea nu pentru asimilare. Eu îl iubesc pe Sienkewicz şi mi se pare, că citirea trilogiei în liceu este o idee bună (…). Cititul creşte probabilitatea că vei fi un om bun (sic!) (,,Dziennik”, 9 decembrie 2008, p. 19 – “Lektury to ratunek przed zmatoleniem”).
Pawel Śpiewak (sociolog şi istoric al ideilor, profesor la Universitatea din Varşovia) – enumeră trei criterii după care trebuie alese lecturile obligatorii. Primul ţine de ,,tradiţia noastră”… ,,Putem să nu-l iubim pe ,,Beniowski”, dar fără a cunoaşte romantismul, nu vom putea avea simţul tradiţiei”. Al doilea criteriu e cel al pierderii noastre istorice. ,,Trebuie să înţelegem la ce am fost predestinaţi, înfrîngerile noastre, speranţele noastre neîmplinite”. ,,Ultima – ceea ce nu înseamnă că e mai puţin importantă – e funcţia lecturilor obligatorii de a te învăţa vorbirea corectă, dicţia şi odată cu acestea simţul gustului aristocratic” (de şleahtici – n.n.) (acelaşi ziar, acelaşi număr, p. 12 – ,,Lecturile obligatorii arată arta limbii”).
Mai adăugăm aşa ca printre altele că în 17 decembrie în Polonia e ,,ziua fără vulgarisme”. Ocazie cu care cetăţenii îşi expun părerile prin aceleaşi ziare…
Încheiem aici prima serie a acestei rubrici cu o urare pentru ,,revoluţionarii” noştri – să aveţi visuri poloneze!
(va continua…)

Exilaţi în umilinţă… un roman. Al unei generaţii? Al unei amintiri? Rezultat al retragerii din activitatea scenică şi a posibilităţii de a medita în pace în eminescianul Iaşi?
Off… şi cîţi au lovit în ei. Cîţi au lovit? Au lovit în Loteanu în 1996, iar acum prin uitare. Au lovit în Apostol în 1998, dar el i-a iertat. Au lovit şi au lovit. Au profitat de plecările la Domnul a lui Pavel Bechet şi a lui Nicolae Sulac. Acum au mai fost două plecări, din care una a fost cea mai mare… ŞI iată că a mai rămas doar un singur titan.
Ştiţi cine? La sigur că da. În ultima vreme e mai retras ca niciodată, şi… poate scrie. Poate scrie continuarea cărţii lui Victor Ciutac. E autorul versurilor:
Omule, de ce-ai tăcut, cînd pe suflet ţi-au călcat?
Multe, de ce ai strîns mîna care te-a lovit?…
Omule, de ce ţi-ai pus numele sub lege grea
Şi-ai trimis la moarte omul care vină nu purta?
De fapt, aceştia au fost titani. Titani pe care mai multe grupuri au vrut să îi doboare din timpul vieţii, dar nu au reuşit. Despre demitizatori nu vom vorbi aici. Despre ei nu se vorbeşte. Ei vor rămîne anonimi.
Dar mai e o faţă a realităţii:
,,Am greşit, şi ne-am luat răsplata” (Sf. Nicolae Velimirovici).
,,Cum îşi sunt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa”,
,,Suferim pentru că gîndurile şi dorinţele noastre sînt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nu are pocăinţă. NU au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi”! (Cuviosul Tadei de la Vitovniţa).
Ar trebui să ne smerim, şi să ne gîndim mai des la cele sfinte, după cum se cîntă atît de frumos în cîntecele lui Ion şi Doina pe versurile lui Grigore Vieru. ,,Sfîntă ni-i casa, ce naşte fecior şi fecioară…”
ŞI care e legătura cu Victor Ciutac?
V. Ciutac e primul prozator moldovean de după 1945 la care vedem că personajele au sentiment religios. Mai mult decît la Cehov poate. Căci aşa era satul moldovean, plin de credinţă…
,,O aşa slujbă demult nu văzuseră Codrenii. Şi mic, şi mare, bătrîn şi tînăr, copii mărişori şi de ţîţă – toţi erau la biserică, iar cei ce nu încăpuseră stăteau la uşă, în pridvor în jurul ei. Atîtea lumînări numai la Paşte se aprind. Nimeni nu şuşotea, nimeni nu obosea, chiar şi copiii mici se ţineau de poalele mamelor şi tăceau, speriaţi şi ei de cele petrecute noaptea ori poate de acea putere tainică ce domnea în biserică” (Exilaţi în umilinţă, p. 28).
E bine ca simplii cititori să se aplece asupra acestei cărţi. Deşi ea a apărut încă în 2006, iar în librării de vreo jumătate de an cel puţin, nu s-a prea vorbit de ea. Deşi cu întîrziere, noi trebuie să vorbim de ea acum.
Dacă cineva din vizitatori blogului a citit cartea şi vrea să lase vreo părere despre această epopee a satului moldovean începînd din interbelic şi pînă după anul 1956, o poate face aici.
Să nu-i lăsăm să ne plece din gînd!

Propunem cititorilor jos cîteva aforisme de-ale lui Gr. Vieru, pe care le-am selecat altădată şi pe care le avem acum la îndemînă.
În general Gr. Vieru a selectat din culturile popoarelor lumii mii de aforisme, şi mai e şi autorul unui număr impresionant.

R. Moldova e prea mică pentru a face o politică mare, iar poporul ei prea singur pentru a-şi aduce aminte din care neam se trage.

Ai observat ce păsări au nimerit în închisoarea coliviei? Cele mai frumoase!

Viitorul va fi un crîncen şi sîngeros război. El a şi început deja. Iată şi primii morţi: pruncii ucişi în atîtea fragede şi nerăbdătoare pînece femeieşti.

Acesta e Soarele, spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă de ce?

Nu mi-aţi spart cerul din fereastră odată cu geamul.

Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

Grigore Vieru a selectat multe aforisme din folclorul popoarelor lumii.
Iată cîteva proverbe bengaleze.
,,E mai bine a fi liniştit, decît a fi fericit”.
,,Nu poţi să vezi numai cu ochii, dacă n-ai şi lumină”.
,,Trîndăvul se pricepe la trei lucruri: să mănînce, să doarmă şi să se supere”.
,,Dacă n-ai muzică în suflet, degeaba o cauţi în fluier”.
Cîteva proverbe persane:
,,E mai greu să ajungi om decît ştiutor de carte”.
,,Cine urcă măgarul pe acoperiş, tot acela îl poate şi coborî”.
,,Găina o dată o mănînci, ouăle de o sută de ori”.
,,Sunt pe lume trei mari prostii: să te urci pe munte fumînd, să părăseşti casa ta pentru a te muta la socru şi drum singur la vreme de noapte”.

vedeţi şi http://oxana90.wordpress.com/2009/01/18/moment-de-reculegere-pentru-un-popor-indurerat/

În aceeaşi zi cu poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul şi actorul Victor Ciutac. A plecat din ceea ce a fost capital gloriei noastre cultural, pe timp de decădere politică – Iaşiul. Şi deşie tot pămînt moldav, regretăm că va fi înmormîntat acolo şi nu la Cimitirul Central din Chişinău alături de colegii de generaţie şi de cei care i-au fost prieteni.
Ultimul rol l-a jucat într-un spectacol regizat de Veniamin Apostol (vezi articolul de mai jos despre acesta), autorul textului fiind Dumitru Matcovschi. De altfel presa de la Chişinău de mult ignoră numele acestora, indiferent de denumire şi de orientare. Ziarele care acum plîng formal, demult sapă groapa Tradiţiei din care fac parte şi toate personalităţile de mai sus. În viaţa a mai rămas doar Dumitru Matcovschi, iar piesele lui, în care a jucat şi Ciutac, şi Apostol, de mult nu mai sunt puse.
Era spectacolul Tata, unul din cele mai puternice spectacole moldovene (române) de răsărit din ultimele decenii… Şi apoi a plecat la Iaşi. Acolo a scris romanul ,,Exilaţi în umilinţă”, în care relatează destinul unui sat şi unei familii moldovene în tulburele secol XX. Romanul e constituit din III părţi şi are 436 de pagini. Vă recomandăm să căutaţi cartea în librăriile reţelei ,,Cartea Chişinău” S.A. Se află la «Aurora» şi «Ştiinţa» de pe str. Puşchin, la cele două librării de pe str. Eminescu.
Noi trebuie să ne rugăm pentru cei plecaţi, şi să nu uităm, fiecare lumînare aprinsă, e o făclie pentru sufletele lor şi în memoria lor.

Poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul.
si nici un regret nu ni-l va putea intoarce…
Ceremonia finala va incepe miine la orele 10
in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau.

Dumnezeu sa-L odihneasca in pace, iar noi sa traim si sa-l pomenim!

De azi inainte, pentru noi toti,
pomenirea lui Eminescu va indisolubil legata de pomenirea lui Grigore Vieru.

vezi http://crunteanu.blogspot.com/2009/01/murit-grigore-vieru.html

Cadre pline de tristeţe de la procesiunea funebră - http://unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=9101 şi
de la expoziţia dedicată lui http://trm.md/index.php?module=stiri_int&news_id=5268

În constelaţia culturii naţionale, pe lîngă alte personalităţi valoroase, un loc deosebit îl ocupă cineastul Vlad Ioviţă.
Aşa s-a întîmplat, că pe 25 decembrie 1935, de ziua Naşterii Domnului după calendarul gregorian, în lume a venit, în sătucul Cocieri din raionul Dubăsari, viitorul regizor al filmelor de nonficţiune ,,Piatră, piatră” (1966), ,,Fîntîna” (1966), ,,Malanca” (1968), ,,Dansuri de toamnă” (1983), al filmului artistic ,,Dimitrie Cantemir” (1973) etc.
A avut o copilărie mai vitregă, crescînd la un orfelinat, după ce îşi pierduse tatăl, iar puţin mai tîrziu şi mama. A fost selectat pentru şcoala coregrafică din Peterburg (atunci Leningrad), unde se va reţine pentru mai mulţi ani. La întoarcere, a pus bazele Teatrului naţional de balet, fiind susţinut de colegii săi P. Leonardi, V. Tihonov şi V. Poclitaru. Mai tîrziu, în 1962 a plecat la Cursurile superioare de scenaristică de la Moscova. Din acel moment a şi început destinul său de om al cinematografiei, deşi preocupările pentru proză, imagini, forme de expresie cît mai laconice le avea deja în suflet.
Primul film îl turnase încă în 1961, iar randamentul începe să se mărească începînd cu anul 1966. D. Olărescu aprecia – ,,Ioviţă era conştient de faptul că nu putea exista o artă profundă, veritabilă, fără de întoarcerea la începuturile primordiale şi la momentele ancestrale ale neamului, fără de tainele mitologiei şi filosofiei lui, fără de marea lui bogăţie spirituală”. În acest sens se înscriu filmele documentare de o izbitoare profunzime artistică, de la începutul creaţiei sale - ,,Fîntîna” (1966) şi ,,De sărbători” (1968). În primul caz, ,,înălţarea fîntînii integrează şi chipul apostolic al fîntînarului, care atinge semnificaţiile dramaticului, ale dramei dintotdeauna a creatorului pentru care creaţia sa este actul primordial al existenţei”. Iar în ,,drama populară Malanca, ce stă la baza filmului ,,De sărbători”, este vorba de o sacrificare în numele frumosului… eroina Melania, conform legendei, şi-a sacrificat viaţa pentru a salva o cetate asediată de turci” (D. Olărescu).
Bineînţeles că au apărut şi oameni care au încercat să îl oprească din drumul său, atît în rîndul conaţionalilor, iar în final şi în forurile de partid. Totul a culminat cu şedinţa CC al PCM din 7 aprilie 1970, cînd s-a dat următorul verdict - ,,Toate filmele create de Vlad Ioviţă (,,Piatră, piatră”, ,,Fîntîna”, ,,Se caută un paznic”) sunt ideinic vicioase”.
Însă, cîinii au lătrat în toate epocile, iar creatorii, deşi cu suferinţe interioare pe care doar le putem bănui, şi-au continuat drumul pe care retroactiv nu îl putem aprecia decît ca triumfal şi plin de viaţă şi de renaştere pentru cultura naţională.
V. Ioviţă a elaborat o întreagă filosofie a laconismului şi a tăcerii prin creaţia sa. De altfel singur nota la un moment dat - ,,am învăţat să ne exprimăm laconic. Capodoperele noastre populare, bunăoară, sunt un exemplu în acest sens. Şi pe bună dreptate. Durerea, oricît ar fi de mare, gîndul, oricît ar fi de înaripat şi de profund, şi chiar situaţia epică, oricît de epică ar fi ea, nu are nevoie de tone de cuvinte şi spaţii nelimitate pentru a se întrupa artistic”. Cu toate acestea, în ce priveşte raportul dintre arte şi mijloacele de expresie - ,,cred că imaginea cinematografică nu poate înlocui cuvîntul, cuvîntul cel talentat şi firesc. E imposibila filma o metaforă eminesciană şi puşkiniană, un sunet din muzica lui Mozart sau a lui Chopin”.

Printre colaboratorii apropiaţi ai lui V. Ioviţă au fost Gheorghe Vodă, Serafim Saka şi Pavel Bălan. Primul din ei, se născuse şi el al un sfîrşit de decembrie (24) în anul 1934 în satul Văleni din Cahul şi a activat ca regizor la studioul ,,Moldova Film” între anii 1965 şi 1971. Cei patru menţionaţi mai sus, şi oarecum contemporan cu ei, alături de ei Anatol Codru, prin filmele ce le-au lansat, au dat naştere unui fenomen cultural fără precedent. ,,Poeticul devenind cea mai importantă trăsătură distinctivă a cinematografiei de nonficţiune şi a celei de ficţiune. Se pune baza şcolii filmului poetic… Şi nu mai puţin important e şi faptul că prin aceste filme s-au conturat perspectivele, modalităţile şi aria de investigaţia cineaştilor, s-a regăsit expresia ce se afla mai aproape de felul nostru de a fi…” (D. Olărescu).
Printre volumele de proză pe care le-a publicat V. Ioviţă sunt ,,Friguri” şi ,,Un hectar de umbră pentru Sahara”. Din cel de-al doilea face parte şi nuvela ,,Dincolo de ploaie”, un mic roman al destinului unei întregi generaţii plecată de la ţară, şi apoi, datorită formaţiei artistice aflîndu-se într-un peregrinaj continuu (la propriu sau mental), neputîndu-şi găsi locul. Dar dincolo de acestea, e şi iubirea, acea iubire pe care mulţi din cei care i-au analizat opera nu i-au înţeles-o şi i-au supus personajele unor tipare nedrepte. Vaniuţa, supranumit Milionaru, şi Victoria, iubita lui, care insistă să-şi trăiască iubirea departe de ochii satului. Dacă doriţi, sunt de fapt două personaje eminesciene, ajunse să trăiască după 1950 într-un sat colectivizat.
V. Ioviţă a mai scris şi poezii. Nu atît de multe, dar foarte expresive şi sensibile. Iată o mostră - ,,Dimineaţa asta e foarte ciudată,/ Totul e altfel, nu ştiu cum…/ Undeva parcă rîde o fată/ Scăldîndu-se ‘n ape cu flori de fum”.
A plecat la Domnul la doar 48 de ani, lăsînd o bogată moştenire…
M-am bucurat mult cînd am dat de cartea ,,Vlad Ioviţă dincolo de timp. Studii”, apărută la Editura Cartea Moldovei, în anul 2005 sub îngrijirea lui Dumitru Olărescu.
Prin revalorizarea trecutului şi simbolurilor fundamentale din spiritualitatea naţională, Vlad Ioviţă se situează postum dincolo de timp, după ce, la începuturile carierei sale se autoplasa într-un fel oarecum romantic post-eminescian ,,dincolo de ploaie”, de fapt dincolo de tot realismul socialist. Căutaţi şi citiţi cartea despre Vlad Ioviţă. E un real prilej de bucurie şi de împlinire spirituală.